Copil obisnuit de cartier, crescut cu cheia de gat, o "fata de bloc" din Ghencea, Dana Rogoz, vedeta serialelor de pe "PRO TV" si Acasa, a invatat de mica, de la fratii sai si din filmele cu Jackie Chan, sa se bata si sa joace fotbal pe maidane. Cariera sa artistica era prevestita, daca vreti, de neastamparul permanent, de vorba repezita, de licarul de voiosie din ochii sai caprui si de mobilitatea trupului fragil. Dana era un mic saltimbanc. Dadea reprezentatii in spatele blocului, se contorsiona, se tavalea de ras, plangea de sarea camasa pe ea, inventa povesti si le dadea drept adevarate copiilor mai mici care se adunau in jurul ei cu gurile cascate. Foarte repede, spectacolele ei s-au mutat de pe strada pe o scena adevarata. Mai intai sub bagheta lui Ioan Luchian Mihalea, la grupul "Minisong", apoi alaturi de Marian Ralea, la emisiunea "Abracadabra". Firesc, la adolescenta, omida s-a transformat in fluture. Cu doua diplome in valiza (de actorie si de comunicare si relatii publice), Dana Rogoz a plecat sa cucereasca publicul. Si-a izbutit: atat cu serialele care au consacrat-o (atat de tare, incat cu greu si-a mai dezlipit etichetele de "Abramburica" sau "Mimi Curca"), cat si cu emisiunea "De suflet", pe care o realizeaza si o prezinta pe PRO TV International, pentru romanii din diaspora. Cantareste mult, credeti-ma, si aura dragostei impartasite (cu regizorul Radu Dragomir), pe care o traieste de la 19 ani si care o poleieste din cap pana in picioare.
Dana-Banana
- Te-ai apropiat de scena foarte devreme, in copilarie, si ai avut sansa unor profesori de elita. Cum s-a petrecut aceasta interactiune cu lumea artistica si ce te-a motivat sa transformi o pasiune din copilarie intr-o cariera?
- Aveam trei ani, si mama ma purta in carucior, mergand sa-l luam pe fratele meu mijlociu, Radu, de la repetitiile cu Minisong. Mihalea a observat ca fredonam corect cantecele pe care le auzeam prin usa intredeschisa, asa ca m-a dat jos din carucior, m-a pus pe capacul pianului si m-a ascultat. Momentul acesta si incantarea de pe chipul lui sunt unele din primele mele amintiri din copilarie. Am crescut cu Minisong, si din clipa aceea, Mihalea a fost pentru mine, ca si pentru ceilalti copii, si tata, si maestru, si mentor. Cum zicea el cand plecam in turnee prin tara si prin strainatate, inainte de a ne urca in autocar: "De-acum, eu sunt pentru voi mama, tata, pipi!". Am invatat multe lucruri care mi-au folosit mai tarziu in cariera si in viata, m-a invatat in primul rand sa fiu un copil dezinhibat, sa arat ce pot eu sa fac mai bine, sa nu am complexe de inferioritate, sa privesc oamenii in ochi si cu un zambet larg. El ma poreclise "Dana Banana" si apoi toti copiii mi-au spus asa, pentru ca fratele meu mijlociu, intors dintr-un turneu din Germania cu "Minisong", mi-a adus cadou o banana. Copii dinainte de '89, ce vreti... Pe drumul cu autocarul timp de atatea zile, banana s-a scofalcit, asa ca eu, cand am desfacut-o, am socotit ca mai bine mananc partea galbena de pe coaja dinauntru, decat miezul innegrit. Am ramas de pomina... La cinci ani plecam si eu in turneu cu "Minisong". Am niste amintiri minunate din acea perioada. Am fost in Franta, Belgia, Italia Cand apaream pe scena, bateam toate corurile de copii din Europa. Mihalea avea darul sa ne faca sa simtim ca intr-adevar suntem cei mai grozavi, ca nimic nu ne poate sta in fata. Aveam opt ani cand a murit in felul acela oribil. Am fost la inmormantarea lui, i-am cantat cu totii langa sicriu, si ani la rand am visat tot felul de scenarii in care eu sunt detectiv si-l prind pe asasinul lui Mihalea si-l pedepsesc crunt. Il mai visez si acum. Am fost foarte legata de el si am suferit foarte mult cand l-am pierdut. Din fericire, mi-a iesit in cale Abramburica. Am devenit Abramburica pentru restul copilariei mele, dupa ce am dat o proba pentru emisiunea pentru copii "Super Abracadabra" de la PRO TV.
- Ai fost copilul teribil al PRO TV-ului, "in carti" de la infiintarea acestui post de televiziune si pana in prezent. Ce ti-a adus in biografia ta artistica aceasta alianta?
- Mi-a adus celebritatea. Impreuna cu Gianina Corondan si cu Mihai Calin, am fost cele "trei fete" care au ilustrat campania de promovare a postului PRO TV cand s-a infiintat. Am prezentat "Vremea", ca orice ucenic in televiziune. Eram deja la liceu si toti profesorii, inainte de a ma asculta la lectii, imi tineau intai un speech: "Sa stii, domnisoara, ca daca esti vedeta, nu inseamna ca la mine ai nota mare...", dar de indata ce incepeam sa turui ii lasam cu gura cascata. Trebuie sa precizez ca niciodata nu m-am culcat pe-o ureche si nu am neglijat scoala, chiar daca aveam succes in televiziune. Am avut, de mica, o memorie foarte buna, pe care mi-am si exersat-o invatand sute de cantece si roluri. Chiar daca lipseam de la scoala pentru filmari sau turnee, recuperam totul foarte usor si nu puteam sa iau decat zece.
- Unde ai invatat? Ai amintiri "fierbinti" din anii de scoala?
- Am facut liceul "Gh. Lazar", ca sa urmez o traditie de familie: il facuse mama, matusa, bunicul, strabunicul, care fusese sef de promotie. In fine, nu i-am facut de ras!...
- Si teatrul?
- Pe cand lucram cu Marian Ralea (e un om foarte generos si un actor genial!) pentru micul ecran, el, vazand de la inceput cat sunt de "apucata", cat de mult ma dedicam rolului, s-a gandit sa ma incerce. Imi spunea: "Nu, nu te face actrita, ai sa suferi foarte mult!", ca sa vada daca asta imi doresc cu adevarat. Asta mi-am dorit si asta am facut: Academia de Arta Teatrala si Cinematografica. La examen m-a condus chiar el si m-a incurajat sa nu am teama: pregatisem un monolog al miresei din "Cantarea Cantarilor" biblica. Am terminat la clasa prof. Florin Zamfirescu, cu zece. Tot cu zece am luat licenta in vara aceasta si la a doua facultate, Comunicare si Relatii Publice, la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative. Mi se va parea ciudat ca din toamna nu voi mai merge la nici o facultate, o sa-mi lipseasca sa stau cu coatele pe banca si sa-mi ascult fascinata profesorii. Dar, daca o sa-mi lipseasca foarte tare, o sa ma inscriu la un master. Deocamdata, un an fac pauza.
O balanta echilibrata
- Vara e pe sfarsite, iar toamna se numara bobocii. Ce ai pe agenda de-acum inainte?
- Filmez pentru "State de Romania", ce va fi difuzat din aceasta toamna la PRO TV. Joc rolul Andreei Popeanga, fata primarului din Cloncatele (Bebe Cotimanis), care locuieste langa State (Gheorghe Visu). E o minune ca am privilegiul sa lucrez cu asemenea monstrii sacri ai scenei si platoului de filmare. Uneori, filmez si douasprezece ore pe zi, alteori am cate o zi libera. Din octombrie voi relua emisiunea "De suflet" de pe PRO TV International, la care am un feedback foarte bun. Asa ca agenda mea arata cam asa: de luni pana vineri "Buftea" scrie pe mine, iar sambata "De suflet", emisiunea care ma pune in contact cu comunitatile romanesti din diaspora, cu problemele lor, cu nevoile lor afective. E foarte interesant pentru mine sa ma implic si in realizarea emisiunii, sa merg sa-i vizitez pe romanii de acolo la ei acasa, sa-i cunosc, sa ma bucur de realizarile lor. Restul timpului care-mi ramane este destul de dramuit. Sunt o Balanta echilibrata, asa ca reusesc sa-mi impart programul astfel incat sa impac pe toata lumea: sa stau cu iubitul meu, sa ma vad cu prietenele mele, sa ma joc cu catelusul meu Yorick, sa fac piata (ador sa stau de vorba in piata cu vanzatoarele de la tarabe), sa citesc, sa vad filme. Imi plac hainele vintage, cheltuiesc ceva bani si petrec o gramada de timp cautand pe net, licitand la targuri online, mergand la cele care se fac periodic in Bucuresti sau prin tara. Cred ca gustul pentru "retro" mi l-a deschis bunica mea din partea mamei, o doamna distinsa, de moda veche, foarte eleganta. Care, de cate ori o vizitez, imi arata inelul cu diamant pe care mi-l va lasa mostenire si imi povesteste cat era ea de superba cand se ducea la tenis si la hipodrom, la cursele de cai, in tineretea sa din epoca interbelica. Ei bine, tot ce are istorie inclusa in existenta sa ma fascineaza, fie ca e vorba de o bijuterie veche, de o haina care a "fost de fata" la trecerea unei epoci... Mda, trebuie sa am si eu un viciu, nu-i asa?
Cu harta in mana
- Esti o norocoasa printre actritele tinere: agenda nu ti-a fost goala niciodata la rubrica "roluri". Iar in postura de moderatoare a unei emisiuni de televiziune te descurci foarte bine. De unde-ti vine aceasta energie? Faci ceva sa te mentii in forma?
- E felul meu de-a fi: ca argintul viu! Nu am obosit, dar nici nu vreau sa turez motoarele la maximum si sa ma supraexpun ca actrita. De altfel, am facut si facultatea aceasta de comunicare si relatii publice, ca sa am o alternativa. Pe urma, mie imi si place sa vorbesc mult, sa interactionez cu oamenii, sa schimbam idei. N-as putea sta pe o insula pustie. Chiar si vacantele mele sunt active: nu lenevesc pe un sezlong la soare, ci imi place sa merg cu rucsacul in spate si cu harta in mana ca sa descopar locuri neumblate, oameni noi si culturi diferite. Eu si Radu am hotarat ca de aniversarea zilei in care ne-am cunoscut, in loc sa ne facem cadouri, mai bine sa plecam intr-o vacanta impreuna. Asa am descoperit anul acesta Portugalia, timp de o saptamana. Apoi, dupa terminarea filmarilor la "Ingerasii", am fost cu fetele din echipa o saptamana in Grecia. A fost o atmosfera minunata, ne-am simtit perfect. In doua week-end-uri prelungite am fost cu cortul la munte, am facut trasee dificile, am vrut sa fac miscare si sa stau in natura. Imi doresc ca intr-un sfarsit de saptamana sa ajung si in Delta. In Bucuresti, imi place sa ma plimb cu bicicleta, dar la sala de fitness ajung mai rar. Am norocul ca pot manca orice, deocamdata, fara sa numar caloriile si fara sa-mi fie teama ca se va depune ceva. Probabil ca felul meu agitat de a fi imi accelereaza metabolismul fara ca eu sa fac un efort special pentru asta.
- Traiesti o poveste de dragoste minunata, asa cum rar se intampla in lumea artistica. Care e taina ei?
- Respectul si increderea. Si dragostea, care nu ne-a trecut deloc dupa cinci ani. Eu inca am fluturi in stomac cand urmeaza sa-l intalnesc pe Radu, dupa ce ne despartim mai multe zile. E cu 19 ani mai mare decat mine, am invatat de la el multe lucruri legate de cariera, de relatiile cu oamenii, invatam impreuna zi dupa zi sa ne bucuram de viata, sa descoperim partea ei frumoasa, intr-un puzzle pe care-l configuram bucata cu bucata. Avem gusturi comune, pasiuni comune. Nu ne plictisim impreuna, nici nu stiu cum au trecut acesti cinci ani. Nu ne preseaza ideea casatoriei, ne e bine asa cum suntem. As vrea sa avem copii, am fi niste parinti foarte buni. E o armonie si o energie pozitiva intre noi care ma indreptateste sa cred acest lucru. Faptul ca se invarte si el in lumea artistica il face sa inteleaga perfect felul in care-mi organizez timpul si prioritatile. Nu avem impreuna o viata mondena, nu iesim in locuri unde merg cei care vor sa fie neaparat vazuti. Uneori facem plimbari lungi cu scuterul lui. Mie imi e foarte frica si, cand ma asez pe locul din spatele lui, il inlantui strans cu bratele, imi pun obrazul pe umarul lui si inchid ochii cand porneste. Uneori el simte ca slabesc stransoarea si atunci i se face frica sa nu cumva sa adorm. Atunci ma apasa de trei ori cu degetul in palma si eu trebuie sa-i raspund la fel, ca sa se asigure ca sunt o.k. Orasul, copacii, oamenii aluneca pe langa noi, iar eu sunt fericita...