LEONARD COHEN
Un artist cu har unic
Oare cati dintre cei mai inflacarati admiratori ai cantautorului canadian s-ar fi gandit ca-l vor putea asculta din nou in concert, la mai putin de un an dupa ce lasase la Bucuresti o impresie de neuitat? Intors pe scena dupa un deceniu si jumatate de pauza, Cohen a prins gustul confruntarii directe cu publicul, astfel ca in luna in care implineste 75 de ani, el a pornit un nou turneu european, urmand ca apoi sa treaca Atlanticul. Odata ce concertul de pe 4 septembrie a fost anuntat, intrebarea ce se punea era daca muzicianul va reusi, cu aceeasi trupa si aceleasi cantece, sa-si egaleze performanta de anul trecut. Ei bine, Leonard Cohen a reusit recidiva. Multi dintre cei aproape 8000 de spectatori prezenti pe Stadionul "Iolanda Balas Sotter", care il vazusera si anul trecut, au trait sentimentul ca de aceasta data a fost si mai bun. Succesul "batranului" are mai multe chei, este o imbinare intre cantece geniale, bucuria sa pura de a se afla pe scena, stilul sau inca seducator. Generozitatea si caldura ce emana dinspre scena spre public si inapoi au si ele un cuvant greu de spus in aceasta ecuatie, la fel si inspiratia cu care a fost ales fiecare membru al trupei sale fantastice. Pentru ca Leonard Cohen este regele, starul, dar nu si stapanul scenei. Spre deosebire de anul trecut, Sharon Robinson, vechea sa colaboratoare, atat de importanta incat apare alaturi de el pe coperta celui mai recent album de studio, s-a aflat pe scena, iar la "Boogie Street", vocea sa l-a facut pe Cohen sa stea umil, cu palaria in mana si sa faca el... backing vocals. La finalul piesei, cand s-a stins lumina, am vazut-o pe Sharon stergandu-si discret lacrimile. Cohen si-a prezentat, de cel putin trei ori, colegii de scena, si i-am banuit munca grea depusa pentru a face fata, dupa atatia ani de pauza, unei asemenea orchestre, in care fiecare sunet este slefuit si pus la locul cuvenit. Totul este bine gandit, decorurile si luminile discrete, insa dincolo de partea programata, ceea ce conteaza sunt gesturile simple, felul in care Cohen a rostit de fiecare data "Bucuresti" si nu "Bucharest", faptul ca nu a lasat din maini buchetul de flori primit din public, veselia generala izbucnita pe scena atunci cand, la capatul unui solo, bateristul a scapat un bat printre degete... La cateva zile dupa concert, aveam senzatia ca i-am cunoscut personal pe tipii astia, iar cu Cohen am purtat o conversatie placuta, la o plimbare. Impresia asta nu ti-o poate da decat un artist cu un har unic.
MACY GRAY
"Distractia s-a transformat in pasiune"
Natalie Renee McIntyre, cunoscuta pe numele de scena Macy Gray, este acea cantareata cu fata de copil bosumflat, parul explodat in toate directiile si o voce care-ti poate face si tie parul maciuca. Lansat in vara lui 1999, albumul ei de debut, "On How Life Is", a avut un succes urias, de trei ori disc de platina acasa, in America, de patru ori in Anglia, iar Macy a fost recompensata cu un premiu Grammy, pentru hitul "I Try". Chiar daca albumele sale ulterioare nu au fost cu nimic mai prejos, statutul de star a intrat cumva in declin, pentru ca, spre deosebire de alte "voci" din show business, Macy nu apare in videoclipuri in lenjerie intima si nu se bataie ca o dansatoare de striptease. Se bucura insa de aprecierea monstrilor sacri ai muzicii, lucreaza la un nou album si isi uluieste audienta la fiecare aparitie live. La doi ani dupa primul ei show in Romania, intr-un festival in aer liber, Macy si trupa ei revin pentru a arata cat de perfect, de electrizant, poate fi un "simplu" concert de club. Inainte de asta, ea apare cu intarziere la intalnirea cu cativa ziaristi romani, purtand o esarfa care-i tine coama intr-un coc urias si o pereche de ochelari fumurii, care mai au un pic si-i acopera toata fata. "La inceput, si daca aveam doar opt spectatori intr-un club, dadeam concertul. Am avut de tras pana a venit succesul". Macy nu este deloc la fel de zambitoare, amabila si relaxata precum celelalte staruri pop-rock pe care le-am cunoscut. Da mereu nervos din picior, vorbeste pitigaiat si are gesturile unei Betty Boop ciocolatie. Cand vorbeste despre copiii ei, adolescenti, care canta unul la pian si altul la tobe, ai impresia ca de fapt povesteste despre niste frati. Asta pentru ca, la 42 de ani impliniti, cu 2 zile inaintea concertului de la Bucuresti, Macy Gray se poarta ca o fetita razgaiata. Dar pe scena, este o artista remarcabila, si tot rasfatul ei se transforma intr-o prestatie excentrica si stralucitoare. O voce care izbeste din plin sutele de spectatori ce o primesc cu entuziasm, un melanj muzical ce topeste senzualitatea, exuberanta muzicii negre, de la soul la funk. Plus o trupa grozava! La fel ca si Cohen, Macy lasa fiecarui instrumentist mici momente de glorie. Si nu este deloc rasista: are trei instrumentisti albi, iar in afara de piesele proprii, canta "Do Ya Think I'm Sexy" (Rod Stewart) si "Creep" (Radiohead). Este un show, nu un concert, cu o sceneta de cabaret, cu cele doua cantarete dodoloate care danseaza lasciv sau topaie de zici ca vor rupe scena, in timp ce-si demonstreaza calitatile vocale ce le-ar putea oricand face vedetele propriilor concerte...
Show-ul Macy Gray a fost organizat tot de Compania Events, pe 8 septembrie, la Club "Fratelli", bine echipat pentru astfel de evenimente, spatiu incapator, scena mare, lumini, sunet bun. Iata si interviul pe care Macy Gray l-a acordat revistei noastre, inainte de show.
- David Bowie a declarat ca iti apreciaza si iti intelege alura de outsider. Inca te mai consideri un outsider?
- Oh, da, categoric, sunt un outsider. Cand esti adolescent, vrei sa faci parte dintr-o gasca, sa fii apreciat. Apoi, iti vezi de drumul tau, dar sentimentul ca esti ceva mai ciudat ramane. Te obisnuiesti cu asta, dar inca il simti.
- Unii te compara cu Janis Joplin. Crezi ca ti s-ar fi potrivit mai mult anii '60-'70?
- Nu neaparat, fiecare perioada are farmecul ei. Eu sunt mult mai atrasa de stilul anilor '80, de versurile si de bogatia muzicala de atunci. Imi amintesc de un concert care m-a impresionat teribil, cu simbolul anilor '80, Prince, care era in plina stralucire atunci, in turneul "Purple Rain". Se intampla intr-o sala plina ochi, din Ohio, iar eu eram la primul concert la care nu mergeam cu mama, ci cu niste verisoare. Cand am ajuns acasa, mi-am vopsit camera in purpuriu. Mai tarziu, peste ani, l-am cunoscut pe Prince, a aparut la un concert de-al meu in Toronto si apoi am stat patru ore de vorba. Nu am mai pastrat legatura, fiecare are un program incarcat, insa continui sa-l apreciez foarte mult.
- Joci si acum in filme, iar inainte de a face muzica, ai lucrat in industria cinematografica. Cum ti-ai descoperit chemarea spre muzica?
- In adolescenta, scriam scenarii sumbre, pe care le trimiteam caselor de productie, voiam sa devin scenarist sau producator de film. Nu-mi placea deloc vocea mea, asa ca la muzica am ajuns mai mult din intamplare si nu a fost o dragoste la prima vedere, ci in mai multe etape. Am facut o trupa, am inregistrat cateva piese si le-am trimis la diferite case de discuri, asa, mai mult de distractie. Apoi, fara sa stim, un tip de la o casa de discuri importanta a venit intr-o seara la un concert de-al nostru si lucrurile au devenit serioase. A inceput sa-mi placa foarte mult sa fiu in preajma muzicienilor, sa lucrez in studiouri, asa ca distractia s-a transformat intr-o mare pasiune, pe care o simt si acum.
Fotografiile autorului