- Ne bucuram sa ne reintalnim cu dumneavoastra in Romania, mai ales ca anul acesta are o valoare sentimentala deosebita: el marcheaza implinirea a 45 de ani de cand studenta in anul II la Conservator, Marina Krilovici, a castigat Marele Premiu al Concursului "George Enescu".
- Asa este, 2009 e un an cu talc, cu mare implicare sentimentala pentru mine. Numai ca eu n-am venit in Romania cu intentia de a sarbatori aceasta aniversare, ci o alta. Am venit pentru o intalnire cu fostii mei colegi de Conservator. Planuindu-mi calatoria, am realizat ca vizita mea coincide cu perioada in care se desfasoara festivalul "George Enescu", asa ca, inca din Atena, mi-am cumparat bilete. Am venit incoace, si miercuri am mers la recitalul lui Dan Grigore. Abia in clipa in care am intrat in Sala Palatului mi-am dat seama ca, in 1964, si eu am cantat acolo, la spectacolul de gala, dupa ce castigasem premiul I, dar si Marele Premiu al concursului "George Enescu", concurs care a reprezentat, pentru mine, rampa de lansare in cariera internationala. Sincera sa fiu, amintirea asta m-a emotionat extraordinar de tare. Apoi, ascultandu-l pe Dan, emotia s-a amplificat: noi doi am fost colegi de an la Conservator.
- Cum vi s-a parut editia din acest an a festivalului?
- Prin comparatie cu editia din '64, pot sa spun ca acum vin mult mai multe nume mari. Si atunci au venit, dar acum a fost un adevarat rasfat. Singura mea temere este aceea ca aceasta crestere in densitate e generata si de stimulentul financiar. Am aflat ca se cheltuiesc foarte multi bani pentru atragerea acestor nume. Si tind sa cred ca aceste informatii care mi-au parvenit sunt adevarate, judecand dupa numele sponsorilor pe care le-am vazut. Acum 45 de ani, muzicienii aveau in ei mai multa dragoste de arta si de public, mai mult entuziasm, mai multa ravna in obtinerea excelentei de dragul excelentei si nu pentru bani. Acum, din pacate, societatea, in general, e axata pe castigul financiar. Si foarte multi oameni, inclusiv cei de cultura, nu mai fac ceva de calitate numai din dragoste de cultura, ci calculeaza intai cu cat li se va rotunji contul din banca. Pe de alta parte, tin sa remarc calitatea publicului, pe care l-am vazut acum si faptul ca, spre bucuria mea, nu numai ca salile au fost mereu pline ochi, dar multi dintre spectatori erau tineri. Uite, de pilda, ieri, la concertul orchestrei din Petersburg, am fost extrem de incantata sa vad ca venisera vreo suta de persoane peste capacitatea salii. Persoane care, de dragul muzicii, au stat in picioare. Eu interpretez aceasta noua fata a publicului ca pe o forma de descatusare, de deschidere a celor care pana acum 20 de ani erau ca legati de maini si de picioare si cu urechile astupate de regim. E o reactie la situatia de dinainte de '89, cand nu se putea asculta si vedea aproape nimic nepolitizat. Acum incepe sa se cladeasca o adevarata cultura, o cultura cum a fost aceea in care m-am ridicat eu. Pentru ca eu am avut norocul sa ma inalt din randul unei generatii de lux: o generatie exceptionala din punctul de vedere al talentului, o generatie care - foarte important - a avut parte de niste profesori admirabili.
- Pana acum ati avut numai cuvinte de lauda. N-a fost nimic care sa nu va fi placut, care sa va fi deranjat?
- Singurul lucru care mi s-a parut... pagubos si chiar lipsit de eleganta este acela ca nimeni nu s-a gandit sa se foloseasca de acele nume autohtone care au cunoscut succesul international si care ar fi venit aici cu mult drag, sa dea o mana de ajutor: sa apara in calitate de invitati de onoare, sa dea premii, sa jurizeze. Prezenta lor ar fi crescut cota festivalului, inclusiv la nivel international. De ce nimeni nu s-a gandit sa invite o Ileana Cotrubas sau un Ion Buzea, artisti de marca si cu o stralucire mondiala? Pana si Eurovision-ul isi onoreaza mai vechii castigatori care, intre timp, si-au consolidat statutul de interpreti. Noi de ce sa nu ne onoram valorile nationale? Mai ales ca ele ar aduce, in trena lor, si interesul strainatatii. In general, cred ca in Romania se face o mare greseala: romanii sunt desconsiderati. Ce-i al nostru nu-i destul de bun, pornind de la personalitatile cu vizibilitate publica si terminand cu oamenii care au trait in umbra, dar care au o gandire sanatoasa, bun simt si dorinta de a-si ajuta tara, care au idei extraordinare. Mai ales acestia din urma nu sunt bagati in seama, pentru ca sunt romani si pentru ca n-au averi, n-au bani cu care sa epateze. Apoi, tot la nivel de tara, am remarcat, cu surprindere, ca acum la noi gasesti absolut orice. Inclusiv produse de lux. Sigur, sunt constienta ca aceste produse se adreseaza unui segment restrans de populatie, dar e bine ca ele exista. Inseamna ca Romania e perceputa ca o piata profitabila, cu potential. Asta ne aseaza si mai bine pe harta lumii. Si vorba-ceea: dupa una calda, si una rece - ceea ce nu-mi place absolut deloc sunt oamenii care te servesc. Ori ca vand bilete, ori ca vand ceaiuri sau paine, vanzatorii sufera cu totii de o lipsa crasa de amabilitate. Sunt acri si suficienti, de parca clientii le-ar cersi produsele, de parca nu ar fi in interesul lor sa vanda cat mai mult si sa-si fidelizeze musteriii.
- Doamna, va rog sa-mi permiteti sa intorc acum discutia exclusiv catre dumneavoastra. Asa cum cititorii nostri stiu deja, locuiti de foarte multi ani in Atena, in Grecia. Cum mai arata viata dumneavoastra de acolo?
- Viata mea e, in continuare, foarte plina. Sunt profesoara - indraznesc sa spun extrem de apreciata - la Conservatorul din Atena, o institutie de elita. In afara de asta, sunt solicitata sa sustin masterclass-uri peste tot in lume. De asemenea, sunt invitata sa fac parte din juriile a diverse festivaluri de prestigiu de pe mapamond. Si mai si cant: nu in spectacole de opera, ci fac multe concerte si recitaluri de lieduri. Si, lucrul care-mi aduce cea mai mare bucurie, imi admir elevii din postura de spectator. Este fantastic sa stai in sala si sa simti emotia pe care ti-o transmite interpretarea elevului tau si frisonul pe care ti-l induc ropotele de aplauze ale celorlalti spectatori. Tu, omul care ai contribuit la slefuirea acelui talent, ai o satisfactie de mii de ori mai mare decat atunci cand ai fost tu insuti pe scena. Eu, cel putin, asa simt. Si fericirea asta ma tine tanara. (rade) Sincer, ma simt foarte tanara. Am de-a face cu copii de la 18 la 25 de ani si entuziasmul lor nu-mi da voie sa ma inacresc. Asa cum multa vigoare imi dau si cei doi copii ai mei. Care s-au intors de la Londra, unde au fost plecati la studii. Fata mea canta jazz si e ca si casatorita cu un medic stomatolog, iar baiatul meu a terminat cinematografia si lucreaza in bransa. Amandoi sunt sanatosi si sunt bine. Sa bat in lemn! - si eu sunt sanatoasa si... tot la fel de indragostita ca si la precedentul interviu din "Formula AS". (rade) Partenerul meu este acelasi roman minunat, despre care va povesteam si atunci. Un om care, desi lucreaza intr-un alt domeniu, are o dragoste uriasa de muzica. Din pacate, acum trei ani, l-am pierdut pe fostul meu sot si colosalul artist Costas Pascalis. Noi divortaseram in '93, iar el si-a descoperit cancerul abia in 2000, cand boala era deja avansata: pornise de la prostata, dar se extinsese si la oase si la plamani. Medicii i-au mai dat cel mult sase luni de trait. Primul om caruia i-a marturisit drama am fost eu. Imediat mi-am anuntat copiii, ne-am reunit, am mers la un restaurant, si Costas, cu o forta si o demnitate extraordinare, ne-a spus ca asta este, el e impacat cu viata lui si toti avem un sfarsit. Care la unii vine mai repede, la altii mai tarziu. A fost extrem de curajos si poate ca tocmai acest curaj l-a ajutat ca in loc de sase luni sa mai traiasca inca sase ani. Sase ani pe care i-a trait din plin: se ducea sa-si tina cursurile, isi facea toate treburile, se comporta absolut normal. In ziua in care a murit, a avut o hemoragie puternica. A murit la fel de curajos si de demn asa cum a si trait. Pentru mine si pentru copiii nostri, asta a fost o lectie de viata fantastica. Iar faptul ca, in tot acest timp, eu m-am ingrijit de fostul meu sot, m-a ridicat si pe mine in ochii copiilor. Ma respectau ei si pana atunci, dar acum parca ma privesc cu si mai multa admiratie.
- Doamna Krilovici, dati-mi voie ca in final sa va intreb: pentru dumneavoastra, Romania mai inseamna "acasa"?
- Da. Acum, cu ocazia acestei reveniri, am redescoperit in Romania acea valoare de "acasa". Prospetimea din Romania lui 2009, dar si amintirile frumoase legate de tineretea mea, care m-au cotropit in aceasta toamna bucuresteana, mi-au readus aroma de "acasa". Si sunt foarte fericita. Mi-ar placea sa ma intorc aici, nu chiar de tot, dar pentru perioade mai lungi, ca sa ajut asa cum pot eu: sa sustin masterclass-uri sau seminarii, sa pregatesc talente abia inmugurite. Sa nu se inteleaga gresit: nu-mi doresc sa revin din vreun interes. N-am de revendicat nici o casa si nici un teren, nu vreau sa-mi deschid nici o afacere, nu ma intereseaza nici un fel de afiliere politica, nu tanjesc nici dupa bani sau faima. Pe ambele le-am dobandit deja. Vreau doar sa-mi ajut tara prin ceea ce sunt. Si-ti mai marturisesc ceva, apropo de acest "acasa": tot pentru prima data, mi-a incoltit in minte ideea ca mi-ar placea sa am, din nou, un cuib aici. Un apartament micut, undeva in centru, o baza unde sa fiu "acasa" oricand, in Romania mea natala.