Cine sunt eu? Eu sunt Maria, am 31 de ani si locuiesc intr-un oras frumos, un oras in care multi si-ar dori sa locuiasca, un oras linistit, unde natura este prezenta cu toate minunile ei. De ce scriu randurile astea? Pentru ca le vad ca pe un strigat de deznadejde, un strigat, nu stiu daca de capitulare sau nu. Nu in fata vietii, asta nu! Ci in fata unei dorinte... Doresc sa iubesc, oameni buni, doresc sa fiu iubita! Am ajuns sa imi pun singura un diagnostic: lipsa acuta si severa de afectiune. Ma sperie un cuvant de tandrete spus mie de catre cineva, il resping! Ce-o fi aia? Eu nu sunt obisnuita cu asa ceva! Imi fug cuvintele prin fata ochilor cand va scriu, nu gasesc poate sensul pe care as vrea sa-l exprim. Dar durerea mea este atat de mare, incat trebuie sa scriu, vreau sa stiu ca exista cineva care imi citeste suferinta interioara. Vreau sa fiu "certata", poate suna putin aiurea, dar vreau sa fiu certata ca nu sunt puternica si ca nu pot merge mai departe zambind si cautand lucruri frumoase de care sa ma bucur. De cateva luni vreau sa imi vars amarul in niste randuri, poate rasuflu usurata pret de cateva minute. Sunt o persoana vesela, zambitoare, mereu zambitoare, poate excesiv de zambitoare! Am o meserie frumoasa, am timp liber destul, incat sa nu ma napadeasca stresul ca nu pot rezolva treburile pe care mi le propun. Poate asta e problema... ca am prea mult timp liber... timp in care ma gandesc prea mult, gandesc prea mult... si ajung la acelasi gand. Ma omoara singuratatea! Mereu am incercat sa imi fac prieteni, sa-i pastrez, sa mentin relatiile de prietenie. Ori lumea nu mai are timp, ori eu gresesc undeva, dar eu nu am pe cine suna noaptea, daca am o problema, sau pur si simplu sa-i spun cuiva ce-mi trece prin cap. Am ajuns sa vorbesc singura. Eu ma intreb ce fac eu, eu imi raspund. Am obosit sa sun eu mereu pe asa-zisii prieteni. Vreau mai mult de atat. Vreau o prietenie frumoasa, durabila, in care valorile sa primeze. Sunt capabila sa construiesc asa ceva. Vreau sa ies in oras, vreau sa merg pe munte, vreau sa vorbesc. Sa comunic! Doamne, am mers pe munte odata, cu membrii unei asociatii, dar oamenii aia alergau pe munte, parca eram la o intrecere. Am renuntat. Am citit o multime de carti, m-am uitat la o gramada de filme... sa-mi tin timpul si mintea ocupate. M-am blocat... Si totusi, vreau sa scriu in continuare... Omul s-a nascut ca sa traiasca frumos, sa isi caute anumite repere pe care sa le urmeze, sa-si gaseasca fericirea! Fericirea... Nu vreau sa scriu in general despre fericire, fiecare o vede in felul sau. Eu despre felul meu de a fi fericita vreau sa scriu. Orice om isi doreste sa iubeasca, sa fie iubit, sa primeasca si sa ofere afectiune. Pe mine nu m-a iubit nimeni niciodata. Parintii mei nu mi-au aratat niciodata afectiune, era ceva normal ca m-am nascut si ceva normal sa cresc si sa imi vad de viata mea. Ei nu stiu ce se intampla cu mine, ce e in sufletul meu, parca nici nu stiu ca eu exist! Sunt atat de indiferenti! Suntem niste straini... In scoala generala, in liceu si facultate am trecut neobservata. Parca nici nu existam. Nu ma baga nimeni in seama. Am inceput munca. Imi place munca mea, e frumoasa. Am ajuns la 31 de ani sa ma intreb ce e iubirea, sa ma intreb de ce nu am trait si eu sentimentul asta pe care il nutresc toti oamenii? Am incercat sa ies din casa, sa socializez, sa am si eu o viata ca a altor oameni. Toate incercarile mele de a gasi un om pe care sa il am langa mine au esuat. Nu inteleg de ce... Sunt sociabila, pot gasi imediat un subiect de conversat, pot desfasura discutii placute, sunt o persoana deschisa. Cand vad oamenii din jurul meu ca se iubesc, ca au parte de dragoste, imi vine sa plang. Simt ca am esuat. Din punct de vedere afectiv, am esuat cumplit. Stiu ca pare o copilarie ce scriu eu aici, un lucru insignifiant pentru voi toti care aveti parte de iubire sau ati avut. Eu n-am avut... Mie nu mi-a spus nimeni: "Te iubesc". L-am intrebat pe Dumnezeu de atatea ori: "Doamne, am gresit cu ceva?!"... Nu mi-a raspuns. Apoi L-am lasat in pace, stiu ca ma iubeste si mi-a dat alte lucruri frumoase in schimb. Nu am depresie de toamna, dar simt ca ma transform intr-un robot, un om care nu are sentimente. Cand sunt intrebata: "Maria, tu de ce esti singura?", eu nu stiu ce sa raspund. Stiu eu de ce sunt singura?! Nu stiu. Sunt singura de cand ma stiu! Incep sa ma simt altceva decat om. Mi-e si frica sa sper la un cineva, sa am un vis ca eu voi trai o poveste de dragoste. Parca as avea 14 ani... Pe de alta parte, daca ar aparea un EL cred ca m-as speria, ce cauta domnul asta in viata mea? O sa ma uit in spatele meu, poate e vorba de alta persoana, nu pe mine ma cauta. Da, stiu, nu mai am incredere in mine. S-a terminat toata. Si totusi, vreau sa iubesc, sa fiu iubita! Ma intelegeti?! Eu zambesc mereu, par cel mai fericit om de pe pamant (disimulez, stiu!), cel mai plin de energie, ridic moralul la toata lumea, sustin oamenii, ma iau de ei daca se plang din nimicuri si le spun ce frumoasa e viata! Si eu ce fac?! Plang in sinea mea, de ma ia amaru'! Eu, cea care le zambeste tuturor, sunt trista.
Inchei parcursul acestei insiruiri, nu inainte de a va spune ca stiu ca va pare ceva pueril, ceva aiurea ce am scris. Dar eu nu vreau sa ma intelegeti pe mine, ci vreau sa intelegeti ca exista oameni care sufera pentru ceva ce multi dintre voi aveti deja si, poate, nu stiti sa pretuiti.
Fiti fericiti daca sunteti iubiti, dragii mei. Fiti fericiti!
MARIA