Cineva spunea ca "spionul perfect nu este James Bond, ci vecinul tacut si modest de alaturi". Schimband ce e de schimbat, as spune: rebelul adevarat nu e rockerul ostentativ, ci omul linistit, care bea singur o bere cu rom pe o terasa. Sta acolo, colorat in culorile toamnei, sub prunii zvelti de la "Pardon Cafe", cu obrazul asezat in palma dreapta si privirea departe, spre un orizont vazut doar de el, mult dincolo de plutonul de blocuri care noua ne inchide perspectiva. Parca asteapta dintotdeauna pe cineva care sigur nu va veni, rasturnat putin intr-o parte, in scaunul de nuiele. Parul mare, aspru si albit inainte de vreme, e singurul care il tradeaza: pieptanat neglijent, lasa sa i se vada putin revolta.
Locul acesta din cartierul-dormitor Drumul Taberei - Bucuresti, loc neverosimil, ca o pictura de Paul Cezanne pe zidul unei uzine, i se potriveste perfect, caci il sustrage puterii distructive a marelui oras, pentru a-l lasa sa viseze. Cand ma vede venind, tasneste din scaun, ma striga si imi face semne energice cu mana. Fata sa bronzata e toata numai zambet. Bucuria sincera a celui pe care aparitia neasteptata a unui cunoscut il scoate din singuratate. Chiar daca venirea mea nu e o supriza, caci aveam programat un interviu, singuratatea lui e autentica.
"Facand literatura, m-am indepartat de credinta"
- Toate cartile dvs. au o incarcatura spirituala puternica, in care valorile, simbolurile si aspiratiile crestinismului se impletesc cu cele ale altor traditii. Ce anume v-a facut sa cautati rezolvari spirituale la problemele seci ale realitatii cotidiene?
- Pentru mine, un roman este transformarea demonului sau a daimonului in inger. Aceasta este ideea mea estetica si crezul meu literar. Mi-am gandit cartile ca pe un proces spiritual, in care plec de undeva de foarte jos, sau in orice caz dintr-o materie foarte framantata si chinuita, ca sa ajung la o transparenta, la o zona sa zic angelica, unde sensurile spirituale se pot deslusi.
- Din acest motiv n-ati putut publica inainte de 1989?
- Eu faceam parte dintr-un grup de prieteni in care lecturile teologice si metafizice erau pe primul plan; am lasat proza mai la urma, desi asta mi-am dorit intotdeauna sa fac. In momentul in care ai o formatie teologico-spirituala, dar vrei sa faci literatura, apare un conflict. Eu am reusit sa depasesc aceasta stare de contradictie, printr-o literatura fantastica. De aceea am fost foarte atras de proza lui Mircea Eliade, care este mai speculativa, mai ideatica si in substanta careia am identificat un element subversiv, antitotalitar.
- Pe atunci erati jurnalist?
- Dupa cinci ani de profesorat la o scoala din Giurgiu, in '83 am venit corector la "Romania libera", unde am stat pana in '88, dupa care, vai mie, m-am mutat la sectia de politica externa a "Scanteii Tineretului". Acolo m-au prins evenimentele din decembrie 1989.
- Vorbeati de lecturi teologice. Sunteti un om credincios?
- Nu stiu in ce masura sunt credincios sau doar un comentator al fenomenului religios. Poate ca in adancul sufletului meu am ramas un mare sceptic. Inclin mai mult sa cred ca nu sunt credincios, fiindca altfel in mine ar fi avut loc anumite decantari, o asezare, n-ar fi atata vraiste. Cred ca un om cu adevarat credincios are coagulat in el un cosmos. Credinta adevarata, cum bine stiti, nu inseamna certitudine - in sensul ca nu poti determina adevarul ca pe ceva material, ca punand mana pe aceasta masa si constatand fara dubiu ca ea exista. Adevarul de credinta e mult mai inalt ca sa poata fi delimitat de o certitudine de acest tip. Cu toate acestea, cred ca un om credincios are in el un cosmos, nu un haos, pentru ca are puncte de reper, e orientat. Iar eu, ca sa fiu foarte sincer, am in mine mai mult haos decat cosmos.
- Ati fost mereu in acest haos?
- Poate parea paradoxal, dar acum 15-20 ani eram mai credincios decat sunt azi. Bine, inainte de caderea comunismului, atasamentul religios presupunea si o componenta subversiva, care ma atragea. Multi oameni se duceau la biserica pentru a se opune cumva regimului. Acum, cand Biserica a iesit din catacombe, doar cei cu adevarat credinciosi, putini la numar, sunt in continuare atasati de ea.
- Lecturile nu v-au ajutat sa va orientati mai bine in credinta, sa deveniti credincios?
- Ba da. La inceput erau lecturi care tineau de religiile orientale, apoi am ajuns la ortodoxie. Cred ca in primul rand m-au ajutat sa inteleg ce se intampla la o liturghie. Si este foarte important, caci altfel ritualul te poate plictisi si, oricum, nu te ajuta sa comunici cu divinitatea asistand ca la teatru.
- Ati ajuns la credinta pe cale livresca. N-ati avut o educatie religioasa in familie?
- Nu. Bunicii si parintii mei mergeau la biserica in marile sarbatori, aveau un respect religios si m-au invatat si pe mine, dar nu mi-au dat cu adevarat o educatie religioasa. Atasamentul meu pentru ortodoxie, atata cat este, s-a nascut pe cand aveam vreo 25 de ani, dupa ce am cunoscut niste oameni. Dar nu sunt religios pe cat as vrea sa fiu. Cred ca, facand literatura, m-am indepartat de credinta. In momentul in care faci literatura trebuie permanent sa-ti schimbi mana, in sensul ca formularea unor adevaruri de ordin spiritual nu mai poate fi facuta in haine traditionale sau intr-o maniera corecta din punct de vedere dogmatic. Inevitabil, in literatura inventezi, fantazezi si atunci distorsionezi, alterezi si poti intra usor intr-un registru eretic. Daca esti prea luminos, prea serafic, prea senin, mai ales in contextul unei realitati negre, nu mai suna bine estetic. Pe de alta parte, un mesaj spiritual imbracat intr-o haina alterata, la randul sau se altereaza. Astea sunt vremurile, nu poti face o literatura de basm, pentru ca trebuie sa te inspiri din ce vezi in jurul tau si numai rai nu este. Si atunci, concentrandu-ma asupra acestui ambient ostil si negativ, categoric limbajul meu este unul convulsiv, spasmodic, si automat si mesajul meu este alterat, desi am respectat dictonul "transformarea demonului in inger". Cu timpul, ingerul la care ajung este si el tot mai mutilat.
- Cu alte cuvinte, spuneti ca nu poti face o literatura mare daca esti un credincios fervent si asezat pe linia dogmatica.
- Da, asta cred. Desi, la o analiza foarte atenta, constatam ca lucrurile nu sunt despartite asa net, ci exista nuante, interferente...
- Totusi, am avut scriitori mari, care au impacat trairea lor crestina cu marea literatura, ca Vasile Voiculescu, Daniel Turcea, Ioan Alexandru...
- Fara indoiala ca exista si azi astfel de scriitori, dar ca sa fii un asemenea autor trebuie sa ai un talent foarte mare si o credinta foarte mare in acelasi timp. Sunt extrem de rari oamenii care intrunesc aceste calitati.
"Ceva m-a impins in fata icoanei"
- V-ati rugat vreodata?
- Da, desigur, nu o data. In ultimul timp, mai ales, m-am rugat impins de faptul ca in ultimii trei ani viata mea a fost foarte zbuciumata. Nu mi-am propus sa ma rog ca sa ma salvez, m-am rugat dintr-o necesitate interioara. Ceva m-a impins in fata icoanei.
- Ce-ati simtit?
- O usurare, o liniste si o schimbare de moment in mine - din pacate, doar de moment. Rugaciunea trebuie sa fie un exercitiu continuu pentru a te transforma. In actul religios, trebuie sa ai si multa rabdare. Rabdarea te ajuta sa pui in lucrare postul, rugaciunea si milostenia, instrumente prin care ajungi la cele trei virtuti teologale: credinta, iubirea si speranta.
- Cata biografie este in romanele dvs.?
- Orice roman adevarat este o spovedanie. Totdeauna in scrisul meu m-am considerat un marturisitor, nu un inventator. Nu e numai marturisire pura, evident, ca n-ar mai fi literatura. In ultima carte, de pilda, suvoiul liric tine de marturisire, restul e inventie. Consider insa ca legitima este numai acea inventie care se face in duhul marturisirii. Inventia doar deschide drumul marturisirii. Eu nu cred ca un intelectual, un scriitor, poate fi complet detasat de ce s-a intamplat in istoria noastra recenta. Daca e asa, daca n-are aceasta rana deschisa spre trecutul propriei sale tari, inseamna ca e nesimtit.
- Ati scris mult, ati publicat in general la edituri mari, ati fost premiat si ati avut recenzii elogioase, dar sunteti foarte putin cunoscut. Cum va explicati asta?
- Sunt mai multi critici literari care ma apreciaza si care au formulat aceeasi nedumerire. Nu stiu sa explic. Poate pentru ca nu fac parte din nici un grup. N-am avut nici o strategie de imagine. Am debutat tarziu, cand cei din generatia mea erau notorii. Am aparut cu multe carti deodata, ceea ce a facut sa fiu banuit de neseriozitate. Nici nu m-am interesat foarte tare de distributia si impactul cartilor mele. Fac o literatura dificila, in care temele istorice si religioase se impletesc intr-o proza fantastica. Sunt, asa cum spunea criticul Alex. Stefanescu, intr-un anume anacronism fata de optzecisti, dar si fata de generatiile de scriitori mai noi. Pe deasupra, lumea noastra literara este minata de rea-credinta, partizanat si, ca toata societatea, de oboseala si de lehamite. De o carte trebuie sa te apropii cu ceva iubire si interes, daca nu cu entuziasm, daca o privesti cu suspiciune de la inceput, nici nu o mai deschide.
"As fi vrut sa fiu viu prin rugaciune"
- Va mahneste aceasta situatie?
- Ma deprima, desi eu nu scriu neaparat pentru reactia celorlalti, scriu ca sa fiu viu. E groaznic sa te simti un mort in viata. Cand scriu simt ca traiesc, e un mod de supravietuire, daca vreti. Va spun drept insa ca as fi preferat sa fiu viu prin rugaciune, dar uite ca m-a salvat literatura. Unii sunt vii cand se roaga, altii cand se imbata. Literatura e la mijloc, intre rugaciune si betie, intre asceza si exces, in interval - cum ar zice Andrei Plesu. Dar nu inseamna ca e o cale comoda. Deci, literatura m-a facut sa fiu viu. Nu m-am gandit la elogii si castig material, ca daca ma gandeam la felul in care trebuie sa fiu receptat, imi faceam un plan de marketing, eram atent la relatii ...
- De altminteri, sunteti un insingurat...
- Mda, nu am aceasta aptitudine a iesirii in public si a cultivarii relatiilor. Asta e un talent care imi lipseste.
- Nu ati fost niciodata insurat, nu aveti familie. Este in asta o strategie, ca sa va dedicati exclusiv literaturii, sau o intamplare?
- Din pacate, am ramas singur, dar nu pentru ca mi-as fi dorit, caci nu am convingeri celibatare si nici ascetice. Tanjesc si eu dupa dragoste ca orice om. Si, mai mult, sunt partizanul unui principiu potrivit caruia e mai bine sa regreti ce-ai facut decat sa regreti ce n-ai facut. Toate acestea ma indemnau spre o casnicie, dar n-a fost sa fie.
- Deci, nu v-ati temut ca o familie va va limita spatiul intim si va va opri de la scris.
- Nici pomeneala. Daca ai ceva de spus, iti gasesti loc si timp. Daca e ceva in tine care te preseaza si te impinge spre scris, nimic nu te poate opri.
- Multi scriitori se plang ca nu pot scrie in orice conditii, ci au nevoie de liniste, eventual de o casa la tara, de cineva care sa-i sustina financiar. Dvs. ati reusit avand o slujba la un cotidian si traind intr-un cartier muncitoresc. Cum?
- Scrisul este, in mod esential, comunicare, si atunci cand ai ceva de transmis semenilor tai, iti gasesti timp. Timpul e ceva subiectiv, ziua nu are 24 de ore, ci 48 sau cate vrem noi, depinde de extensia sufletului nostru. Sigur ca si mie mi-a fost greu, dar am rezolvat aceasta prin nevoia imperioasa de a scoate ceva din mine. In plus, de multi ani eu lucrez la sectia de cultura, deci nu in prima linie a jurnalismului cotidian. Scriu in general dimineata cateva pagini, si seara, cand ma intorc.
- Pentru un insingurat si un scriitor de literatura fantastica ar fi de asteptat sa fiti mai putin racordat la realitate, dar e taman pe dos, subiectele vi le culegeti din cele mai tulburatoare evenimente ale zilei.
- Ca ziarist, am reflexul de a asculta stirile, de a citi ziarele, deci nu sunt deconectat cu totul. Pana la urma, sunt o fiinta politica, in sensul ca ma intereseaza cum merg treburile in polis, in cetate, in societate. Am fost foarte sensibil la ce s-a intamplat din 1990 incoace. M-a frapat mai ales contrastul dintre biserica si strada. Mergi la liturghie si vezi ca e un univers special, ai facut un pas in strada si totul se schimba radical, strada contrazice tot ce era in biserica. Cum pot coexista aceste doua realitati? Prin literatura, daca ai un minim interes pentru spiritual, faci pasul din strada inspre biserica, fara sa intri in biserica, ramai in pridvor, intr-un alt interval.
- Sunteti considerat un scriitor al extremelor. E doar o tehnica literara sau este o reflectare a luptei din dvs.?
- Si una si alta. Sunt preocupat si de expresivitate si cred ca, prin ducerea unor teme la extrema, le fac mai expresive, dar pe de alta parte e vorba si de un orizont al nesigurantei din mine, pe care vreau sa-l exorcizez prin literatura. Caci scrisul te face viu, dar in acelasi timp e si terapeutic. Scrisul e un drog care in prima faza te imbata, iar in a doua te trezeste, te vindeca de un rau mai adanc. Daca raul mare pe care-l traim toti este amortirea, letargia, apatia, starea de morti in viata, literatura ne trezeste, avand o prima functie de drog. Literatura insa si vindeca raul acesta mare, deoarece numeste lucruri care pana atunci stateau in noi amorfe.
- Revenind la singuratate, probabil ca ati avut mari iubiri. De ce nu ati mers pana la capat?
- Am avut, dar am dat inapoi in fata unor obstacole. Cel mai nenorocit lucru este sa te indragostesti de o femeie maritata, care are si copii. Si eu, cum am ceva bun simt in mine, dar nici nu sunt un luptator, cred ca m-am retras la timp, ca sa nu intru in nu stiu ce drama.
- Este buna pana la urma singuratatea?
- Nu, oricate satisfactii ti-ar oferi, scrisul - care pana la urma e o chestie intima si se face in singuratate - nu-ti poate da fericirea pe care o ai atunci cand esti cu cineva. Insa, daca asa mi-a fost scris, sa ma gandesc la un drum pe care nu l-am trait, mi-ar face mai mult rau, mai ales ca am o varsta destul de inaintata.
- Suferiti?
- Sincer, da. Cu varsta am capatat o anumita invelitoare a sufletului, care ma fereste de anumite lovituri. Dar suferinta este un simtamant foarte parsiv, care-si schimba strategia pe masura ce imbatranesti. In prima tinerete, suferinta e navalnica, urli si spui ca te arunci pe geam, dar iti trece. Mai tarziu, nu te mai gandesti la sinucidere, pentru ca ai fost parasit sau ca dragostea nu-ti este impartasita, esti mai stapanit. Asta nu inseamna ca durerea nu va sapa in tine caverne, care, in timp, iti pot fi fatale. Suferinta de la 50-60 de ani are o strategie de atac diferita fata de suferinta de la 30 de ani, desi substanta suferintei este aceeasi. Suferinta te ia in stapanire in chip diferit, la fiecare varsta.
Carte de vizita
Absolvent al Facultatii de Litere din Bucuresti, a debutat tarziu, in 1992, cu romanul "Vantul sau tipatul altuia", dar a publicat apoi cu furie, numai la edituri cunoscute (Polirom, Cartea Romaneasca, Nemira, Albatros) saisprezece romane, din care patru i-au fost premiate de Uniunea Scriitorilor din Romania ("Apocalips amanat", 1998, si "Drumul spre piatra", 2003) si de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti ("Domnul clipei", 2001, si "Cei calzi si cei reci", 2009). In 2007, romanul "Noaptea lui Iuda", cel care s-a bucurat de cele mai multe cronici favorabile, a fost nominalizat de revista "Romania literara" pentru cea mai buna carte a anului. In prezent functioneaza ca jurnalist la "Romania libera".