Pentru a doua oara prezent in programul festivalului simfonic international "George Enescu", Grigore Lese ne povesteste de ce a acceptat o asemenea invitatie neobisnuita, cum se potriveste muzica lui din Lapus alaturi de muzica simfonica, ce fel de public a venit la concertul lui si daca nu i-a fost greu sa-si cante horele lui lapusnene, nu intr-o sala de concert, ci pe o scena in aer liber, in Piata Artelor.
"Sunt onorat sa cant in cadrul unei manifestari atat de prestigioase. Nu e prima data, de altfel. Acum doi ani am concertat alaturi de aromanii farseroti si muzica lor polifonica. Eu consider foarte potrivita prezenta noastra la Festivalul Enescu. In primul rand, pentru ca exista o legatura intre Enescu, patronul acestui festival, si muzica traditionala. Muzica lui isi are radacinile in folclor si el i-a iubit foarte mult pe lautari, a concertat chiar, alaturi de ei, pe front, pentru ranitii din razboi. Toti marii compozitori (Ceaikovski, Stravinski, Ravel, si altii) s-au inspirat din cantarea improvizatorica din vatra satului si si-au insusit tehnici instrumentale specific lautaresti. Si-apoi, cred ca alaturi de cea culta, muzica traditionala poate sta foarte bine: este o forta, are in ea adunate esentele spirituale ale acestui neam. E o muzica de anvergura, ca expresie si ca mesaj, care, daca e bine cantata, devine competitiva in toate festivalurile multiculturale internationale. Eu ma pun oricand, cu orice spectacol de-al meu, intr-o asemenea competitie, pe orice piata culturala. Spectacolul meu a reunit, sub titlul "Praguri", hori (cantece in grumaz, cu noduri) lapusenesti din ritualurile de nastere, de nunta si de inmormantare, cantece pastorale si de catanie. Le-am avut alaturi, spre a da glas acestor muzici, pe bucovineanca Doina Lavric, pe ardelencele Teodora Serban si Lenuta Purja, si pe lapusanca Zamfira Muresan. Am beneficiat de un sunet special, cu microfoane directionale, care nu captau zgomotul de dincolo de scena, asa ca nu mi-a fost teama ca glasul meu nu se va auzi asa de bine afara. Piata Artelor era plina, oamenii au stat in picioare, iar locurile s-au ocupat cu mult inainte, de catre muzicienii si muzicologii straini invitati in festival, directori de posturi culturale de radio si de televiziune, de publicul romanesc meloman, abonat la serile festivalului, invitati din lumea artistica, actori, regizori, artisti plastici, "turisti culturali", veniti anume pentru festival, din toata tara si din strainatate. Oamenii erau frumos imbracati, stiau ca vin la un eveniment de tinuta si, mai important, erau preocupati, interesati de ce avea sa urmeze, pregatiti sa traiasca momente frumoase, intr-o atmosfera placuta. I-am privit si m-am bucurat: m-am simtit si eu un om normal, intr-o tara normala! Ceea ce n-au vazut telespectatorii care au urmarit concertul in emisia de pe TVR Cultural, care s-a incheiat dupa o ora, e ca spectacolul meu s-a mai prelungit inca un ceas dupa aceea, pentru ca lumea n-a mai vrut sa plece. Se crease o legatura speciala intre noi. Am simtit ca muzica noastra imblanzeste orasul, chiar si zgomotul traficului infernal care inconjura piata si, la un moment dat, s-a facut chiar liniste. Glasurile noastre s-au auzit atunci peste piata, intr-o acustica formidabila: a fost o minune! Muzicienii de la Ateneu au incheiat spectacolul, mi-au auzit glasul si au venit si ei in piata. Cei care au urmarit la televizor prim-planurile mi-au spus ca aveam un zambet radiant pe fata: eram, cu adevarat, intr-o stare speciala. La sfarsit, am cantat "Omu-n lume cat traie" intr-o moment atat de inaltator, ca simteam ca plutim, si eu, si publicul de acolo. Am impartasit, cu cei ramasi la ceasul acela tarziu acolo, in Piata Artelor, o emotie artistica cum rar iti e dat sa traiesti, fie pe scena, fie dincolo de ea."