Ba nu, ba da
- De la ultima noastra intalnire in paginile revistei "Formula AS", in viata ta s-a produs o schimbare importanta: ai devenit actrita. Cum e noua experienta? Spuneai ca schimbarile te cam sperie...
- Sa stii ca inca nu m-am obisnuit cu ideea ca am devenit actrita. Cand suntem chemati pe platou de asistentul regizorului, formula este: "actorii la cadru"! Ei bine, eu raman mai departe, pe scaun, fiindca nu ma simt vizata de anunt. Povestea e mai lunga: acum cateva luni, am primit mai multe oferte de emisiuni, numai ca nici eu, nici Prima TV, postul meu de televiziune, n-am considerat ca ofertele respective erau cele mai potrivite. Apoi, intr-o zi, mi s-a spus ca s-ar dori sa merg sa dau o proba pentru un nou proiect. Sigur ca am fost surprinsa si-am zis: "Dupa doisprezece ani de televiziune, credeti ca e cazul ca eu sa mai dau probe?". "E o proba pentru un serial", mi s-a spus. Am facut o pauza si tentatia a fost sa spun un "nu" categoric, fiindca, asa cum spui, schimbarile pe mine ma sperie. Or, asta era o schimbare majora. S-a insistat ca macar sa ma intalnesc cu producatorul, care sa-mi explice despre ce e vorba. M-am dus si trebuie sa recunosc ca prezentarea producatorului mi s-a parut interesanta. Finalmente, am acceptat sa merg la casting. Desi tot nu ma vedeam jucand intr-un serial. Acolo, ceea ce m-a incantat a fost descoperirea ca regizorul este un strain, Jacob Goldwasser, care nu stia despre mine decat ca sunt o persoana publica, dar nimic mai mult. Felul in care a discutat cu mine m-a facut sa ma relaxez, sa devin ceva mai receptiva la propunerea lor. Fiindca, repet, atitudinea cu care mersesem acolo fusese ceva de genul: "OK, eu fac televiziune si am venit aici sa vad despre ce e vorba, dar nu-mi doresc sa joc in filme, pentru ca nu am nici o pregatire in sfera asta si consider ca oamenii care n-au nici o pregatire intr-un domeniu nu au ce sa caute in el. Lucrurile facute superficial arata superficial, iar eu nu sunt adepta superficialului." In plus, actoria chiar nu ma atragea. Ca sa nu mai lungesc vorba, am dat proba pentru "Efect 30". Din jur, tot auzeam: "E foarte bine", dar eu credeam ca laudele astea erau doar cu rol de incurajare. Am plecat zicand ca gata, asta a fost. Dupa doua zile, primesc insa un telefon de la directoarea de productie, care imi spune: "Proba e minunata si ne-ar placea sa joci in serial". Si eu care sperasem sa scap! (rade) Am cerut cateva zile de gandire, in care am intors situatia pe toate fetele. Pana la urma, mi-am spus ca probabil asa trebuia sa se intample. Dar n-am pornit la drum fara centura de siguranta. In acele cateva zile, am primit asigurari de la regizor si producator ca mi se va pune la dispozitie un profesor cu care sa ma pregatesc, ca filmarile vor fi amanate cu doua saptamani, ca sa am timp sa acumulez un minimum de cunostinte, ca nu e nici in interesul lor sa ma fac de ras. Si uite-asa, m-am decis sa spun da si m-am pus pe treaba.
Viata la 30 de ani
- Si cum a decurs pregatirea?
- Au existat doua optiuni: sa fie angajat un profesor cu multa experienta, care sa-mi predea tehnici de interpretare, sau sa fie angajat un profesor tanar, care sa se rezume la a-mi preda numai notiuni de baza in ceea ce priveste tehnicile de actorie, iar in rest sa faca apel la naturaletea mea. S-a decis, de comun acord, sa mergem pe cea de-a doua varianta. In acelasi timp, am inceput si eu sa-l citesc pe Stanislavsky, care se studiaza si la facultatea de actorie, si din cartile lui am inteles ce inseamna memoria afectiva, ce inseamna ritmul, care este metoda prin care poti sa exprimi, de exemplu, nervozitatea etc. Apoi, profesorul mi-a explicat ca toate regulile pe care le-am deprins eu in doisprezece ani de televiziune sunt acum nevoita sa le uit complet. Pentru ca filmul functioneaza dupa cu totul alte reguli. De pilda, la film nu mai exista camere. In televiziune, chiar si cand cazi in genunchi, de exemplu, trebuie sa cauti aparatul de filmat din priviri. Apoi, la film se lucreaza in mic, de aproape. Daca folosesti mimica din televiziune, te vei comporta exagerat si vei da impresia de fals. Alt exemplu: intr-o emisiune de televiziune, nu ai voie sa ai reactii. Poate sa-ti cada si-un reflector in cap ca tu trebuie sa continui sa zambesti, ca si cand accidentul ala ar fi facut parte din scenariu. La film, este exact invers: trebuie sa fii mereu in alerta, sa fii foarte atent la partener. Poate ca actorul din fata ta schimba un cuvant din replica lui, cuvant de care se leaga si replica ta, deci tu trebuie sa te repliezi si sa improvizezi la secunda. Si-apoi, nu in ultimul rand, trebuie sa te straduiesti sa gasesti calea ca sa intri in pielea personajului pe care-l interpretezi. Uite, desi personajul meu, Andreea Zabava, se aseamana mult cu mine (desi fara intentie), totusi nu e identica mie, asa ca a trebuit sa muncesc ca sa ajung sa gandesc in totalitate ca ea.
- Descrie-ti putin personajul.
- Sunt un redactor specialist in probleme de frumusete si am o relatie de opt ani cu redactorul sef al revistei. Iubitul meu e foarte protector si incearca sa ma tina sub un glob de sticla. Isi doreste sa ne casatorim, iar cariera mea sa alunece undeva, pe planul doi. Or, cand implinesc 30 de ani, eu realizez ca n-am facut prea multe la nivelul carierei, si ca-mi doresc foarte tare sa urc mai sus. Si asta prin forte proprii. De aici se naste un conflict de proportii, care capata tot felul de dimensiuni si efecte pe parcursul scenariului. Sunt o femeie frumoasa, inteligenta, ambitioasa, dar careia uneori ii cam lipseste increderea in sine. Din fericire, am trei prietene - vechi, de 15 ani - cu care ma pot intalni oricand si alaturi de care reusesc sa depasesc - si ele alaturi de mine - toate problemele prin care trecem, mai ales cele care se ridica tocmai din faptul ca am ajuns la varsta de 30 de ani. Fiindca la 30 de ani incepi sa-ti pui foarte multe intrebari, lucrurile se reaseaza dupa alte criterii... Acum, la drept vorbind, experienta mea, a Andreei Raicu, e putin diferita. Acum doi ani, cand am implinit 30 de ani, lucrurile n-au stat chiar asa. Mi se pare ca deciziile pe care le-am luat le-am luat cu mai multa maturitate si cu mai mare detasare decat personajul meu. Din punctul meu de vedere, 30 de ani e varsta la care incepi sa te simti foarte bine in pielea ta si capeti mai multa incredere in tine. Bine, adevarul e ca experientele de viata pe care le-ai acumulat pana atunci sunt cruciale. Adica, poti sa atingi maturitatea psihica si emotionala la 50 de ani, dar si la 20. In functie de ceea ce ai trait pana atunci si de ceea ce ai avut intelepciunea sa inveti din acele intamplari.
Gustul amar al mierii
- Filmezi deja de doua luni. Ti s-a deschis apetitul pentru actorie? Cum ti se pare viata de actor?
- Prima intrebare pe care le-am pus-o colegilor de care m-am apropiat mai repede a fost: "Da' voi cand mai aveti timp si putere pentru viata intima, ca sa mai aveti o relatie cu cineva?". Pentru ca programul poate sa fie infernal: sunt zile cand incepem filmarile la 4 dimineata si le terminam la 7 seara, iar a doua si a treia si a patra zi muncim exact in acelasi ritm. Cand ajungi acasa, nu-ti mai doresti decat sa dormi. Eu eram deja obisnuita sa muncesc mult. E adevarat insa ca inainte aveam un program mai flexibil decat acum. Viata de actor, din timpul filmarilor, e epuizanta. Eu, cel putin, in prima parte a acestor doua luni, am fost rupta de tot ce nu tinea de serial. Nu mai aveam timp si nici energie sa ma intalnesc cu prietenii. Inainte de proiectul asta, ma vedeam cu mama in fiecare zi, acum nu ne mai vedem decat o data la cateva zile. Nici la telefon nu mai am rabdare si putere sa vorbesc. Orice strop de energie incerc sa mi-l conserv pentru filmari. In ceea ce priveste viitorul... nu vreau sa ma reped cu vreo predictie falsa. Prefer sa ma concentrez asupra prezentului. Imi doresc sa ies cu fruntea sus din experienta asta, iar in continuare il las pe Dumnezeu sa decida. Viata mi-a oferit multe surprize placute, lucruri la care mie nici macar nu-mi zburase mintea. Cum a fost, de altfel, si lucrul la acest serial. Ce vrea Dumnezeu sa se intample, aia se va intampla. Deocamdata, ma bucur, e placut ceea ce fac... Stii, e straniu: imi plac schimbarile, desi ma tem de ele. Dar recunosc ca am inceput sa le accept cu ceva mai multa usurinta decat inainte.
- Ai o relatie extrem de apropiata cu mama ta. Ce parere are despre ipostaza ta de actrita?
- Mama e foarte fericita atunci cand ma vede pe mine fericita si e foarte mandra. Si e si foarte curioasa sa vada rezultatul. (rade) Eu ii tot povestesc ce se intampla pe-aici, i-am aratat si poze, dar normal ca ceea ce asteapta ea de fapt este sa vada serialul.
- Anul acesta te-ai mutat in casa noua, o casa la care visezi de mult timp. E aceasta mutare simbolul unui nou inceput in viata ta personala?
- Casa noua, in care m-am mutat, e caminul meu. Din nefericire, nu petrec destul de mult timp in el din cauza programului aglomerat. Dar e o casa calda, in care ma simt foarte bine si in care ma bucur ca si prietenii mei se simt bine - fiindca atunci cand sunt acasa, imi place sa-mi primesc prietenii in vizita. Casa asta e un inceput, in sensul ca nu mai stau cu mama. Amandoua am considerat ca e mai bine sa ne separam. Ea are tabieturile ei, ritmul ei, eu le am pe ale mele... Suntem niste persoane care se respecta una pe cealalta, asa ca e mult mai simplu si mai elegant sa locuim asa. In ceea ce priveste o potentiala familie, merg pe acelasi principiu enuntat anterior: cand va fi sa se intample, se va intampla. Nu-mi place sa fortez lucrurile, pentru ca, atunci cand le fortezi, nu ies bine.
- Andreea, te cunosc ca pe o adevarata specialista in materie de vacante exotice. Ce destinatie le recomanzi celor ce nu si-au facut vacanta?
- Asta e prima vara in care din cauza pregatirilor pentru serial n-am mai fost plecata in vacanta. Dar e cert ca pe primul loc in topul destinatiilor mele favorite ramane Asia, iar pentru cine nu a ajuns inca acolo, ii recomand ca prima data sa mearga in Thailanda. Nu numai ca peisajele sunt mirifice, dar oamenii sunt incredibil de frumosi sufleteste. Sunt oameni cu o alta mentalitate. Scopul lor este sa te faca pe tine, turistul, sa te simti bine, iar un zambet al tau este cea mai mare recompensa pe care o asteapta. Asia inseamna o alta lume, un alt univers, fascinant.
"Negrul nu poate fi albit tot cu negru"
- Din pacate, majoritatea cititorilor nostri nu vor putea ajunge deocamdata acolo, decat cu gandul. Pe tine nu te sperie criza asta economica globala ?
- Ba sigur ca ma sperie. Ma sperie cand vad in jur cunostinte de-ale mele, care aveau niste afaceri puternice si de proportii, si care acum au ajuns in situatii financiare delicate sau chiar au renuntat cu totul la afacerile lor. Am prieteni care nu-si mai permit sa traiasca asa cum traiau inainte. Si eu mi-am schimbat modul de viata. In loc sa-mi dau banii pe rochii, acum aleg sa-mi cumpar lucruri pentru casa. Casa e ceva solid. Casa asta o sa le-o las mostenire si nepotilor. Dar mai e ceva care ma sperie: criza de umanitate. Zilnic vedem sau auzim in preajma noastra despre gesturi de dezumanizare: se dau spargeri, se impusca oameni in trafic, copiii se ucid intre ei pentru un pumn de nuci. Si nu cred ca situatia asta e generata de caderea economiei globale. Gandeste-te ca astfel de orori se difuzau zilnic, la jurnalul de la ora 5, si inainte ca lumea sa intre in recesiune. Motivul? Ramane un mister pentru mine. Sunt incapabila sa inteleg legatura dintre lipsa de bani si crizele de nervi sau de nebunie. Daca ai nervi, o sa faci rost de bani? Nu. Daca te porti urat cu cei de langa tine, o sa faci rost de bani? Nu. Negrul nu poate fi albit tot cu negru. Daca ai un comportament negativ, daca ai ganduri urate, nu-ti atragi decat raul. In nici un caz binele. Sigur, poate o sa se gaseasca unii care sa spuna: "Andreea Raicu apare la televizor, are bani, are tot ce-si doreste, normal ca nu intelege". Ii rog pe acesti oameni sa nu uite ca nimeni nu e scutit de probleme. Normal, la nivelul fiecaruia si in contextul vietii fiecaruia. Dar nimeni n-o duce la infinit pe roze. Si-am mai sesizat ceva: ca romanii au uitat sa mai zambeasca. Sunt mereu ciufuti, incrancenati pe negativ, sunt mereu acri. Am ajuns sa ne bucuram cand o vanzatoare e amabila si ne vorbeste frumos. Cand asta n-ar trebui sa ni se para ceva iesit din comun, ci asta ar trebui sa reprezinte normalul. Pe de alta parte, noi, romanii, pana si exemplele pozitive le interpretam tot gresit. In loc sa le apreciem si sa incercam sa le multiplicam, noi ne concentram energia pe barfa si incercari de destabilizare a celor care fac ceva bine si corect. La noi nu exista competitie in sensul de fairplay, ci doar in sensul de "cum sa-l ingropam mai repede pe ala caruia ii merge bine", chiar daca, repet, omului respectiv ii merge bine fiindca a muncit onest si legal. E tare trist...