Desi liderii sindicali s-au impaunat cu statistici si convocatoare innegrite de semnaturi, bugetarul roman nu a facut greva mai mult ca de obicei, cand munceste norma intreaga si primeste salariul pe jumatate. Profesorii au participat la greva fara chef si si-au mai pastrat ceva suflet si pentru orele pe care le-au tinut. Medicii au facut si ei o greva cat o pauza de cafea. Desi s-au semnat convocatoare pe baza carora liderii sindicali faceau prognoze cu miros de catastrofa, greva generala nu a pus tara pe foc. Premierul Emil Boc a parut o secunda suparat, spunand ca daca vor continua protestele, nu vor mai fi bani de salarii. Insa toata lumea isi aminteste ca nu demult guvernul nu stia ce sa faca sa-i convinga pe oameni sa intre in concediu de 10 zile fara plata sau sa renunte la 20 la suta din salariu. Astfel, greva a fost un exemplu de armonie nationala. Guvernul vrea sa-i trimita in somaj tehnic pe bugetari, iar bugetarii cred ca intrand in greva sanctioneaza guvernul. Toti sunt convinsi ca au dreptate. Guvernul pune bani cu pipeta FMI in salariile bugetarilor si in pensii, poate le trece criza de nervi si le-o veni inspiratia la vot. Sindicalistii, ca politicieni de ocazie, si-au facut datoria de a declansa actiuni de protest in pragul alegerilor, pentru a deforma optiunile alegatorilor si a declansa spirala promisiunilor. Asa au ajuns politicienii acum un an, pe atunci in preajma alegerilor parlamentare, sa voteze legea majorarii salariilor profesorilor, pe care apoi au repudiat-o. Demagogia si prostia au facut corp comun impotriva educatiei. Si au infrant-o.
In Romania, vocea persoanelor active, neinregimentate politic sau sindical, nu s-a facut nicicand auzita. Bugetul nu-i cunoaste, bancile nu vor sa auda de ei, fondurile speciale le refuza ajutorul. In principal, multimea aceasta tacuta este sufocata de discursurile liderilor sindicali, niste tipi practici care stiu sa imbine utilul protestelor de strada cu placutul afacerilor personale pe spezele patrimoniului sindical. Cei mai multi sunt la conducere din perioade preistorice, iar atavismele si tehnicile eficiente de supravietuire ii fac sa se mentina, in continuare, la carma miscarii sindicale. Ei sunt adevaratii castigatori ai tuturor protestelor, pentru ca profilul lor de protestatari si scandalagii a tinut deoparte Departamentul anticoruptie si Garda financiara. Sindicatele s-au bucurat de imunitate fiscala in cele doua decenii postcomuniste. Pana sa ajunga la patrimoniul fostei uniuni generale a sindicatelor comuniste, liderii sindicali de azi au primit ajutoare din partea miscarii internationale sau europene. S-au taiat poteci de aur dinspre capitalele occidentale spre buzunarele sindicalistilor autohtoni. Pe aici au venit si tot aici au si disparut zeci de milioane de euro destinati reformei si sustinerii miscarii sindicale autohtone. Fostul lagar comunist este un exemplu de capitalism sindical, cu investitiile facute cu buna-credinta de marile sindicate occidentale, multi lideri autohtoni au devenit, de-a lungul vremii, patronii unor firme prospere, implicate, pana in cele mai adanci subsoluri fiscale, in comenzile statului si in prosperitatea grupurilor de interese. Alti sindicalisti, mai putin norocosi sau poate ca doar mai prudenti, au ajuns parlamentari la Bucuresti sau la Bruxelles. De mult timp, protestul social se joaca intre doua capete ale puterii, liderii politici si cei sindicali. Megafoanele si microfoanele liderilor sindicali au sufocat parerea salariatilor simpli care, din punctul de vedere al autoritatilor, sunt muti. Caci de ce i-ar trebui voce unei simple cifre statistice? Si cine ar sta s-o asculte? Si nu mai mira pe nimeni ca si in actiunile sindicale, ca in atatea alte domenii unde e nevoie de unitate si de solidaritate, romanii se comporta ca in fabula cu racul, broasca si o stiuca!