Editia a 19-a a Festivalului "George Enescu" mi se pare generoasa si echilibrata - aproape fara cusur, impartita pe sectiuni pentru toate varstele si nivelurile. Cu cateva varfuri cunoscute, asteptate si in mare parte depasind asteptarile. Cu belsug de nopti exceptionale: Zacharias - splendid ca de obicei (acum si cu trompetele sale), cu Giordano Armonico sau cameralele Les Arts Fleurissants, cu English Ch. Orchestra si... bineinteles, cu inegalabilul si divinul Perahia si St. Martin in The Fields... Martha Argerich n-a venit, dar l-a trimis pe Nigel Kennedy sa-i motiveze absenta... si solistul nebun, revenit ca "acasa printre prieteni", s-a jucat cu noi, dar ne-a daruit, fara sa se joace, concertul pentru vioara de Beethoven cu surprinzatoarea sa cadenta! Cunosc bine acest concert. Ii spuneam unei prietene ca... l-am cantat si eu (intr-un film de Dinu Cocea, in care jucam o violonista evreica). Cantam play-back dupa Shering, Bach, si o parte din acest concert, sub privirile concupiscente ale ambasadorului german von Killinger... Compozitoarea Irina Odagescu spunea intr-o pauza: "Ce bine ar fi fost daca Nigel ar fi schimbat cu Joshua Bell, Beethoven contra Lalo... Ce harababura nebuna ar fi facut Nigel...".
Si apoi, visina din glazura a primei jumatati a Festivalului: orchestra Filarmonica din Sankt Petersburg, Temirkanov. Helene Grimaud, in vizibila crestere fata de anii trecuti, cand o vaga amintire mi-o rezervase ca minora, oarecum stearsa si fara vlaga. Ce diferenta! Ce salt urias, in gol, cu deltaplanul... (poate exagerez), cu toate ca nu mi-am putut opri gandul sa zboare inapoi, catre Dan Grigore, care zambea tandru si voalat ingaduitor din mijlocul salii...
Astept cu mare emotie orchestra olandeza Koncertcebouw Amsterdam, si nu se poate sa nu ma gandesc, inca si inca si inca o data la Iosif Sava, care ii lauda patetic si de necontrazis, sperand ca odata si-odata vom avea si noi - muritorii de rand - ocazia sa-i ascultam pe viu si sa-i dam dreptate.
N-am vazut din pacate opera. N-am vazut baletul de la Monte Carlo, desi as fi dorit... Dar nu se poate sa le ai pe toate... Am ascultat, insa, intr-o seara, un miniconcert Grigore Lese, in piata Festivalului, si va marturisesc ca mi-a priit foarte tare. Muzica si trairea lui Grigore Lese veneau parca sa demonstreze, fara urma de ostentatie, ca Festivalul se desfasoara intr-o tara BOGATA si cu o straveche cultura muzicala.
...Sigur ca de la casetofonul unui autocar stationat in coasta Salii Palatului rasuna vesel si nepasator o caseta cu manele de toata frumusetea, in vreme ce la Sala Palatului se mai aplauda intre parti; sigur ca fetele care aduc buchetele de flori pe scena sunt stangace si prost imbracate, sigur ca textul de pe evantaiul oferit la intrare este de tot hazul, ca si ornamentatia florala de la poalele scenelor - flori naturale, despre care poti jura ca sunt artificiale... Dar cum eu nu sunt catusi de putin carcotasa, raman a ma bucura constant si intens de aceasta "baie de lumina", care din doi in doi ani ni se pune la dispozitie, fara sa fim intrebati sau obligati a contribui la imensa cheltuiala.
P.S. De remarcat: Lansarea unei carti editate de Vitruvius, in holurile ambelor sali, insotita de panouri cu inedite si pretioase marturii fotografice.
Si inca o bucurie strict personala, aproape intima - pe care Festivalul Enescu mi-o prilejuieste din doi in doi ani: intalnirea cu familia Mathias, care vine de departe, o data la doi ani, numai si numai pentru acest festival... Ca e prestigios pe plan mondial o dovedesc si vizitele altor melomani, care n-au nici o legatura cu vreo radacina romaneasca, adusi doar de calitatea si cota acestui fenomen muzical, care trebuie pastrat si ocrotit cu grija si fara bruiaje (de nici o natura). Ca pe o delicata bijuterie de mare pret, care nu poate fi agatata la reverul nici unui demers de propaganda electorala (chiar daca cei care aplauda intre parti si-au permis sa buhuie decorarea lui Vengherov, in seara Beethoven, la pupitrul impecabilei Filarmonici "George Enescu").