Dorinta de a descoperi semne adevarate despre un trecut fabulos, pe care istoricii nostri contemporani il ignora din lene sau cu program. Un trecut datator de demnitate si de mandrie, care sa ne ajute sa intelegem mai bine rostul zilei de azi; un trecut pe care orice tara din lume l-ar fi transformat, pana acuma, in glorie. Marca depusa a unui popor. Candva, la inceputul istoriei, traco-dacii si apoi misteriosii vlahi (morlaci sau volohi sau blacumeni) au fost cei mai numerosi locuitori ai sudului si centrului Europei, o populatie pasnica si civilizatoare, bogata si mandra de stirpea ei. Dupa ce i-am cautat printre pastorii din Pirinei si din Alpi, in Macedonia, Grecia, Scotia si Croatia, in toamna asta am luat-o mai pe aproape, prin fostele tari iugoslave, Muntenegru si Bosnia. O stradanie rasplatita deplin: romano-vlahii nostri au existat pretutindeni, din campie si pana in varfurile stancoase ale muntilor ori pe tarmurile dalmate. Slavizati complet si cu forta, si-au pierdut limba lor stramoseasca, dar nu si vechile indeletniciri pastorale, pastrate neclintit pana azi. Si nici amintirea lor nu-i pierduta. Ciobanii vlahi, cu vesmintele lor albe si monahale, cu turmele lor uriase, purtate in transhumanta pe tot teritoriul Balcanilor, au fost eternizati in mii de nume de sate si de orase, in zeci de mii de nume de oameni, in zeci de temelii de biserici, in amintirile localnicilor si in cartile istoricilor bosniaci si muntenegreni, care depun marturie despre prezenta si intaietatea lor. Cu speranta ca macar o scanteie din bucuria pe care am incercat-o, in ultima noastra calatorie pe urmele trecutului romanesc, vi se va transmite si dvs., va lasam in seama reporterilor revistei noastre, adevarati descoperitori de comori
Au fost milioane. Un adevarat imperiu valah intins de la un capat la altul al Balcanilor. Au fost primii, pe toate pamanturile Bosniei, Hertegovinei si Muntenegrului. Cu mult inainte de venirea slavilor, pe care i-au invatat pastoritul, dar si stiinta intemeierii marilor orase. Vlahii cei uitati de istorie. Din mormintele lor cotropite de buruiana si nepasare, stravechii romani de pe pamanturile fostei Iugoslavii nu mai vor astazi decat atat: sa se spuna ca au fost candva.
Cipulici. Cimitirul vlah
O culme de deal, undeva in capatul de apus al Bosniei. Stau rezemat de o cruce din piatra straveche, ce iese piezis din ierburile lungi, netaiate de mult. Cimitirul intreg e la picioarele mele. Imens! Nu imi intra in obiectivul aparatului de fotografiat. Mii si mii de oa-meni au fost ingropati acolo, cate cinci-sase generatii unii peste altii. Cruci scufundate in pamant pana la radacina bratelor, lasate pe spate, culcandu-si trupurile una pe cealalta, ca niste copii pe pieptul mamei lor. Imbratisandu-se de-a valma pe o muchie de deal, caci e putin loc pentru toate, intr-o stradanie lenta de a razbi spre lumina, din tarana, prin buruienile arse de vant. Cimitirul vlah din Cipulici - unul dintre cele mai vechi din toata Bosnia. Uitat, nestiut de nimeni. Unul ca atatea alte vetre romanesti din muntii Balcani.
Privesc inscriptiile seculare, tinand intr-o mana o carte de la 1906, pe care-o adusesem de la Bucuresti. Documente ce vorbesc despre prezenta masiva a "romano-vlahilor" pe intreg pamantul bosniac, ba chiar si mult mai departe... Marturii ale cercetatorilor straini - nemti, francezi, austrieci si mai ales sarbi, croati, bosniaci. Langa mine, calm, cu bratele incrucisate pe piept, se afla un preot urias, frumos, cu ochii albastri. Peste doi metri are Slavisa Duric. Trasaturi stancoase si o voce de bariton atat de puternica incat - zice el - ii poate chema singur duminica, la slujba, pe toti credinciosii, pana in cel mai indepartat colt al satului. Prinde intre degetele lui puternice cartea desfacuta la "cimitirul vechiu" din Cipulici si se uita mirat. O clipa. Apoi, din ce in ce mai uluit. Din san, apar ochelarii. Toate numele din cartea mea romaneasca, nume de oameni, de munti, de ape, inscriptii si pisanii sunt... de aici. Toate se potrivesc. Desi foarte tanar, Slavisa Duric e preot in comuna asta de 12 ani, inca din timpul razboiului. A apucat sa studieze pe indelete catastifele vechi ale bisericii, interesat sa afle cat mai multe despre istoria parohiei sale. Are aceste nume stravechi si "ciudate" in documentele bisericii, le stie pe de rost, e plin satul si azi de urmasi de-ai lor. Mi le subliniaza pe foi, unul dupa altul, fara a sta o clipa pe ganduri. Pagini intregi, numai cu nume de familii vechi, romanesti, din Cipulici: Mikicic (Mic), Bielanovic (Belciu, Belu), Popadic (Popa), Kojdic (Coidica), Succic (Suciu), solda (Sold), Sandic, Mihajlovic.... Se uita in pagini si rosteste semet, teatral: "Dimic (dima=iubitul, badita), DA! Radulicic, DA! Maric, DA!..." Ferm, amplu, cu-n glas ca de lespede lovita de-un ciocan. Iar fiecare dintre aceste "da"-uri mie imi umple inima de-o incantare profunda, ce-mi rezoneaza parca in intreaga fiinta. Pagini intregi cu nume de familii. Zeci si zeci de nume despre care parintele stie clar ca nu sunt slavone, ci-s neamuri mult mai vechi, care au trait aici dinainte de Evul Mediu, oameni dintre cei mai bogati si mai numerosi din cati au fost in partea vestica a Balcanilor. "Multa vreme m-am intrebat ce-i cu numele astea de pe crucile vechi din cimitirul meu. Am fost curios sa cercetez chestiunea. Sarbii nu le au. Nici bosniacii, nici croatii, nici musulmanii. Nu le intalnesti in limbile slave. Daca s-ar traduce radacina, baza acestor nume, sunt sigur ca s-ar afla niste vechi cuvinte ale vlahilor. Ei au fost primii ortodocsi aici, inainte. Doar radacina, intelegeti? Caci terminarea cuvintelor noi am adaugat-o mai tarziu, acele "ci", "ce", "ici", "icici"... Cine stie ce fel de oameni or fi fost aceia? Au fost cu siguranta un neam diferit de cel sarb, asta stiu sigur. Prin traditii, limba, obiceiuri, credinte, prin muzica si dansurile lor. Am auzit ca erau oameni buni, statornici, care calatoreau cu oile pana departe, pe tarmurile marii Adriatice, dar mereu se intorceau cu bani multi la casele lor. Neinduplecati in onoarea familiei si-n legile lor. Inchisi la par si foarte inalti, mari, asa ca si mine. La inceput erau toti pastori, primii ciobani care-au fost aici si au impanzit toti muntii astia cu turmele lor. Uitati-va ce cruci interesante isi faceau ei. E in piatra asta ceva... ancestral, nu stiu. Incrustate cu sori bagati intr-un cerc, cu stele, cu brauri, cu "copaci ai vietii". Au la capetele bratelor cate un tugui rotund, asa, uitati-va!... Uitati-va peste tot, cat de multe sunt. Asta e semnul vlahilor! Felul asta de cruci batrane. Tot cimitirul e altfel. La sarbi, la bosniaci, nu gasesti asemenea cimitire. E ceva diferit, total diferit. Eu, personal, in toata partea asta a tarii, doar in anumite orase am vazut acest fel de cimitir. Numai in cateva asezari: la Vakuf, Kupres (Cupres), Travnik, Kotege (Cotiga), Osoj (Osoi), Blace (Blahul)... E interesant, nu?... Pacat ca nimeni n-a venit sa cerceteze vestigiile astea. De cand ma stiu eu, sunteti primul roman care vine aici sa intrebe despre cimitirul nostru..."
Catapeteasma cu tricolor
E inutil sa-i mai spun preotului ca toate asezarile acelea sunt tot vetre vechi vlaho-romanesti. Stiam, ma documentasem. Dar imi propusesem sa nu ma-ncumet la interpretari, ci sa-i las pe oamenii locului sa vorbeasca. Ce rost ar mai avea sa-i zic cat de mult seamana acest cimitir "straniu", cu cel de la Copuzu, din Ialomita, sau alte sate dacice din Muntenia si Oltenia, sau cu cele ardelenesti din munti?... Ori despre acel "imperiu ciobanesc" al vlahilor aromani, care au stapanit toate aceste creste ale Balcanilor, inainte ca slavii sa fi aparut? Ba si de ilirii-romanizati, fratii de sange si limba ai dacilor din nordul Dunarii, care au trait aici dintotdeauna. Mai tarziu. Poate mai tarziu, ii voi spune...
Urcam dealul Gradiste, caci asa se cheama culmea pe care sunt ingramadite crucile, ca intr-un amfiteatru ce se ingusteaza spre varf, in liziera unui crang tanar. Din loc in loc, bosniacul se apleaca asupra pietrelor ingropate, da balariile la o parte si-mi talmaceste cele mai batrane inscriptii. Alte si alte nume cu radacini romanesti, scrise toate in limba liturgica glagolitica, de dinaintea slavonei sarbesti. Aflu, acum, ca in padurea de sus a fost odata un alt cimitir, si mai vechi, din care mai ramasesera doar cateva cruci risipite printre copaci. Acolo a gasit parintele Duric niste nume care nu se terminau in "ici", "ci", "icici", ci erau simple si blande, coborate din tihna si aleanul altor vremuri. I le citesc, incet, de pe foile mele: "Radul, Danciul, Vladul, Bun, Fecior, Grigor, Serban, Barbat... Iar preotul incuviinteaza tacut din cap, de parca ar vrea mereu sa zica "da, astea sunt" si chiar o spune intr-un sfarsit, dorind din tot sufletul sa se faca partas la frumusetea acestor descoperiri. Se bucura sincer de bucuria mea. Zambeste. "Cred ca asta e ceea ce va intereseaza. Pentru numele astea ati venit tocmai pana aici, nu-i asa?... " Da, pentru astea venisem! Pentru niste nume rostite intr-un cimitir pustiu de la capatul Bosniei, intr-o amiaza blajina, de toamna. Pentru fiecare dintre aceste nume in parte. Bineinteles ca vlahii care le purtau nu mai sunt, ca au fost de mult slavizati. Dar ei au existat si-au fost multi. Teribil de multi. Ei au facut istoria acestor tinuturi muntoase, chiar daca putini mai vor azi sa recunoasca acest adevar. Nici crucile vechi din crang nu mai sunt, le-a scos "cineva", de vreo zece ani, nu se stie cine. Si daca n-ar mai fi fost si razboiul... Blestematul asta de razboi care a incurcat totul, istorie, limbi, neamuri, credinte, ca intr-o ultima si definitiva babilonie. De pe celalalt deal, dincolo de biserica, croato-musulmanii trageau cu bombe in cimitirul asta, "doar asa, ca o distractie". Au rascolit tarana, au scos oasele din morminte, cu tunurile lor. In 1992 erau aici peste 12.000 de familii ortodoxe - o cifra mare pentru acest teritoriu inconjurat pana departe numai de musulmani. Printre ei, probabil, si ultimii urmasi ai romanilor. Acum nu mai sunt decat 160. Atatea case mai pastoreste azi preotul acesta inalt si puternic, care-si cheama credinciosii la slujbe, cu vocea lui ca de clopot. Pentru orice, preotul Duric da vina pe razboi. Numai despre asta vorbeste. "Daca n-ar fi fost razboiul, ne-am fi cunoscut istoria mai bine..." Atunci, ortodox insemna ca esti sarb. Fara nuante. Si pentru asta trebuia sa fii ucis ori alungat. Satul Cipulici a fost aproape ras de pe fata pamantului. Soldatii faceau concursuri de tir de la departare, tragand la sorti ce casa vor narui in urmatoarele cinci minute. Chiar daca in acele case mai erau inca oameni. Biserica vlahilor au spulberat-o intr-o singura amiaza. Stravechea bisericuta, cu hramul Nascatoarei, avand catapeteasma zugravita in rosu, galben si albastru... Preotul Duric si-o aminteste bine, era din piatra batrana, cu brauri cafenii de caramida, inconjurata pe afara de-un zid larg, ca de manastire. Pe jumatate ingropata in pamant, asa cum se zideau vechile bazilici in timpul otoman. Din ulita, o vedeai micuta. Dar inauntru parea cat o catedrala. Noua biserica a parintelui Duric e foarte inalta, alba cu dungi galbene si cu un turn patratos. Parca miroase inca a var proaspat, ca un apartament abia renovat. Refacuta din temelii, prin 1993. Si inauntru e tot alba, goala, luminoasa, rece. Parca prea luminoasa, lipsita total de umbre si taina. Iti vine doar sa intri si sa-ti faci o cruce, ca-ntr-o biserica catolica moderna, pe care-o zaresti uneori din drum, intr-o tara straina. Abia intr-un sfarsit le observi, agatate pe zidul din dreapta intrarii: cateva icoane, dedesubtul unei ferestre. Nu apuc bine sa-l intreb pe preot daca, cumva... Si el imi raspunde imediat ca da. "Da, sunt icoanele din vechiul iconostas al bisericii vlahilor..." Trebuie sa ma apropii mult ca sa pot deslusi ceva. Icoanele sunt innegrite, afumate de vreme. Sfinti cu vesminte largi, de domnitori, asa cum vedeam altadata prin cartile de istorie. Niste voievozi valahi inalti, puternici, cu picioarele departate, amandoua bine infipte in pamant. Chipurile lor nu emana doar evlavie, ci hotarare, trainicie, neinduplecare. Intre ei, o Maica a Domnului cu Pruncul. Amandoi fara fete. Icoana mare, imparateasca, imbracata in aur. Nepretuita! Se vad limpede toate faldurile vesmintelor, mainile, culorile, aurele, inscriptiile, coroanele bogate... In bratele Maicii sale, Mantuitorul sta imbracat intr-o mantie de purpura si citeste dintr-o carte. Totul se vede, numai chipurile nu. Al Fecioarei e doar un oval intunecat, imprejmuit de giulgiul albastriu ce-i coboara maiestuos pe cap, pe umeri, pe brate, pe intreg trupul. Si totusi, cand ajungi langa ea, ai senzatia clara ca... cineva te priveste! Niste ochi care scanteiaza palid si trist dinauntrul ovalului de bezna. Un obraz bland, de mama care a trecut prin mari suferinte... Clipesti des, iti incordezi privirea. Abia reusesti sa delimitezi o figura, pentru ca-n urmatoarea secunda ea sa se schimbe. Niciodata n-am trait asa ceva inaintea unei icoane. Ii marturisesc asta preotului, iar el imi zice imediat: "Ne!", si-si duce mana la fata, ca sa-mi arate mai clar, explicand ca totul e negru. "Complet negru". Nu s-a putut restaura nimic.
Pornim spre iesirea din biserica. Imi vine mereu sa privesc peste umar, din mers, ca o obsesie, inapoi catre zidul pe care sta icoana aceea ciudata. Ovalul negru ramane in urma mea, tot mai departe. "Si totusi, puteam sa jur ca e ceva acolo...", zic, inainte de a apasa pe clanta mare a usii.
Bugojno. Orase ctitorite de vlahi
N-a fost usor sa gasesc acest Cipulici. Intrebasem o multime de oameni. N-am reusit sa-l dibuiesc pe nici o harta, fie ea oricat de amanuntita. Stiam c-ar trebui sa fie undeva pe drumul Travnik-Bugojno-Livno, pana in Mostar. Nu intamplator am vrut sa ajung aici. Acest sat a fost una dintre cele mai importante colonii de macedo-romani din intreaga Bosnie, adevarat "focar" de romanism, inca din epoca medievala. O asezare de unde au plecat o multime de notabilitati in toate orasele mari din jur. E plin Sarajevo-ul de urmasi ai cipulicenilor. Intelectuali, comercianti, chirigii, mari industriasi, arhitecti, politicieni... Citisem sute de pagini despre satul asta, ajunsesem sa ma plimb si noaptea-n vis pe ulitele lui. Pornisem sa-l caut dupa hartile si documentele de la 1900, dupa munti, dupa cursul apelor, dupa punctele cardinale. Dupa paraul Porecnica, ce se varsa in paraul Vesela, aproape de muntele Copila, un fel de obcina a Bucovinei, cu paduri de brazi si dealuri molatece, presarate de capite uriase de fan, cladite la marginea palcurilor de case din lemn ale catunurilor... Apoi, si mai spre apus, orientandu-ma dupa muntele Calin (Calinul cel ascutit ca un con colosal), pe varful caruia se preling rauri albe de oi, unduindu-se alene pe pasunile verzi-albastrii... Iar eu am inconjurat acest munte cu masina si m-am tot uitat dupa placute indicatoare si am intrebat si alti oameni. Abia intr-un sfarsit mi-am dat seama ca de fapt satul Cipulici este chiar lipit de orasul bosniac Bugojno, ca un fel de cartier. M-am bucurat sa constat asta, fiindca am inteles cat de mult s-a extins aceasta asezare vlaheasca, in numai un secol. Pe la jumatatea veacului al XIX-lea, Bugojno insemna doar un han cu cateva case prin preajma. Romanii din Cipulici l-au civilizat si l-au marit, preschimbandu-l intr-un oras important. Acolo nici macar biserica n-a fost la inceput - ortodocsii oraseni veneau kilometri intregi pana la biserica din Cipulici. In toate documentele acestui vechi targ, vlahii sunt trecuti drept adevaratii ctitori. La fel, in orasele Travnik, Jajce, Foinita si Gornj Vakuf. Ei i-au invatat pe slavi sa faca industrie, comert, sa intemeieze orase, chiar si savantii sarbi au recunoscut asta. "Macedo-Romanii au o aplecare si tendinta mai mare pentru fondarea oraselor decat Slavii din Balcani. Ei au fost aici mai cu seama, pana de curand, comerciantii si industriasii principali..." (dr. I. Cvijic, 1902). "Gunusarii" din Cipulici erau renumiti in toata Europa, mari lucratori ai metalelor, argintari, croitori, armurieri, inca din veacul al XIV-lea, cand industriasi slavi nici nu existau. Vremuri de glorie romaneasca, despre care nu se mai scrie azi. Din pacate. Din ignoranta. Dar de cele mai multe ori cu buna stiinta.
***
Il visasem noptile, dar acum satul nu mai este ce-a fost. Prin geamul masinii, Cipulici imi apare ca un decor dintr-un film de dupa razboi. Case mari, tacute si drepte, toate la fel, aliniate la strada, majoritatea inca in santier. Niste hardughii abia spoite cu var, ziduri albe si largi in care sunt decupate geamuri prea mici, prea putine. Fara gradini si garduri. Un sat fara nici un zambet, parca. Din loc in loc, cam la trei adrese, vezi scheletul cate unei cladiri bombardate. Gramezi haotice de moloz, ziduri ciuruite de gloante. Multi oameni au plecat, iar asezarea a fost recladita din temelii, doar in ultimii ani. N-a mai ramas in picioare nici un locsor traditional, nici o urma a vechilor traitori de aici. Nici o poarta, nici o troita. Nici un grajd. Nici macar un chenar scorojit de fereastra. Doar in Bugojno supravietuieste o ulita ingusta, in mijlocul orasului, cu cateva case vechi, ce-mi amintesc de timpurile-n care vlahii erau stapani. Inalte, din lemn tencuit, cu pridvor in spate si grajdurile de cai catre strada. O ulita "rupta" parca din Metsovo, Veria, Ohrid, Korce si alte orasele aromanesti pe care le vazusem in calatoriile noastre prin toata Europa. Pravalioare primitoare, argintari ce inca isi expun maiestria lucrarii obiectelor de filigran si incrustaturile lor migaloase de aur si argint. Terase pe care grupuri de barbati musulmani stau nemiscati inaintea meselor goale, asteptand sa treaca ultimele zile ale Ramadanului. Am remarcat faptul ca majoritatea acestor barbati sunt foarte inalti, aproape toti cam de statura parintelui Duric. Efectiv, un oras de uriasi. In cele doua zile cat m-am perindat prin el, m-am simtit aproape umilit de statura acestor giganti cu capetele-n soare, care treceau pe langa mine zambind, vorbind in lumea lor. Neobisnuit pentru niste musulmani, imi ziceam mereu. Foarte neobisnuit... Muzee de istorie sau etnografie nu sunt in Bugojno. Cine-ar avea vreun interes sa fie? L-am cunoscut insa aici pe ziaristul Milorad Boroja, un barbat simpatic, mustacios si uscativ, care s-a perindat 30 de ani pe la cele mai prestigioase reviste ale Bosniei, pentru ca-n cele din urma sa se intoarca acasa, unde se simte foarte bine si unde s-a apucat sa-si redescopere originile. Si Milorad stie de vlahi. Ca au fost neam vechi si diferit de slavi. Ca sarbii au folosit mereu cuvantul "vlah" ca pe o injuratura, insemnand "cioban prost, sarac, salbatic, din creierul muntilor", doar pentru a arata ca oamenii astia-s tot de-ai lor, insa mai necivilizati, vorbind un dialect vechi sarbesc, ce n-are nici o legatura cu romana. Ziaristul avea sa-mi arate niste fotografii cu targul lui, vechi de peste un secol, alte revelatii pentru mine. Case ciobanesti mari, tuguiate, invelite cu sita, intocmai ca-n Marginimea Sibiului. Turme de oi pe strazi, curgand prin fata pravaliilor imbelsugate, magari impovarati de banite si desagi, asteptand in mijlocul drumului, pe caldaram, pregatiti sa porneasca in istovitoarele transhumante. Totul e parca agitatie, strigat, in fotografiile astea, o vanzoleala sanatoasa, pastorala, intr-un decor de oras statornic, de munte, cu randuieli bine stabilite. Si oamenii... Mai ales barbatii din pozele acelea ma impresioneaza mult. Cum stau asa, rezemati cu capul in piept, cusma de oaie turcana pe crestet si bata ciobaneasca in mana. Melancolici, slabanogi si inalti, in strai alb pana la genunchi, cu cioareci stransi pe vana si terluti (caltuni) de lana in opinci, incremeniti dedesubtul reclamelor fistichii ale orasului, pierduti parca in vise... Astazi, intr-una dintre aceste case vechi, este un magazin de costume populare. Intru, impingand incet usa cu clopotel. Doua femei stapanesc acest magazin, mama si fiica. Amandoua sunt inauntru. Corpolente, rosii in obraji, identice parca. Pe pereti sunt intinse niste straie lungi musulmane, cu paiete si fireturi lucitoare. Salvari bogati, vestute cat pieptul de scurte. Doar un turban ar mai lipsi aici, parca. Aflu ca astea-s vesmintele traditionale ale orasului Bugojno. Intreb daca nu cumva au si altele, mai vechi. Dintre umerase, fiica scoate un altul, tot cu salvari, insa "ceva mai sarbesc". Pantaloni barbatesti, negri, cu turul lasat pana la genunchi, si de-acolo stramti pe pulpe, peste cizmele cu caramb inalt, asemeni dansatorilor de kazacioc. In pret sunt incluse un cordon lat, rosu aprins, si o "bandana" tot rosie, pe care barbatul sa si-o puna pe cap. Nu! Vreau altele, si mai vechi! Unele vechi de tot! Cele doua femei ridica din umeri. Nu mai sunt. Abia intr-un tarziu, mama isi aminteste de ceva. Ar mai fi unul... Dar e numai la comanda. "Privat komanda..." Rasfoieste un catalog plin de salvari. Cand gaseste ce cauta, imi intinde tacuta albumul, aratandu-mi cu degetul o imagine. Doamne, ce vad eu acolo e toata splendoarea straielor mehedintene, ia cea lunga, femeiasca, cu "pui" cusuti migalit pe maneci, "ielek"-ul (ilicul) deasupra si "pregacia" (opregul) dinainte, superba catrinta rosie a femeilor-imparatese din muntii dunareni sau din Oltenia de miazanoapte, toate sunt acolo, pe pagina aceea uitata. Vreau sa fotografiez costumul, dar stapana magazinului ma opreste. "Ne, ne!" Nu e voie asta. Nu zice de ce. E interzis. Ca sa nu-i "fur", probabil, modelele. Asa ma gandesc. Dar eu tot reusesc sa-i fac vreo doua poze, pana ca ea sa bage de seama.
Gradina. Tezaure uitate
Vlahi. Aromani. Romani. Megleno-romani. Istro-romani. Macedo-romani. Cu totii ramuri din acelasi neam mare, ce a trait aici odata, impanzind toti muntii din mijlocul Europei, din Pindul Grecesc pana in Carpati si in Alpi. Unii sunt veniti aici de pe pamanturile romanesti. Candva, de prin secolul IV si pana la sfarsitul evului mediu. Dar au venit tot in vechile vetre, la fratii lor drepti, de dincolo de Dunare, acei traco-iliri care au fost romanizati inca dinaintea dacilor, avand aceeasi limba, aceeasi fire, aceleasi credinte si obiceiuri ancestrale. Impreuna, au stapanit si au civilizat tot Balcaniul. Cam asta ar fi povestea. O poveste de mult uitata. In satul bosniac Cipulici exista o culme de deal care se numeste "Gradina". Aproape de cimitir, de biserica. Ca o sa inalta de granit, ridicandu-se abrupt de-a lungul soselei. Preotul Duric avea sa mi-o arate in cea de-a doua zi de sedere aici, sa-mi spuna ca acolo localnicii au gasit dintotdeauna ramasite de obiecte stravechi, arme preistorice, oale si tablite de lut, tot felul de vestigii ce ieseau din pamant, de fiecare data cand plugul rasturna brazdele. Obiecte stranii, asa cum el n-a prea vazut prin muzee. Mereu apar, an dupa an. De cand lumea. De parca in acest loc pamantul ar fi inepuizabil. Ba mai mult, in seara de dinaintea Bunei Vestiri - doar in acea seara! - pe varful Gradinei se vede un foc ciudat, "jucand" pe deasupra culmilor. Localnicii cred si azi ca acolo se ascund comori batrane, aur mult, legat prin blestem de stramosi. Urcam vreo douazeci de metri, doar ca sa-mi arate ca si acum exista asemenea relicve. Dupa ce ne oprim, preotul face cativa pasi, da la intamplare cu piciorul prin colb, pe sub tufele prafoase si incalcite. In doar cateva minute, ridica un ciob de lut roscat, avand incrustate cateva linii serpuite. Se bucura, rade sonor, din adancul pieptului, ridicand spre soare farama de ceramica antica. "Eee... Vedeti!..."
E plin tot dealul. Au venit sa se uite la ele doar cativa profesori sarbi, acum vreo 7-8 ani, intr-o vara. N-au facut sapaturi, n-au scris nimic. Le-au inspectat - crede preotul - mai mult "din interese politice". Doar ca sa poata spune apoi "cat de vechi sunt unii sau altii". Vechi pe aceste meleaguri... S-au mai facut deseori chestii de astea, mai ales in anii de dupa razboi. El, parintele Duric, nu stie sa mai fi venit si alti profesori, cel putin in ultimele decenii. Daca ar fi fost, ar fi citit, ar fi auzit. Langa sat sunt doua cimitire ale ilirilor. La Vilesi, la Sabljari. Chiar asa se numesc: "cimitire ilire". Putini stiu despre ele, putini le-au studiat. "Dar apropo", continua el, "daca tot stiti atat de multe despre satul nostru, de ce nu au venit profesori romani sa le cerceteze? De ce nu au venit sa vada macar cimitirul ortodox?..." Ascult traducerea si raman cateva clipe fara cuvinte. Tac, privind absent ciobul rosu. Intr-adevar, foarte buna intrebare.
Bisericile nevazute
De mult nu s-a mai jucat "kolo" in Cipulici. Asa ii zice parintele Duric unui dans foarte vechi, rotund, in care toti oamenii se tin de maini si joaca impreuna, batand pamantul cu picioarele. "Doi pasi inainte, unul inapoi", si invartind totodata cercul, o imensa roata cuprinsa de o feerie fara seaman, adevarata transa a iubirii si a bucuriei de a fi laolalta. Kolo, "ocolul". Stie ca de la vlahi se trage, asta o stie sigur. Si ca s-a jucat candva aici, dar el nu a apucat sa il vada. Dupa razboi, aici nu s-a mai jucat nici un dans, niciodata. Doar piatra de altar a vechii biserici vlahesti a mai putut fi salvata. Rotunda, roasa de timp si rugaciune, e chiar in fata bisericii, pusa pe doua picioare de granit, iar dedesubtul ei curge un izvor. Preotul a slujit candva pe stanca asta scorojita si umeda, acoperita acum de muschi verzi. S-a tinut cu palmele de ea, in duminici innegurate si cenusii, cand vazduhul tremura, si de afara se auzea inca suierul bombelor. "Locul asta e ocrotit de puterea unor rugaciuni multe si indelungate", spune. Sobru, de data asta fara exaltari. Zice ca sarbii numeau altadata limba vlaha "limba calugarilor" (jezik jaladzijski), nu stie precis de ce. Batranii satului i-au spus ca inaintasii lor aveau un anume obicei, traditia de a se inchina la locuri goale. Urcau in munti, prin paduri, spre dumbravi sihastre. Acolo ingenuncheau ore la rand si se rugau, ca si cum ar fi asistat la o adevarata liturghie. Doar in anumite locuri, statornicite din stramosi, iar parintele Duric crede ca ei se rugau, de fapt, in locurile fostelor biserici vlahesti de pe culmi, altadata biserici mari, bogate, puternice. De aici vorba aceea cu "limba calugarilor", pentru ca erau intr-adevar niste oameni foarte credinciosi. Cum puteau fi altfel niste insi care inca se mai inchinau pe temelia unor biserici ce disparusera de secole?... Prin restul tarii n-a mai auzit de un asemenea obicei. "E o ciudatenie", zice. Slavii nu-l au. Daca le moare o biserica, se pot muta in alta parte. El, Slavisa Duric, nici macar nu si-l poate inchipui. Dar recunoaste ca e posibila si o atat de mare credinta in Dumnezeu. Stie prea bine ca slavii au primit crestinismul abia in secolul IX, de la Chiril si Metodiu, in vreme ce vlahii de aici erau deja crestini in veacul IV dupa Hristos. Sunt vetre vechi de rugaciune pe care, probabil, noii invadatori nici n-au avut cum sa le cunoasca. Greu de spus ce taine mai ascund si azi muntii astia. El, un preot de tara, ce poate sti? Si iarasi ii dau dreptate, de un milion de ori ii dau dreptate: "De ce nu au venit profesorii romani sa le cerceteze?..." Macar sa verifice putin ce mai e actual din hrisoavele de la 1905, pe care le-am luat cu mine din tara. Istoricii nostri de azi ar fi putut sa vada, in dreapta bisericii, o bucata de pamant inconjurata de-o bordura inalta, acoperita cu iarba tunsa marunt, mare cam cat un teren de tenis. Desi crucile sunt atat de inghesuite, nimeni n-are voie sa-si ingroape mortii in acel loc. Nici macar sa calce pe parcela aia, de parca ar fi vorba de un urias mormant. Asta doar pentru ca "pe undeva pe acolo" se banuie c-ar fi osemintele unui anume Bodo Simic, erou national al Bosniei, un luptator inversunat impotriva turcilor, ctitor al bisericii acesteia si al altor treisprezece biserici importante in toata tara. Cine sa mai stie ca acest om venerat, "serverul Domnului Bodo Simic, murit luna Septemvrie", dupa cum e inscriptionat pe crucea lui, a fost tot un vlahoroman din Cipulici? Cine sa stie ca Iovo Kalin, un alt erou national bosniac, legat prin descantec "ca nici glontul nici iataganul sa nu-i poata aduce vreun rau", a fost si el un karavlah (roman) din Maoca?... Sau cine stie daca "savantii" nostri n-ar fi putut sa gaseasca chiar crucile cu nume blande din cimitirul vechi, pe care sarbii l-au numit mereu "grco groblje" (cimitirul grecesc), adica al poporului vechi, ce tinea de legea greco-orientala, caci greci nu au fost prin aceste parti niciodata, de cand e lumea... Da, si asta este o buna intrebare.
Doamne, cat de multi am fost!...
Iovo Kalin. Ion Calin. Erou national al Bosniei. Purtand acelasi nume ca si muntele pe care il privesc. Biserica cea alba e proiectata parca pe silueta lui imensa, intunecata ca o coama de umbra. Ca sa ajung aici dinspre Sarajevo a trebuit sa trec prin pasuri inalte trei munti importanti ai tarii. Trei: Vlasic, Cer si Romanija. Trei munti, toti trei cu nume vechi, romanesti. Adevarate temple ale ciobaniei si azi. In numai vreo 70 de kilometri, am strabatut urmatoarele orase: Vlasenica, Vlahovic, Stari-Vlah, Donji Vakuf si Gornji Vakuf. Stiintific vorbind, orice toponim de aici care incepe cu "va" sau "vla" este pur romanesc. Si sunt nenumarate. Istoriografia sarbeasca pomeneste de peste 1000. O mie! Ce se poate spune mai mult? Sunt cunoscute in istoria timpurie cel putin cincisprezece "Vlahii balcanice", adica adevarate tari compacte, pline de oameni, cu limba si obiceiuri diferite fata de celelalte natii. Trecusem prin toate aceste "patrii", ca reporter, le vazusem oras cu oras, scormonisem in amanunt o multime de urme romanesti, de la Egee si pana la ultimele tarmuri de miazanoapte ale Adriaticii. Trecusem prin Vlahia Mare, Mica, de Sus, de Jos (toate ale aromanilor din Grecia), Vlahia Rodopi bulgareasca, Vlahia istro-romana din Croatia, Vlahia Rumelia spre Turcia, Vlahia Romania din Albania, Vlahia Neagra sau Morlachia de pe Adriatica, Vlahia Macedoneana, Vlahia Alba de-a lungul Dunarii de Jos, Vlahia Morava (Vlassky) din Cehia, Vlahia Veche (Stara Vlaska) din Serbia si Vlahia muntenegreana. O peninsula uriasa, in care vlahii au stapanit totul, munti, drumuri, ape si asezari omenesti, cu mult inainte de veacul al VII-lea, cand au venit acolo slavii. Da, "Formula AS" a fost prin toate aceste locuri din batrana Europa. Si eu, impreuna cu ea. Insa abia acum, in seara aceasta, cand am ramas cateva minute singur, privind crucile albe de pe o coasta de deal a satului bosniac Cipulici, abia acum, gandindu-ma o clipa, numai o clipa, la toate locurile prin care am umblat, vazandu-le pe toate in intregul lor, nu m-am putut abtine sa nu exclam soptit, doar pentru mine, lasand apoi ca vorbele sa-mi fie luate de vanturile care-au inceput sa bata peste munti: "Doamne, cat de multi am putut sa fim, noi romanii...".
Dupa un recensamant austriac din anul 1899, in Bosnia inca mai traiau atunci 298.000 de romani "istorici", cu radacini stravechi. Ultimii supravietuitori. Acum nu mai e nici unul. Pamant. Ba mai mult, nimeni nu-si aminteste sa fi fost vreodata. Cati dintre romanii obisnuiti de pe strazile Bucurestiului stiu astazi ceva despre vlahii din Bosnia, Croatia sau Muntenegru? Nu exista alt popor in Europa care sa fi pierdut cu trecerea timpului atatea teritorii din jurul sau si care - ironia sortii - nici macar sa nu stie ca le-a avut candva. Doar noi, romanii de astazi.
Peste cimitirul vlah din Cipulici se lasa asfintitul. Ma despart de el, avand sentimentul ca, odata cu aceasta inserare tomnatica, nimeni nu-l va mai vedea de acum inainte. De parca deasupra lui, ai inchide o pleoapa. Izvorul curge incet, clipocit, peste piatra de altar cu ierburi verzui, imbibate de apa, crangul de deasupra dealului freamata amenintator, o bariera de arbori subtiri, fantomatici, dincolo de care e doar lumea de apoi... "Oara buna!.." Aud cuvintele astea din partea preotului, ca intr-o visare. "Oara buna". Asa isi aminteste ca vorbea odata o batrana din Cipulici, pe cand parintele era copil. Si zicea "fecioran". Ce faci, fecioran? Oara buna, fecioran... O batrana pe care-o chema Angelka si era din familia lui Radulicic, Radul, Radule Vlah, unul din neamurile care au intemeiat satul asta, iar mama ei fusese in Romania, candva, intr-o calatorie, pe la inceputul veacului trecut. Si fusesera o familie instarita, numeroasa, dar la batranete femeia ramasese singura la casa ei, o babuta simpatica, ce iesea uneori la poarta si se uita zambind la trecatori. ine minte. Pe un colt de strada, un gard cu trandafiri in spate si o frumoasa livada de caisi care umbrea zidul casei. Si ea, care ii zicea fecioran. Asta tine minte. Poarta aceea nu mai este. Nici casa. Nici frumoasa gradina de trandafiri a Angelkai. Au fost spulberate intr-o seara de dinaintea Pastilor, cu cateva rafale trase dintr-un tanc. Iar batrana a plecat intr-o margine a satului, sub o cruce pe care, cu putina vreme inainte de moarte, isi pusese o fotografie facuta in ziua nuntii, care o infatisa in rochie alba si plutitoare de "mlada", adica mireasa.
Autorul ii multumeste lui Petre, din satul Cipulici, pentru traducerea din limba bosniaca.
Foto: Dan Trasnai (10)