Urc printr-o padure de fagi contorsionati. Ai zice ca sunt niste batrane animale vegetale, cu pielea alburie, supravietuitoare ale unor timpuri preistorice. Cararea, pe care unii dintre localnici o numesc "drum", apare si dispare impletindu-se cu un paraias salbatic ce coboara din munte. "Paraul lui Bogdan". Nici un zgomot nu zgarie tacerea marii toamne de fier care s-a lasat peste lume. Doar zgomotul pasilor mei in frunze si susurul subtire al apei. Si totusi, sus, undeva, ar trebui sa se afle satul Gradistea de Munte, cateva case raspandite pe coasta. N-am mai fost niciodata acolo, desi de o suta de ori am trecut pe drumul de jos, catre Sarmizegetusa Regia. Satul acesta este cel mai apropiat catun de marea capitala a dacilor din munte, iar oamenii care locuiesc aici stiu totul despre teritoriul magic al acestora. Au copilarit printre ruinele cetatii, iar eu imi imaginez ca trebuie sa stie povesti pe care nu le mai stie nimeni.
Cerul e jos, sprijinit pe varfurile batranilor fagi, norii se scurg la vale, pe deasupra padurii, grei. Nu, nu merg la nimereala, ci caut pe cineva anume in satul acesta. Un batran pe nume Bogdan. Paraul e al lui. Adica poarta numele lui, pentru ca izvoraste din pamantul sau. Un prieten din Bucuresti mi-a povestit despre el. Stia ca-mi plac oamenii si povestile lor si mi-a zis asa: "Mosul asta e foarte ciudat. Locuieste pe o coasta langa Sarmizegetusa, intr-o casa ca o cetate, si haladuieste, la optzeci si ceva de ani, singur prin munti. Il poti gasi la Sarmis uneori, asezat pe Soarele de andezit, gandindu-se". Interesant, mi-am zis, un taran merge la Cetate ca sa se gandeasca sezand pe Soarele de andezit. Si altceva? Altceva, nimic special. N-am reusit sa aflu de la prietenul meu ceva deosebit despre omul acesta, dar, fara nici o indoiala, ii lasase o impresie puternica. De ce i se paruse ciudat? Nu putea explica. Avea asa, un mister, de parca tinea inlauntrul sau ceva ce nu putea spune. "Si-apoi, felul in care statea acolo, la Sarmizegetusa, singur... E ciudat, nu? Sa mergi kilometri intregi prin munte, doar ca sa te gandesti, intr-un loc anume". Asta a fost tot.
Si, cu toate acestea, iata-ma acum, cateva saptamani mai tarziu, catarandu-ma prin padurea de fagi, urmand paraul lui Bogdan, aflat in cautarea casei-cetate, cuprins de indoiala. Am facut patru sute de kilometri pana aici, ca sa aflu ce? Sa-l intreb pe omul acesta la ce se gandeste atunci cand sta acolo, pe discul de andezit de langa marele sanctuar? Cararea aceasta pare ca nu duce nicaieri, imprejur nu e nici tipenie, sa pot intreba pe cineva, este sambata de toamna incremenita la amiaza, soarele pare disparut pentru totdeauna in spatele norilor curgatori.
In cele din urma, gasesc un reper. Un fel de poarta rudimentara facuta din bete lungi de mesteacan, pentru ca animalele sa nu poata trece. Paraul curge pe sub ea, iar dincolo este spinarea rotunda a unui deal care a fost cosit. Trebuie sa fie pamantul lui Bogdan. Sunt urme de copite care se unesc in carari discrete, pe care le urmez traversand dealul, apoi inca un deal, pana la un izvor care izbucneste afara din pamant. Daca am nimerit, atunci casa trebuie sa fie pe-aproape. Apa e rece ca gheata.
"Zaua buna!", aud in spatele meu, in timp ce-mi spal fata. Ma intorc si in clipa aceea stiu ca am nimerit, stiu ca acesta este izvorul pe care-l caut si, mai ales, omul pe care-l caut, nenea Bogdan din Gradistea de Munte, ganditorul misterios de pe Soarele de andezit. E mic de statura, cu o palarie transpirata trasa pe ochi. In spatele lui e un cal care se uita peste umarul sau la mine si care pare urias pe langa stapan. "No, hai bea, ma!", zice, si atunci calul face cativa pasi si se apleaca deasupra izvorului, fara sa ma mai bage in seama. Mosul ma priveste fara nici un fel de mirare, ca si cum n-ar fi nimic neobisnuit ca un strain sa se afle aici, in mijlocul acestei pustietati, la kilometri intregi de orice drum care sa merite acest nume. "Haidem acasa", zice catre mine, "calul stie veni sangur 'napoi, da-mneata n-ai nemeri sangur cat hau-i". "Nea Bogdan"? intreb eu putin confuz. "D-apoi cum?", raspunde, in timp ce se intoarce pe calcaie si o ia inapoi pe carare. "Pe cal il cheama Traian", adauga, in timp ce eu imi recuperez din zbor rucsacul. "Am auzat masana in vale s-am stiut c-ai vini". "Ai stiut ca vin incoace?" "D-apoi unde?".
Rugaciune pentru soare
Stam pe scaunele mici, de lemn, in mijlocul curtii. De jur-imprejurul nostru este casa, care intr-adevar seamana cu o cetate. Sunt trei corpuri de casa asezate in triunghi pe muchea dealului, intr-o panta incredibil de abrupta. Sub ferestre se vede pana departe marea vale a Gradistei, undeva jos, de unde am venit eu, spre apus. Restul satului este nevazut. Mosul a venit cu o masuta cu trei picioare, apoi cu un stergar pe care l-a pus drept fata de masa si in mijloc a pus o sticluta minuscula, ce seamana cu o grenada. Nu m-a intrebat cum ma cheama, de unde vin, ce caut. A stiut ca vin la el. Atat. Nu aveam la cine sa vin, pentru ca numai el locuieste pe coastele astea, intr-o casa adevarata, cladita din piatra si din caramida, pe un mic platou, singurul loc plat pe o suprafata de kilometri intregi, la marginea lumii, in afara oricarui drum, ca un cuib de vulturi, facut intr-un loc de neatins. Pe masa sunt doua paharele. Mosul toarna ceremonios din sticluta-grenada, ciocneste si da peste cap licoarea. "Pruna curata". Pe urma aseaza paharul pe masuta si ma priveste asteptand, cu mainile sprijinite una de alta. Ce sa-i spun? Ca am auzit ca sta pe Soarele de andezit si se gandeste? Ca am venit de la Bucuresti pentru asta? Are ochii rotunzi si un zambet care-i joaca pe fata. Norii curg pe deasupra casei, ca o apa tulbure. Suntem chiar sub nori. "Intr-un ceas, iasa soarele", spune. Cum asa? "Ie!", face mosul, "uite colo sa, ia!". In spatele meu, spre munti, in nori, este o gaura prin care iese o raza de soare stralucitoare, aproape verticala, care se infige jos, in pamant. Norii par ca rotesc in jurul gaurii, ca un vartej lent, ca o bulboana. "Careva s-o rugat pantru soare. Intr-un ceas, iasa". "Eu m-am rugat", ii zic intr-o doara. "D-apoi si ieu ma rog, numa' nu stiu cui, ca pe Mniezau nime' nu l-o vazut sa spuna. Or fost oamini morti care s-or intors si tat nimica nu stiu". Il privesc atent pe mos Bogdan. Vorbeste serios. "Ce oameni sunt aia care au murit si s-au intors, nene Bogdane?". Batranul se uita in zare si-mi raspunde soptit: "Bunaoara eu!". Si-atunci, reporterul care sunt a luat paharutul de pe masa si l-a dat peste cap, in vreme ce calul pe nume Traian tocmai deschidea poarta cu pieptul si trecea prin spatele nostru, in drumul lui catre grajd.
Visul
Suntem in 1944, undeva, pe langa Baia Mare, pe un camp cu porumb inalt, dincolo de care se afla o liziera de padure si un parau. E ploaie marunta si frig. Un pluton de soldati romani se tarasc prin noroi catre linia apei. E razboi. Dincolo de apa sunt nemtii care se retrag. Romanii vor sa treaca neauziti. Este un pluton ratacit in timpul bataliei care s-a purtat cu o zi inainte. Nu vor decat sa-si regaseasca regimentul ce trebuie sa fie aproape. Numai ca au de traversat o miriste deschisa, iar acolo vor fi in bataia focului. Sergentul Bogdan trebuie sa ia o decizie. Vor traversa miristea sau nu? Inserarea este aproape. Mai asteapta putin in marginea lanului de porumb, apoi ia marea decizie. Vor traversa. Salt inainte! Nemtii deschid focul. Unul dintre romani isi acopera tovarasii, tragand cu o pusca mitraliera. Sunt trei sute de metri de camp deschis. Sergentul Bogdan alearga ultimul, cu capul in pamant. Mai e putin. Gloantele sar peste tot, ca lacustele. Alergarea dureaza o mie de ani. "Ase am auzat mortiera, ca prin vis, cum sa-ncarca, si tat ase, ca prin vis, parca vedeam cum zbura brandul pan' aer. Explozie n-am auzat". Cand s-a trezit, sergentul era singur pe miriste. Era noapte si el zacea in noroi. Ceilalti ai lui erau morti sau disparuti. Ploua. Sange. O schija de mortier in plamanul stang, intrata prin spate. Restul noptii a fost cel mai lung cosmar al vietii sale. Mai mult s-a tarat decat a mers in picioare. Spre dimineata s-a prabusit epuizat. Cei care l-au gasit au crezut ca este mort. Si poate chiar a fost. Nu stie nimic. A aflat mai tarziu ca a fost aruncat intr-un camion cu alte trupuri de soldati, i s-au luat actele si tot ce mai avea si urma sa fie ingropat. Numai ca destinul sau era altul, trebuia sa ajunga la 89 de ani si, intr-o buna zi, sa-mi povesteasca mie toate acestea. "Cand or vrut sa ma traga din camion m-o vazut unu' ca am ochii deschisi, s-o vrut sa mi-i inchida. Iara i-am deschis si iara o vrut sa-i inchida. S-asa o vazut ca-s viu. Ma-ntorsesem pa ceasta lume". De-atunci, din ziua aceea de octombrie 1944, cel care avea sa devina Mos Bogdan n-a mai fost la fel. Nici lumea in care s-a intors n-a mai fost la fel. Nimic. Intalnirea cu moartea schimbase totul. Parca toate mergeau mai incet, masinile, trenurile, avioanele, oamenii, timpul trecea altfel, parca mai lent, iar el nu se mai putea grabi. Traia viata ca pe un dar de care trebuia sa se bucure pe indelete. La inceput a crezut ca nu poate merge repede din cauza ranii, apoi a crezut ca a ramas cu ceva urme dupa operatia pe care i-au facut-o chiar acolo, pe front, in aer liber, dar mai pe urma si-a dat seama ca nu era asta. El se schimbase. In '44 avea 25 de ani si era insurat de la 18 ani, avea un copil pe care-l vazuse in vis in timpul acela in care crezuse ca e mort. Se facea ca ajunsese cumva acasa, in Gradiste, casa era tot cam asa, cum e acuma, si femeia lui, Nica-Domnica, asa-i spunea el, il astepta in prag, cu copilul in brate, si-i zicea fara cuvinte, numai cu ochii: "Ce-ai facut, Patrule, ce-ai facut?". Si el nu intelegea cum a ajuns de la razboi tocmai acasa, nu intelegea de ce Nica era singura cu copilul, unde erau parintii ei si animalele lor, caii si oile, si voia s-o intrebe, dar nu putea spune nimic, parca nu mai avea gura sa vorbeasca, si ea-i spunea mereu din ochi inlacrimati numai atat: "Ce-ai facut?". Asa a visat, vis de moarte. "Pe urma m-or dus intr-un spital din Cluj, s-acolo m-o gasit scrisoarea ei. Zacea ca m-o visat mort, cu o sacure infipta in spate. Si la urma scria: Ce-ai facut, Patrule? Vezi bine, ca si ea ma visase tot cand am visat-o si eu".
Dintr-o data, soarele izbucneste in curtea interioara a casei-cetate, arzand in camasa de o culoare ciudata a lui Mos Bogdan, albind orbitor stergarul de pe masa cea mica si trezindu-ma din visul de razboi. A avut dreptate. Gaura din nori s-a facut uriasa, dezvelind albastrul cerului undeva, deasupra Sarmizegetusei, si lasand suvoaiele de lumina sa se reverse peste valea impadurita in culorile toamnei. Batranul se ridica si se duce spre grajd, sa vada daca Traian e bine. Il urmez. "Cum adica, nene Bogdane, cum adica avioanele mergeau mai incet?", intreb. El se intoarce spre mine putin si, nu stiu de ce, imi dau seama abia acum, in lumina soarelui: camasa sa a fost portocalie. "Nu", zice el, "nu lumea s-o incetinit, numa' eu m-am fost incetinit, parca aveam tot timpul de pa lume. Ma miram de viata de parca mi-ar fi fost data atunci, dintai. Ase dadeam la coasa, ase meream calare, ase meream la padure, ca eu dup-aia padurar am fost, de-aveam parchet pe langa cetate si pe langa toata piatra care-i acolo, de-o stiam de cand eream copil".
Dupa razboi, Patru Bogdan se intorsese, vasazica, pe locurile copilariei, acolo unde mergea candva sa pasca oile si vacile, printre ruinele marii cetati, printre pietrele cazute ale sanctuarelor, printre urmele acelea din varful muntelui. Poate ca voia sa lase in urma amintirea razboiului sau poate ca voia doar sa ramana singur, sa se bucure in tihna de viata pe care "Mniezau" i-o lasase in dar. Se spune ca intalnirea cu moartea ii schimba pe oameni. Si mai ales calatoria in lumea de dincolo. Chiar si nevasta-sa, Nica-Domnica, pe care-o luase cand avea 15 ani, nu mai era chiar la fel cum o lasase. "Si pe urma?", intreb. "Si pe urma ce?". Acum, cand se uita inapoi, parca i se pare ca dupa acea zi de octombrie 1944, viata lui adevarata s-a terminat: munca, vitele, tot. Ce traieste acum e un vis. Parca nimic din ce-l inconjoara nu este adevarat. Nimic. Parca oamenii nu sunt oameni adevarati, parca sunt niste umbre. In toti anii cat a lucrat in padure, ca asta era meseria lui, statea cu zilele acolo, si cand ar fi putut sa se duca acasa, parca tot prin padure ar fi stat. Nu facea nimic. Statea si se uita bucuros cum e facuta lumea, cum merg norii pe cer, cum sunt facute pietrele de Dumnezeu, se uita cum curge apa si i se parea o minune dumnezeiasca curgerea ei. Unii il credeau cam ciudat, altii mai vorbeau de el, ca cica s-ar fi pus pe cautat de comori, ca multi erau, ca si-acum, cu cautatul, altii, din sat, ziceau ca i-or fi pocit ielele mintea, pe unde-o fi umblat, ca altfel ce om normal sta prin paduri de unul singur? "Pai", zic, "nene Bogdane, si ce faceai de fapt in padure? De ce stateai asa, acolo, la cetate, cu zilele? Poate te gandeai, poate ca te rugai la Dumnezeu?" El se uita hotarat la mine. "Nu. Nimica nu faceam. Stateam cum sta un copac, cum sta o piatra mare. Ce face un copac in padure? Sta. Poate ca simte si el vantul, pamantul cum o fi, dar de facut, nimica nu face. Ase stateam si eu. Bucuros de viata care cura prin mine". "Si rugaciunea?" "Ca omu'", zice Mos Bogdan, "ma rugam cand eram la necaz, da' Mniezau nu m-a ajutat, ce stiu eu, poate nu m-am stiut ruga".
Intre doua lumi
Ce i-a cerut Bogdan Patru lui Dumnezeu in cei 60 de ani de cand traieste ca intr-un vis? Pai, cand era mai tanar, i-a cerut sa i se faca viata la fel cum a fost inainte, cand toate erau la locul lor si cand lumea nu era schimbata. Dar asta nu s-a intamplat. S-a mai dus el pe la doctori, pe la Deva, le spunea el cum i se pare lui ca este lumea, si ca ar vrea sa nu mai fie asa, sa fie ca inainte, sa munceasca, sa-si vada de rost, ca poate are ceva la creier sau pe undeva, de la schija aceea de brand nemtesc. Doctorii il ascultau, il consultau pe toate partile si-i spuneau ca n-are nimic, sa-si bage mintile in cap si sa se duca la munca. Credeau ca vrea concediu medical. Pe urma s-a dus pe la popi. Un timp a facut rugaciune si a tinut post, dar nici asta n-a folosit, pentru ca nu era el asa de credincios, adica sa mearga la biserica in toata duminica. Un preot batran de pe la Orastioara i-a spus ca ce are el nu este o boala, ci un dar al vederii celor ce nu se vad, sa-I multumeasca lui Dumnezeu, ca multi ar vrea sa vada lumea cum vede el, numai ca el nu prea a inteles cum vine asta, ce fel de dar sa fie acesta, care te face sa te indepartezi de lume si de oameni, chiar si de cei apropiati. In mintea lui se gandea ca poate atunci cand a fost in lumea de dincolo, poate nu s-a intors cu totul, poate ca vreo bucata din sufletul lui o fi ramas ratacita pe lumea cealalta, si atunci el nu e om cu sufletul intreg, cum se zice pe la ei. "Stii ce cred eu? Ca atuncea o fost timpul meu scris sa mor, numa' ca n-am fost murit. Da' nici inviat de tot n-am fost, s-am ramas cu un picior intr-o lume si cu unul in alta lume". Traian sfornaie in grajd a multumire, in timp ce batranul il tesala cocotat pe un scaunel din lemn de salcie. Pana la urma s-a invatat cu vederea asta, ba chiar i-a adus si noroc, uite, cum a fost odata cand au instalat ei sus, la cetate, un funicular de coborat lemnul. Cand a fost sa scobeasca fundatia si sa toarne betonul, ce sa vezi: au gasit ei acolo o fierarie de pe timpul dacilor, intreaga, cu foale, cu nicovale, cu ciocane, au gasit sabii incepute si neterminate, piroane, tot felul de fiare. "O venit Daicoviciu al batranu', il cunosteam, ca statea la casa noastra cand venea, si o scurmat colo, pana or scos tot. Eu acuma, cum stam acolo si ma uitam, tot mi se parea naluciri, cum ereau fierarii aia daci, parca-i si vedeam ce faceau, cum erau imbracati si cum aveau sorturi de piele groasa. Ie! si parca mi s-a nazarit ca unu' avea un clesti uite-asa, cu ciocurile intoarse, pantru fiare mici. Si i-am spus lui Daicoviciu: dom' profesor, vedeti ca tre' sa fie acolo un cleste asa, cu ciocurile intoarse. Si ei au scurmat, si ase o fost, c-or gasit numaidecat clestii". Mai tarziu, de cate ori profesorul venea la sapaturi, il chema si pe el, nu pentru ca stia toata padurea la picior, nu pentru ca stia piatra cu piatra din muntele ala, ci pentru ca spunea ca-i norocos, si asa era. Mereu vedea cate ceva nevazut de nimeni si pietrele care erau sparte in bucati, el stia sa le puna la loc dintr-o privire, daca lipsea un ciob dintr-o oala il nimerea numaidecat. Parca le vedea cum au fost atunci cand erau intregi. Asta i se intampla lui cu toate, si cu oamenii, si chiar cu el insusi. Adica i se parea ca langa omul adevarat, se afla si umbra lui, asa cum fusese mai demult, ba chiar si cum urma sa fie intr-o buna zi. Uneori se vedea si pe el insusi, parca n-ar fi fost el, ci un om strain care se uita prin ochii lui sau se vedea mergand, parca de undeva, de deasupra lui, parca ar fi fost in locul lui Dumnezeu, privindu-l pe Bogdan Patru ce facea. Numai cand sta pe loc, odihnindu-se ca un copac sau ca o piatra, numai atunci lumea parea ca se aseaza la locul ei. De-asta ii placea lui sa stea singur pe la cetate, prin munti, prin paduri, privind umbrele pamantului si ale cerului.
"Stii Soarele de andezit?", intreb. "Stiu", zice. "Pentru ce a fost facut?" El se intoarce putin catre mine, lasa tesala si coboara de pe scaunelul de salcie. Iese afara din grajd fara sa zica un cuvant, trece prin portita de lemn prin care se trece in curtea interioara si se duce ata la masuta pe care au ramas paharutele noastre de tuica. Eu ma tin dupa el. Soarele toamnei coboara spre apus. Toarna, ciocneste repede cu paharul meu care este pe masa, si da peste cap. "Pruna curata!", zice. Apoi se uita la mine: "Nu stiu pentru ce ii piatra aia acolo. Nime' nu stie. Nici dom' profesor nu stia, d-apoi astia de-acuma?!". Pe urma, ca si cum ar fi avut ceva important sa-mi arate, zice: "Vino cu mine". Trecem printr-un fel de tunel ingust intre doua din corpurile de casa si iesim afara, in livada, printre stupi si copaci. Panta este formidabila. Ma duce la vreo 30 de metri de casa, intr-un loc din care se vede clar cat de rotund, de perfect este micul platou pe care e ridicata. "E vatra veche tare. A fost vatra de daci. Uite si colo, vezi, alta vatra si colo alta, si colo alta". Privesc uimit, pentru ca, intr-adevar, acum, ca el mi-a spus, pare evident ca in anumite locuri de pe aceste pante abrupte au fost candva case asezate strategic, in asa fel incat toata valea sa fie vizibila. Mi-a povestit apoi totul despre locurile de casa ale dacilor, asezate in calea izvoarelor sau la care erau aduse izvoare pe sub pamant, prin jgheaburi de piatra cioplita si inca multe altele, dar nu a vrut cu nici un chip sa-mi mai spuna nimic despre Soarele de andezit. Cand l-am intrebat de cand nu a mai fost "sa stea" acolo, s-a uitat in alta parte, catre munti, si a dat din mana fara sa ma priveasca. Insistasem prea mult. Cine stie, poate ca soarele ala de piatra era un semn de pe lumea de dincolo.
Asfintitul cobora rosu, incendiind padurile. Casa Mosului e cu ferestrele spre apus. Am stat mult cu el, incercand sa aflu mai multe despre viata lui, dar, cu cat aflam mai multe despre el, cu atat mi se parea ca stiu mai putine. Toata viata lui reala pare condensata in primii ani, atunci cand era copil si umbla cu oile prin munti, cand Nica-Domnica, nevasta lui, avea 13 ani, era mica si frumoasa ca o zana, iar el s-a indragostit de ea, de venea tocmai de la Costesti pe jos numai ca sa-i auda glasul, pe urma el, calare, la 18 ani, mergand sa o ceara de nevasta si pe urma... gata. Cand a plecat la razboi, baiatul lui se nascuse si el l-a tinut in brate putin la poarta, inainte de a pleca. Si gata.
Fotografiile autorului