Suna ceasul desteptator al telefonului. Dragos il cauta prin somn, pipaind noptiera: veioza, pachetul de tigari, scumiera pe care o rastoarna, cartea. Pe coperta neagra a cartii se vede titlul: "Povestea lui orisicine", de Philip Roth. Gaseste in cele din urma telefonul. Il opreste. Mai sta cateva secunde rostogolit in cearceafuri, ca dupa un efort urias.
Dupa o jumatate de ora e in plin trafic bucurestean. Adica sta agatat de volan, cu privirea pierduta in sirul nesfarsit de masini in care e blocat. Se gandeste la cartulia de pe noptiera. Da, e de acord cu ideea ei ca "batranetea nu e o batalie, ci un masacru". Stie ca asta va urma si de-aia vrea sa traiasca acum. Vrea, dar asta nu e de ajuns. Daca ar depinde totul de el si de vointa lui, ar fi simplu. Dar batranetea, boala, corpul care nu te mai asculta, desi mintea e clara, sunt acolo mereu, in viitor, il asteapta ca sa ii spuna nemilos ca nu depinde totul de el. Ca sa il puna la punct cumva. Si moartea. Inevitabila moarte. Da, din cauza ei a dat la filosofie si nu a facut mare branza: dupa patru ani de studiu lucrurile s-au lamurit in sensul ca nu se pot lamuri. Pornise la 18 ani cu o intrebare legata de moarte si ajunsese dupa facultate cu mii de intrebari care ii sfredeleau creierul, chiar si atunci cand nu se gandea la ele. Macar daca isi punea cealalta intrebare fundamentala, cea legata de femeie. Poate acum nu era in situatia in care e. Se gandise prea devreme la moarte si acum i se parea ca nu mai are timp sa clarifice uimirea in fata femeii, adica a vietii. De-aia, probabil, il si parasise logodnica inainte de casatorie cu o luna. Din cauza nepriceperii lui la viata, fara sa stie nimic, in cele din urma, nici despre moarte. Asta fusese o lovitura pentru el. S-a dezechilibrat un timp. Apoi si-a revenit. Si-a revenit? El zice ca da, desi seara cand vine acasa de la birou, casa goala si intunecata i se pare un hau, un gol imens ce reflecta de fapt golul din el. Bucuriile de unul singur i se par seci si fara nici o stralucire aparte. Prietenii care vin la el, petrecerile, iesirile in oras, totul pare ilogic, fiecare intamplare pare anapoda si fara justificare. Exista totusi o parte buna. Cineva il claxoneaza din spate. Se uita in retrovizoare si vede o blonda rujata excesiv. Ar putea sa puna o frana brusca, poate il loveste. Marlyn Monroe avea replica asta intr-un film: "Barbatii din ziua de azi iti lovesc masina doar ca sa te agate". In ce film era? Nu isi mai aminteste. Mai inainteaza un metru si se opreste in aceeasi coada. Da, unde ramasese? Ca exista si avantaje in situatia in care se afla. Poate sa cheltuiasca toti banii din salariu in primele doua zile, poate sa mearga tare cu masina, poate sa fie cat de excentric vrea cu prietenii si poate iesi sa hoinareasca prin oras la 3 dimineata fara sa dea explicatii. Poate sa faca orice ii trece prin cap! Da, a recuperat o parte din el pentru ca a pierdut una. Schimbul nu i se pare corect, dar cel mai bine ar fi sa profite de situatie. Acum! Lucrurile vor ajunge oricum la acelasi final. Asta e povestea lui orisicine din punctul sau de vedere.
Dragos ajunge la autogara Obor. Dintr-un autobuz parcat in statie, tocmai coboara calatorii. In cele din urma o zareste pe mama lui. Ii face un semn cu mana si ea da din cap si zambeste.
Dragos impreuna cu mama sa merg la un restaurant. E un City Grill, la etajul unu al unei cladiri cu birouri. Scarile interioare sunt rulante, totul e numai otel si sticla. Plante ornamentale uriase in ghivece enorme, pe rotile. Merg catre o masa libera. In timp ce se uita pe meniuri, mama ii scapa totusi un:
- Ai putea si tu macar sa iti pui o camasa calcata. Erau la finalul mesei, tocmai venisera cafelele, cand Dragos pare ca se trezeste brusc.
- E o fata imperiala in spatele tau, doua mese mai departe. Trebuie sa ii cer numarul de telefon!
- Termina, mama, ca poate iei si bataie. Poate e cu unul dintre baietii aia! Doamne, multa minte iti mai trebuie...Ma faci de rusine pe-aici...
Dar cum bruneta se ridicase de la masa si iesea din restaurant, Dragos s-a si ridicat si a pornit dupa ei. I-a ajuns din urma pe culoar. Cei trei prieteni ai brunetei se uitau la ceva pe geam si ea inainta singura. Era momentul ideal. Mai avea trei pasi. Trei secunde. Timp destul ca sa revada, ca un flux de lumina, tot ceea ce observase in cateva priviri aruncate peste umar in timpul mesei. Revede buzele ei in suras cochet, retinut. O suvita cazuta. O bucatica din urechea stanga pe fundalul parului negru. Degetele lungi, gratioase, cu unghii ingrijite, simple, nedate cu lac sau oja. Fata e singurul lucru real din toata sala. Restul e bruiaj, de la mirosul de fripturi si pana la clinchetul de pahare si zornaitul tacamurilor, fumul de tigara sau frisca prajiturilor. Intre el si ea era un culoar care taia totul. Putea sa ii auda respiratia. Fosnetul usor al parului, mirosul dulce-amarui de la baza gatului. Cateva puncte ale chipului ei ii dadeau un gol in stomac. Spatiul de sub buza de jos, coada ochilor negri, pielea de la incheietura mainii, atat de fina incat ghicea vinisoarele albastre. Putea sa contemple chipul ei zile intregi. Putea sa inteleaga ce e aia o muza si daca ar fi avut vreun pic de talent la scris ar fi umplut sute de pagini de poezii dintr-o suflare, doar privind rotunjimea narilor ei sau arcuirea neagra a sprancenelor.
- Scuza-ma! Nu te supara!
Fata se opreste si se intoarce catre el.
- Da, ce s-a intamplat?
Brusc, fata in fata cu ea, nu mai stie. Picioarele i s-au inmuiat, simte furnicaturi in genunchi. Dar era prea tarziu sa mai dea inapoi. O privea in ochi. Era atat de aproape de ea, incat respiratia ei il lovea in obraz. In panica generala ce se instala in corpul lui, a simtit cum din gat cuvintele ii ies singure:
- Cred ca esti foarte frumoasa. Am putea sa bem impreuna o cafea?
Era convins ca a spus o prostie, dar a ramas asteptand raspunsul.
Ea i-a cercetat chipul cu ochii aia mari si negri. A ras. Buzele de un rosu inchis i s-au lungit senzual intr-un zambet. Inexplicabil, cel mai frumos si mai generos si mai plin de bunatate zambet pe care il vazuse pana atunci. Dintii albi. Unul dintre dinti era crescut gresit. Asta i-a atras atentia lui Dragos. Pentru ca asta o facea brusc o fiinta reala, concreta. Imperfectiunea aceea ii dadea in ochii lui aura perfectiunii. Ea si-a dat seama la ce priveste el si, un pic, zambetul s-a inmuiat, atat cat sa acopere dintele. Probabil un defect de care nu era mandra, fara sa stie ca in acele secunde Dragos iubea acel dinte rebel mai mult decat orice.
- Sunt din Sibiu, a spus ea foarte politicoasa si incurcata, privind catre prietenii ei.
- Atunci putem sa bem o cafea in Sibiu, cand trec pe-acolo. De fapt, trec chiar des prin Sibiu...
Prietenii ei s-au apropiat. Se uitau la Dragos incercand sa inteleaga ce se intampla. Ea, si mai jenata, ii priveste si porneste mai departe. El ramane pe loc. Nu voia sa fie agresiv. Dar ea nu spusese nu, asta era cel mai important.
- Deci, bem o cafea in Sibiu?
Fata se indeparteaza razand. Prietenii privesc mirati si nu inteleg exact ce se intampla.
- In Sibiu! parea ca se amuza ea.
- Pai, lasa-mi un numar de telefon!
- In Sibiu! rade ea si merge mai departe, fara sa se opreasca.
Si asa a si disparut pe primul culoar la stanga: facandu-i cu mana la revedere si razand.
Dragos s-a intors repede la masa. Cateva secunde a avut gustul infrangerii.
- Mama, tu esti normal? Ce inseamna asta? Doamne, ce nebun esti! Asa te-am crescut eu? Ce-a zis saraca fata? C-a dat peste un nebun!
- Am plecat fara nimic de notat la mine... Nu stiu cum naiba, ca mereu am un carnetel, ceva la mine...
Dragos mai soarbe o gura de cafea dus pe ganduri si apoi spune vesel, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat:
- Mergem?
*
In dupa-amiaza aceleiasi zile, Dragos ajunge acasa, deschide calculatorul si scrie anuntul in format mare: "Cine o cunoaste pe BRUNETA DIN SIBIU, care a servit pranzul in restaurantul City Grill, in data de, la ora de, va rog sa sunati la 0740XXX". Apasa print. Si foile incep sa iasa. Una dupa alta. Si inca una. Si inca una. El priveste cum ies, cum fiecare afis este strigatul sau deznadajduit, imprimat. Este marturia lui intru iubire. Pentru catva timp o sa fie marturisitorul iubirii in piata publica. Este felul sau de a spune tuturor ca daca nu crezi in iubire ca intr-o religie, nu o sa ai parte de miracole. Ia pachetul de foi. O priveste pe prima. Abia acum pare ca a revenit la viata reala. Abia acum parca s-a trezit de azi dimineata, pana acum a fost intr-o mahmureala. Cu ele in brate iese val-vartej din casa. Uita sa incuie usa. Se intoarce. Incuie. Iese repede din bloc. Salta coborand scarile, asa cum facea cand mergea la joaca, dupa terminarea lectiilor, in scoala generala. Apoi se indreapta rapid catre primul taxi. Se arunca pe scaunul din fata si respira usurat, ca si cum ar fi scapat de un urmaritor. Taximetristul care s-a trezit cu el in masina il priveste mirat.
- La Piata Victoriei, spune Dragos.
Priveste cladirea restaurantului si intreaga intersectie ca un munte ce urmeaza sa fie escaladat, ca un teritoriu ce urmeaza sa fie cucerit, pentru a stabili pe el o cetate istorica. Se apuca sa lipeasca afisele. Pe stalpi, pe borne, pe semnele de circulatie, la stopuri si pe ziduri. In fata cladirii de birouri, lipeste pe toti copacii. La metrou, la intrarea in toate cafenelele din jur. Unii oameni se opresc sa citeasca afisul in timp ce el le lipeste. Termina de citit, apoi se uita la el. Dar Dragos ii ignora. Lipeste cu frenezie. Unii il intreaba ce s-a intamplat si el le raspunde cu un zambet larg, complice. Termina de lipit, apoi se plimba cu mainile in buzunare prin piata. Acum a redevenit un anonim, nimeni nu stie ca el a pus afisele. Se opreste si el cu alti trecatori sa citeasca anuntul. Unii citesc si se stramba. Si el ii aproba ca un clown si duce la tampla un deget pe care il rasuceste. Un batranel chiar ii spune: "Da, multi nebuni pe lumea asta!". Unii oameni zambesc si trec mai departe. Pe altii ii vede cum cad pe ganduri si ghiceste ca i-a trimis la neimplinirile lor. La cautarile lor, la acel ce-ar fi fost daca... pe care il ai macar o data in viata.
E dimineata. Suna telefonul. Cu ochii inchisi, incurcat in cearceafuri, Dragos il duce la ureche fara sa deschida ochii.
- Da, mormaie somnoros.
In telefon aude o voce un pic enervata si foarte hotarata:
- Bai baiatule, cine esti si ce treaba ai cu sor-mea? Esti vreun obsedat? Ce vrei cu afisele astea?
Dragos se trezeste brusc.
- Nu-i nimic cu afisele. Adica nu am vrut sa supar pe nimeni. Cu cine vorbesc?
- Ba, tu crezi ca esti primul care se ia de sor-mea? Ce vrei cu afisele astea, te-am intrebat? Cine esti?
- Pai, ce sa vreau? A fost, cum se spune: dragoste la prima vedere. Stati linistit, ca nu sunt vreun obsedat. Mi-ar placea sa o revad pe... Cum o cheama? Nici nu stiu cum o cheama...
- Simona o cheama. Lasa vrajeala. Tu cine esti si cu ce te ocupi? Sor-mea a mai patit cacaturi de-astea cu obsedati. Eu sunt fratele ei si vreau sa stiu cine esti.
Dragos sta pe ganduri un pic. Sa iasa sau nu din anonimat? Pana la urma nu a facut nimic rau. Isi poate asuma oricand ceea ce a facut, in fata oricui. Nu ii este rusine. Dimpotriva.
- Ma cheama Dragos Popescu. Sunt art-director la firma R., poate ati auzit de ea...Eu de fapt am terminat filosofie si...
- Asa si? Ce vrei de la sor-mea? De ce ai pus afise peste tot? Esti nebun sau ce?
- Am vazut-o ieri la restaurant si este o femeie foarte frumoasa...speciala...cred ca m-am indragostit de ea. Nu vreau sa o deranjez, adica nu asta a fost intentia mea, as vrea, daca se poate, numai sa ne intalnim la o cafea... Daca si ea e de acord, bineinteles...
Acum i se pare ca s-a bagat in ceva ce nu mai controleaza. Un astfel de frate nu e in nici un caz o veste buna. Ar vrea sa dea inapoi, dar nu stie cum. Si poate, totusi, ea e altfel. Ciudat... Ce sa faca? Ii transpira mainile si le sterge de cearceaf. Ceva nu e in regula, ceva ii scapa si nu e bine. Nu asta a vrut, nu asta a cautat. Dar daca asa stau lucrurile, de ce nu? E inca zapacit de somn. Cauta ceasul si se uita la el. E 8,30 dimineata. Vocea din telefon pare ca s-a mai calmat un pic. Poate l-a convins ca e un om de treaba.
- Nu inteleg de ce trebuie sa ma justific in fata dumneavoastra. Pana la urma, nu cu dumneavoastra vreau sa ma intalnesc, ci cu Simona. Si din cate am vazut, e majora, deci poate sa decida si singura ce vrea sa faca. Nu?
- Nu ma lua pe mine cu textele astea!
Vocea pare mai relaxata. Da inapoi? Isi da seama ca a exagerat? Il simpatizeaza?
- i-am zis ca au mai fost obsedati de-astia. Uite, eu sunt de acord sa te intalnesti cu ea. Dar sper ca ai vazut ca are o problema, nu?
- Ce problema?
- Am crezut ca ti-ai dat seama daca te-ai uitat atent la ea...
Tonul era binevoitor si conciliant. Era pe drumul cel bun? A trecut examenul? A castigat increderea fratelui mardeias, vreun baiat de cartier sau mai degraba vreun baiat de bani gata?
- Deci, Simona de mica are problema asta...Nu stiu cum sa iti explic...Ea este jumatate femeie, dar jumatate... este barbat. N-ai vazut ca are ceva umflat in fata?
Din spatele vocii se aud rasete infundate. Chiar si vocea care ii vorbeste se abtine cu greu, dar e evident ca face eforturi sa ramana la tonul serios. Totul se prabuseste in jurul lui Dragos. Simte cum furia urca in el si nu o poate controla. Brusc, se aud in telefon ovatii. Aceeasi voce, de data asta vesel-stridenta, il anunta:
- Uuuu! Buna dimineata! Ai fost in direct la Radio Cucu, pentru ascultatorii nostri! Ieeee!
Dragos inchide telefonul. Se ridica si ia o tigara. O aprinde. Ii tremura mainile. Simte un nod in gat. Fumeaza. Perdelele sunt trase. Casa e intunecata, pare o hruba. Din nou i se pare ca este singur, parasit intr-o pestera, fara contact cu oamenii, dar in nesiguranta, chiar si aici. Trebuie sa iasa.
*
Asa a inceput "marea bubuiala", cum avea sa o numeasca Dragos. Au urmat trei saptamani in care telefonul a sunat continuu. L-au sunat alte radiouri din Bucuresti, care il puneau in direct inainte ca el sa stie cu cine vorbeste. Mereu glumite si inscenari si marturii-capcana. Apoi televiziunile insistau zilnic sa vina pe platourile de filmare, eventual sa planga si sa isi spuna oful in direct. La OTV, Romantica sau Antena. Ziarele incercau sa smulga cateva declaratii. La inceput cele din Bucuresti, apoi cele din Sibiu, care preluasera povestea. In general, erau ziare de scandal, unde a doua zi aparea publicat chiar refuzul sau, alaturi de o poveste "cutremuratoare" pe jumatate inventata. Avea senzatia ca viata lui nu-i mai apartine, ca intimitatea lui a devenit publica si ca este aruncat in strada fara haine pe el. Se simtea jefuit sufleteste si nu putea opri in nici un fel tavalugul pornit. Zilnic primea zeci de telefoane si zeci de mesaje de la necunoscuti. Unii il injurau pur si simplu, altii doreau sa stie mai multe despre intamplare. Sunau fete din Toplita sau din Constanta sau din Satu-Mare ca sa se intalneasca cu el, specificand ca "si eu sunt bruneta, dar nu sunt din Sibiu". Unele mesaje erau de incurajare, oameni care ii spuneau ca se vor ruga pentru el sau oameni care ii dadeau idei ca sa o gaseasca mai usor. Ii sugerau sa puna afise gigant la Piata Victoriei sau sa ii faca portretul robot. Apoi afisul a inceput sa circule pe Internet si unii propuneau pe forumurile de discutie un site pentru "Dragoste la prima vedere", unde sa se poata regasi oamenii, in timp ce altii spuneau ca nu e nimic altceva decat o campanie de publicitate foarte inteligenta a celor de la restaurantul "City Grill". Nici un telefon insa de la bruneta pe care o cauta. Dupa trei saptamani, Dragos a decis sa gaseasca o solutie sa opreasca povestea. De fiecare data cand cineva suna, ii spunea ca afisul era pentru o domnisoara care isi uitase la masa o bratara de aur. Intre timp i-o daduse si totul era in regula. Oamenii erau dezamagiti cand auzeau o asemenea explicatie, dar telefoanele au incetat.
*
La sfarsitul saptamanii, Dragos se simtea jefuit sufleteste. Emisiunile de la televizor sau articolele il aruncau intr-un univers al consumului in care orice fapt devine pretext de distractie, de divertisment, de rating. Nimeni nu incercase de fapt sa inteleaga resorturile sale interioare, toti voiau doar o bucatica din poveste. In suferinta, privindu-se pe el insusi, isi dadea seama ca si el facuse de multe ori la fel. Luase de multe ori patosul drept patetism, emotiile drept sentimentalism si acum venise nota de plata. O sa mai rada la melodrama? De multe ori discutiile despre iubire sau despre dragoste i se parusera penibile, jenante. Le eticheta rapid drept "discutii roz", le punea in acelasi loc cu lamentatiile din telenovele si le expedia. Acum, sub sfredelul necrutator al durerii sale, incepea sa le inteleaga rostul. Se intreba cum ar trebui sa vorbesti, de fapt, despre iubire si dragoste, fara sa fii patetic, fara sa fii "roz", ca sa nu abdici definitiv de la vechile tale convingeri. Isi framanta mintea si sufletul incercand sa gaseasca pozitionarea corecta, discursul corect. Asa a inceput sa recapituleze oamenii fericiti din dragoste pe care ii cunoaste. A gasit destui. Cel putin astea erau aparentele. Vecini de etaj, cupluri cunoscute intamplator, neamuri. Apoi filme in care iubirea are final fericit. Daca elimina melodramele, ramaneau foarte putine. In general marile filme despre dragoste se termina trist. Toate gandurile astea se impleteau cu detalii ale celor cateva minute in care fusese la cateva mese distanta de ea, cand o privise pe furis. Erau ca niste fotografii in mintea lui. Le lua si le privea atent si detaliile erau marite ca de o lupa uriasa. Fiecare amanunt era o promisiune de fericire, iradia catre el o uimitoare vibratie de pace, de calm si liniste, ca un jazz in surdina intr-o lumina discreta, galbuie. Era o muzica interioara pe care plutea.
Dragos a inteles in acele zile de asteptare ca tot ce se intampla in jurul sau isi are explicatia ultima in iubire. Fie ca oamenii isi cumpara o masina luxoasa, sau vor bani sau vor putere, totul se explica in mintea lor prin dorinta de iubire. Doar ca unii oameni nu stiu cum sa o obtina altfel. Discursurile despre iubire sunt jalnice, sau melodramatice sau vulgare, insa, de fapt, toate vor sa spuna acelasi lucru. Doar felul de a o spune e diferit, mai elevat sau mai simplu. Pana la urma, de unde a dedus toata lumea ca e vorba de o poveste de dragoste? El a pus pe afis o singura fraza. Putea sa fie orice, de ce au ales oamenii varianta asta, dintr-un text care nu spunea mai nimic? Pentru ca probabil chiar oamenii astia care se uita la OTV sau hahaie la emisiunile radio penibile, chiar ei aveau nevoie de emotii. Au nevoie sa creada ca astfel de povesti mai sunt posibile, ca nu e totul pierdut si ca nu s-au abrutizat de tot muncind 12 ore intr-o multinationala de sticla si otel. Sau ca in saracia lor poate exista ceva frumos, dincolo de necesitatile materiale, dincolo de umilintele lui "A avea". Pentru acestia din urma s-a hotarat sa dea un interviu in care sa explice totul. Sau macar atat cat poate spune in cuvinte despre emotiile si visele sale. Bruneta din Sibiu? Nu l-a sunat niciodata. Daca l-ar suna acum, poate s-ar intalni cu ea. I-ar da un buchet de flori si i-ar multumi ca i-a intarit credinta in iubire. Atat.
A consemnat