Pe o harta a literaturii contemporane din Europa, Italia imi apare azi, din cate am citit, cu un relief mai variat decat Franta. Daca noile generatii de scriitori din Hexagon continua sa se invarta in jurul cozii in autofictiuni dezabuzate sau sa mixeze indigest teme la moda (cei care au cu adevarat ceva nou de spus sunt proveniti din emigranti), in Peninsula se scrie cu mize mai mari, reflectandu-se in diferite moduri - naturalist, grotesc, satiric, dramatic (sau in combinatie) - realitatea sociala si politica resimtita la nivel individual. De pe la mijlocul anilor '90, se detaseaza din plutonul de tineri scriitori italieni Niccolo Ammaniti (n. 1966), care in 2001 publica un roman, "Nu mi-e frica" (tradus si la noi, tot la Humanitas, acum trei ani), ajuns best-seller international cu tot tacamul: versiuni in multe limbi si milioane de exemplare, ecranizare de Gabriele Salvatores, interviuri in mass-media etc. Si mai apreciat inca, atat de conationali, cat si in lume, a fost romanul pe care vi-l recomand azi, distins cu un premiu literar de prim rang, Strega, si ecranizat si el tot in regia lui Salvatores. In "Come Dio comanda", Ammaniti si-a propus sa arate lumii ca Italia anilor nostri e si altceva decat cliseele simpatice vehiculate despre ea ca tara turistica superba, cu oameni plini de vitalitate, muzicali, comunicativi si avand cultul familiei. Romancierul declara intr-un interviu ca romanul lui arata ca exista si in Italia, ca peste tot in Europa, "zone cenusii, triste, murdare, in care oamenii loviti de crize economice nu mai au chef nici sa se revolte. Zac si se abrutizeaza in fata programelor tampite de televiziune, se invart fara rost prin centre comerciale, traiesc de azi pe maine din expediente mizerabile sau decad in alcoolism si violenta". Va suna cunoscut? Suntem la ora mondializarii inclusiv a mizeriei economice si a familiei in deriva. Criticii francezi au spus despre Niccolo Ammaniti ca e un Zola modern. Avand in plus un accentuat simt al caricaturii si o tandrete care fac romanul lui tragi-comic, socant si induiosator in acelasi timp, ca filmele lui Benigni si Tarantino. Ca e cinefil, se vede si din felul cum isi decupeaza romancierul naratiunea in secvente, din arta dialogurilor si din alternantele de ritm care fac lectura usoara si participativa. In centrul povestirii se afla un pusti, Cristiano Zena, parasit de mama si care traieste cu tatal lui, Rino, la periferia unui oras de provincie. Rino e personajul cel mai reusit al cartii, cel mai viu: sarac, alcoolic, violent, rasist (fiindca e convins ca emigrantii prost platiti le iau locurile de munca celor ca el). Un "interlop" care, impreuna cu doi prieteni din aceeasi categorie cu el, Corrado si Danilo, formeaza "familia" adolescentului intr-o lume ostila. Cristiano ii iubeste si ii detesta in aceeasi masura, indurand mizeria cotidiana si veninul urii pe care incearca sa i-l inoculeze tatal lui. Care, impreuna cu cei doi prieteni, se decide sa faca rost de bani spargand noaptea un bancomat. Dar lovitura esueaza din cauza unei furtuni teribile care va precipita intamplarile, iar Rino e acuzat de crima. Pe parcursul incercarii disperate de a-si salva tatal, baiatul se maturizeaza si intelege ca, intr-o lume oricat de dura si de haotica, exista totusi si raze calauzitoare: iubirea, tandretea, speranta.