Fetita din globul de sticla
- Pentru tine toamna incepe bogat: "Aniela", primul serial de epoca romanesc, in care interpretezi rolul principal. Ce te-a convins sa porti rochii lungi, cu maneci bufante si palarii impodobite cu flori?
- Povestea Anielei este minunata si incitanta. Se naste intr-una dintre cele mai bogate familii ale Bucurestiului, dar, pentru ca tatal ei pierde toata averea la carti si apoi se sinucide, pozitia familiei in societate devine mai mult decat delicata. In acele vremuri, sa nu ai dota era egal cu pieirea. Se intampla insa ca la balul Vulturestilor, tanara sa se indragosteasca de Radu (dansatorul Mihai Petre), baiatul lui Iorgu Vulturesco (Dan Condurache), unul dintre cei mai bogati oameni din Romania acelei perioade. Si asa incepe aventura vietii ei. O iubire la care nici nu visase, dar plina de obstacole. Sincer, pregatirea acestui rol a fost pentru mine o mare placere, fiindca el m-a cufundat intr-o epoca istorica pe care o admiram deja, despre care citisem mult. Informatiile in plus, pe care le-am acumulat in dorinta de a ma apropia si mai bine de personaj, le consider un castig urias pentru cultura mea generala. Mai mult, eu si colegii mei am avut norocul sa intalnim o doamna splendida, doamna Filitti, care ne-a relatat din experienta proprie tot felul de detalii legate de stilul de viata al femeilor in acea perioada, detalii legate de contextul social-politic, ne-a vorbit despre cat de mult conta "ambalajul", atunci cand omul trebuia sa se afiseze in societate. Pe langa aceste discutii, am citit si multe carti, am vazut cat de multe filme legate de aceasta perioada si am incercat sa simt lentoarea vremurilor. Am fost la calarie, am luat lectii de canto, pentru ca modalitatea de a canta in acea epoca era diferita de cea de azi si am luat lectii de dans cu Mihai Petre, colegul meu de serial. Si uite asa, am ajuns sa simt ca sunt Aniela, ca iubesc ca Aniela, ca dansez vals ca Aniela. Ma simt cu-adevarat din alta epoca.
- Ai scotocit si prin fotografiile de familie? Albumele cu poze sunt cateodata documente istorice, la fel ca si scrinul bunicii, cu scrisori ingalbenite de timp...
- Ai nimerit la tinta. Primul ajutor, atunci cand am inceput "sa sap" pentru rol, l-am avut in bunicii mei. Mi-am adus aminte de candoarea lor, dar si de rigorile lor, de felul in care ei cultivau frumosul si se raportau la el in viata de zi cu zi, desi au trait la tara. Imi ador bunicii, imi ador familia intreaga. Bunatatea si iubirea lor o simt cu mine in orice clipa. Stii, eu cred cu tarie ca daca matricea copilariei s-a trasat corect, dezvoltarea spirituala a unui om se intampla ulterior ca un efect firesc. Vezi, abia acum, dupa ce am crescut, am realizat ca toata copilaria eu mi-am petrecut-o ca intr-un glob de sticla, inconjurata numai de iubire pura. De-asta si-acum, cand ma gandesc la bunica, ma podidesc uneori lacrimile. Ii sunt recunoscatoare. Nu pot sa uit de marul pe care-l scotea din prosoape, drept recompensa ca i-am spus poezia si cantecelul. Amandoua bunicile mele cantau foarte frumos romante, si seara, inainte de culcare, ma rasfatau cu un adevarat program artistic. Cineva mi-a spus ca am avut noroc ca am crescut o perioada la tara, si nu zic nu, poate ca a contat si asta, dar eu cred ca, pentru ca un copil sa creasca frumos, fara frustrari si cu incredere in el, n-are nevoie decat ca, pur si simplu, sa fie iubit. Eu am crescut fara calculator si programe muzicale, insa aveam toata dragostea alor mei si mai aveam la dispozitie si intreg satul, care era un camp de lupta mai ceva ca acelea din jocurile pe calculator, iar muzica rasuna din casa noastra mereu, pentru ca unul din fratii mei avea o "formatie". (rade ) Apoi, sa-ti mai spun ceva: pentru copiii de la tara, a merge la scoala este ceva de dorit si, intr-un fel, chiar o relaxare. Fiindca alternativa este sa mearga la... muncile campului. Or, problema punandu-se asa, raportul nostru cu scoala era unul extrem de sanatos, adica nu aveam alta optiune, nu exista notiunea de chiul. Eram respectuosi si doritori sa invatam. Cand ne intalneam cu profesorii, ne dadeam jos caciulitele, iar serbarile scolare erau evenimente foarte importante pentru noi... Of, cand imi aduc aminte de copilarie, parca nu-mi vine sa ma mai opresc din povestit... Eu am doi frati mai mari si amandoi au plecat, pe rand, din casa parinteasca: mai intai la liceu, apoi la facultate. Eu am ramas cu ai mei. Imi amintesc ca si cand ar fi fost ieri cum, vinerea seara, cand fratiorii mi se intorceau acasa, stateam la panda cu sufletul la gura sa vad sosind rata de 8. Aproape ca tremuram de bucurie... La Susani (un sat din Valcea) merg si acum, de fiecare data, cand mi-e bine sau cand mi-e rau, si intotdeauna cand plec de acolo, totul se egalizeaza cumva, totul revine la normal, ma echilibrez. E locul meu de suflet. Nu pot sa stau tot timpul acolo, fiindca parintii mi-au marturisit ca au intinerit cu 10 ani de cand eu am inceput sa fac ceea ce fac, de cand ma vad fericita cu viata pe care o am acum. Asta e unul dintre motivele importante pentru care nu am voie sa ma dau batuta. Parintii mei sunt niste oameni minunati, pentru care merita sa ma avant in orice batalie. De fiecare data cand ma incearca o stare mai ciudata, cand am vreo suparare sau ma amaraste vreo neintelegere, sfatul pe care il primesc de la ei este sa nu uit sa nu-mi pervertesc sufletul, pentru ca totul in jurul tau este bine si frumos, daca tu esti bine si frumos in suflet.
Scrisoarea cu urme de lacrimi
- Adela, esti cunoscuta atat ca actrita, cat si ca interpreta de muzica. Ce a fost mai intai: pasiunea pentru actorie sau dragul de cantat?
- A fost muzica... Sau poate nu. A fost viata! Pentru ca actoria, in acceptiunea mea, inseamna viata. Fiecare cantec pe care l-am interpretat vreodata, fiecare emotie traita pe scena, toate m-au pregatit pentru fiecare nou rol care a venit dupa aceea. Actoria inseamna viata si atentia la viata. Pe de alta parte, daca stau mai bine sa ma gandesc, cu unul dintre bunici cantor la biserica, cu tata care pe langa profesor de sport a fost si profesor de dansuri populare, cu bunicile care aveau amandoua o voce superba, cu mama care a mostenit si ea acest har, cu fratii mei, care toata copilaria si adolescenta au cochetat cu muzica, e limpede ca muzica m-a insotit inca din primele clipe. Eu, la randul meu, am inceput cu spectacolele pe care le dadeam impreuna cu verisorii mei, intru deliciul familiei, dar si cu acelea pe care le organizam impreuna cu copiii din sat, intr-o casa parasita, pe care noi, cei mici, am reamenajat-o, am tencuit-o, i-am spalat geamurile, am primenit-o. Au urmat serbarile scolare, unde eu eram un om de baza. Primul contact adevarat cu scena l-am avut datorita tatei. El a facut odata un drum pana la Valcea si acolo a intalnit-o pe Mariana Ionescu, lidera unui grup de copii din oras. Grupul asta dadea spectacole in tot judetul si avea si o emisiune la postul de televiziune local, emisiune care se numea "Lumea lui Jurubita". Am intrat si eu in grup si uite-asa, mai multi ani la rand, o data pe saptamana, ma duceam la Valcea, la emisiune. Nu voiam nici in ruptul capului sa lipsesc, fiindca ma indragostisem iremediabil de micul ecran. Apoi, la un moment dat, am aflat ca se organizeaza un festival de muzica la Onesti. Hop si eu, si bucurie mare: am si castigat premiul intai. Aveam 11 ani. De-atunci, timp de trei ani, am batut tara in lung si-n lat, impreuna cu mama, mergand la toate festivalurile de copii. Pentru mine era fascinant. In primul rand, pentru ca era vorba de muzica si, in al doilea rand, pentru ca, venind din satul meu linistit, cu ciripit de pasarele, ajunsesem intr-o lume cu totul si cu totul diferita, dar o lume a carei vibratie imi placea. Pe la 13 ani l-am cunoscut pe Mihai Constantinescu, la un spectacol la Navodari. Lui i-a placut foarte mult cum am cantat si a dorit sa ma ajute. O lunga perioada de timp, mi-a compus melodii pe care eu si acum le consider foarte frumoase si m-a primit in casa lui cu foarte multa bunatate. A urmat momentul "Mamaia", iar in clasa a VIII-a, m-am mutat la Bucuresti. Si-acum, cand imi amintesc de perioada aia, ma emotionez. Fiindca mi-a fost foarte, foarte greu. Pana atunci, stateam 2-3 zile la Bucuresti, dar mereu ma intorceam acasa. Drumurile devenisera insa mult prea obositoare, iar parintii mei au decis ca e mai bine pentru mine sa ma mut definitiv in capitala. Si eu, si ei, am suferit enorm la gandul ca aveam sa stam mai mult despartiti. Durerea s-a mai atenuat putin doar prin faptul ca urma sa locuiesc la unchii mei. Acasa insa, la Susani, nu aveam telefon cu iesire directa, legatura se facea doar prin centrala si si-atunci se auzea foarte prost, asa ca, de dor, eu le scriam alor mei scrisori aproape zilnic, iar ei le citeau si le reciteau pana se facea hartia ferfenita. Chiar de curand am dat peste o parte din ele acasa, la parinti. Se mai vad si-acum urmele de lacrimi pe ele. Ca eu scriam si plangeam, scriam si plangeam. Momentul asta al mutarii m-a marcat teribil: aveam o masina rosie, care era doldora de haine si tot felul de alte obiecte si, peste toate, trebuia sa ne mai indesam in ea si eu si parintii mei. Langa masina erau vecina de peste drum, tanti Vica, Claudia, prietena mea de acolo, si nepotica ei, Cristinica. Toate trei stateau in mijlocul drumului si plangeau de parca plecam la razboi. Au strigat "Adeeee", pana nu le-am mai auzit. A fost foarte emotionant... Apoi, la Bucuresti, m-am inscris la liceul de muzica "Dinu Lipatti", la clasa de actorie, si iata si actoria patrunzandu-mi in viata. A urmat castingul pentru "Numai Iubirea" si de atunci incolo... s-a pornit tavalugul acesta frumos al rolurilor.
- Adela, ce crezi ca este important sa stie oamenii despre tine, in afara impresiilor (uneori gresite) pe care le lasa rolurile interpretate? Deseori spectatorii confunda personajele cu actorul care le da viata.
- Cred ca important este de stiut ca sunt si eu un om ca toti oamenii, ca am toate datele unui om ca oricare altul. Sigur, fiind actrita, sunt mai expusa public ca altii, sunt un om care traieste intr-un context ce poate parea mai cu mot. Dar pe fond, sunt un om normal, care sufera, rade, citeste, joaca tenis de picior etc. Sunt un om care se lupta cu el si cu propriii lui demoni. Si-apoi, nu mi-ar displacea sa fiu confundata de telespectatori cu personajele pe care le-am interpretat, pentru ca toate au fost, pana acum, pozitive.
- Esti studenta la UNATC. Nu se intampla prea des ca o tanara care a cunoscut deja gloria sa-si mai bata capul cu scoala.
- In cei cinci ani de cand sunt implicata in proiectele "ACASA", consider ca in fiecare zi am facut o scoala foarte importanta de actorie. Pentru ca am jucat langa actori mari, sub conducerea unor regizori importanti, dar si pentru ca am avut ocazia sa exersez foarte mult, si asa am izbutit sa scap de incrancenarea faptului ca, la inceput, jucam roluri mici. In facultate insa peretii parca miros a arta, a marii actori care au pasit pe acele culoare. Facultatea iti impune acel respect pe care trebuie sa-l ai in meseria asta. Si iti face cunostinta cu generatia din care tu faci parte, cu viitorii mari actori, viitorii mari regizori, viitorii mari scenografi. Practic, impreuna, acesti oameni vor crea noile curente artistice.
Un pogon de fericire
- Te inchipui ca actrita pana la varsta senectutii, sau ai si un plan B?
- Mie nu-mi place statutul de actrita. Mie imi place actoria. Habar n-am care este secretul unei cariere longevive, dar indraznesc sa spun ca viata nu se masoara in ani, ci se masoara in intensitatea cu care o traiesti. Si atunci, daca actoria va continua sa-mi faca existenta frumoasa, probabil ca, in lipsa de altceva, voi ajunge ca la batranete sa joc in piese de teatru prin parcurile din Bucuresti.
- Sa facem un pas spre intimitate. Cum arata o zi din viata ta?
- Sa spunem ca existenta mea se compune dintr-o lista cu toate lucrurile care-mi plac. Nu sunt o lenesa, dar mie imi place mult sa dorm. Dupa ce dorm, ma simt puternica si frumoasa. Imi place ca iubitul meu sa ma mangaie si sa-mi dea stabilitate. Imi place ca ai mei sunt sanatosi. Si habar n-aveti voi cat de mult imi place sa merg la studiourile din Buftea. Imi mai plac si multe alte lucruri, iar cand n-or sa-mi mai placa, o sa incep sa ma ingrijorez.
- Ce culoare are dragostea, ce parfum, ce aroma are ea pentru tine, Adela?
- Fiecare om iubeste diferit. Fiecare iubeste diferit de la o secunda la alta, pentru ca fiecare se schimba de la o secunda la alta. Eu stiu cum e sa iubesti un parinte, o carte, un vis. Abia astept sa stiu cum este sa-ti iubesti si propriul copil. In ceea ce priveste partenerul de cuplu... cred in iubirea perfecta, cred in compatibilitatea perfecta a spiritelor a doi oameni, cred in acelasi tip de sensibilitate, insa nu cred ca face deloc bine sa cultivi ideea de proprietate personala. Din punctul meu de vedere, iubirea este prietenia absoluta, este nevoia de a-l stii pe celalalt bine si, in nici un caz, nu e apasarea gandului ca relatia cu partenerul te obliga la ceva, orice ar fi acel ceva.
- Care e cea mai mare dorinta a ta din acest moment?
- Cred ca dorinta mea cea mai mare este ca Dumnezeu sa nu-mi ia nimic din ceea ce am acum. Desi stiu ca daca o va face, o va face pentru a ma invata o lectie.
Foto: ACASA TV