Ceramista Daniela Fainis isi are casa-atelier la Cernica. Ma chemasera aici frumusetea operelor, forta si notorietatea artistei. La doar 47 de ani, Daniela Fainis, "doamna de caolin", cum i s-a spus, s-a asezat cu autoritate, ca o adevarata regina a portelanului, intre cei mai importanti ceramisti ai lumii de azi. Doar simpla insiruire a premiilor ei prestigioase, a simpozioanelor si expozitiilor este absolut impresionanta! Din Europa in America si pana in Japonia, Daniela Fainis si-a expus cu gingasie si fervoare inchipuirile ei de portelan.
Gradina cu minuni
Cand ajungi la Cernica, din clipa in care ai intrat in curtea casei ei de la marginea padurii, te inchide imparabil farmecul subtil al locului. Nimic nu-i lasat aici la intamplare. Incepand cu lanturile lungi de clopotei de la intrarea casei. "Sunt din Japonia, mi le-a daruit Ogiso, un maestru in arta portelanului. Lanturile astea se pun acolo la temple, si apa ploilor cade in cascade si se scurge pe ele ca pe-un lujer". Merg mai departe si descopar ca aproape tot ce a plasmuit artista se afla aici, in gradina ei plina de flori si in casa supla si alba ca o corabie. O lume imbibata de lumina portelanului ma inconjoara. "Ursitoare", "Lapiti", "Portrete", o "Dantesca", apoi inca una... Chipuri stranii, cand suferinde, cand esentializate si celeste, stralucesc ca sideful, gravate in portelanuri si cocotate pe niste forme extravagante si aeriene. Alaturi, o cascada uriasa de "Curcubee albe" parca zboara spre cer, turnata ca dintr-un singur fascicul de plasma, lumina si portelan. Pe cand in gradina, printre rengloti, trandafiri si gherghine, extraordinara si de-acum faimoasa padure de portelan a Danielei Fainis s-a intors acasa din curtea Palatului Mogosoaia. Bate vantul, e seara, si copacii de portelan aprinsi de-o mana nevazuta au explodat in mii de puncte fine de lumina, stralucind ca de pe-un alt taram. Iar ramurile de inox se bat cu sunet lin, de poem... Aproape iti vine sa crezi ca Dumnezeu insusi a suflat viata peste padurea asta si pe toate chipurile ce pandesc din intuneric, pe portelanurile stralucind selenar. Intrasem de-acum in regatul Danielei Fainis. Si stapana lui - modesta, bonoma, dar greu accesibila lumii de-afara - se pregatea sa-mi fie gazda buna. La umbra padurii de portelan, povestile artistei au curs in tihna.
Paradisul lutului
- Cum ai ales portelanul? Cum te-a prins arta asta grea, cu drumul ei anevoios spre sublim?
- Nu pot sa spun cand anume! Cred ca toate s-au intamplat din mers. Oricum, si in facultate la Bucuresti, si la liceul de arta din Craiova, am facut tot ceramica. Asta mi-a placut. Inca din copilarie iubeam luturile, imi faceam singura din lut jucariile: papusi, canute si tot soiul de obiecte inventate de mine. Eu am copilarit pe malul Motrului, la Fratostita, in Dolj. Toti bunicii mei erau din acelasi sat. E o zona mai degraba saraca, din cauza arsitelor care bantuie acolo. Pe dealurile alea, la varsarea raului Motru in Jiu, in Delta Motrului, m-am trezit eu modeland de foarte mica. Acolo erau bulgari de lut foarte bun de olarit, de culoare brumarie, cum zicea bunica. Si pana la treieratul graului, mergeam cu vitele pe dealuri la pascut, unde erau niste crovuri - un soi de crevase cascate in argila locului. Ei, si in crovurile alea se aduna apa, asa ca se facea peste tot un lut galben si bun. Cu mine mergeau bunica sau bunicul, ca nu ma lasau singura cu ceilalti copii. Dar daca ajungeam la crovuri, bunicii nu mai puteau sa ma stapaneasca. Imagineaza-ti o intindere mare de lut moale amestecat cu apa: paradisul lutului! Acolo ma mozoleam cu disperare, faceam casute, cosuri, puneam flori in ele si tot felul de intruchipari - era visul meu de lut! Daca m-ar fi lasat si noaptea, acolo as fi stat, la crovuri. Oricum, copilaria mea a fost impregnata cu tandrete si cu intamplari si imagini fabuloase. Multe mi-au influentat poate, mai tarziu, drumul de artista. Cum ar fi aceasta, pe care mi-o aduc aminte de parca as fi trait-o azi. Odata, bunicii mei stricasera un patul. Si nu stiu ce fel de lemn era si cum statuse ingropat si putrezit in pamant, ca atunci cand l-au scos, lemnul scapara in noapte. Si toata curtea se umpluse de aschii din bucata aia, se faramase in mii de stele, iar eu n-am plecat pana dimineata dintre lemnele pe care le tineam in brate, ca pe niste fulgi de lumina cazuti din cer.
La Dorohoi
- Care a fost momentul decisiv al drumului tau de artista?
- Au fost cateva, nu numai unul. Dar cel mai chinuitor si mai frumos a fost, cred, la inceputul anilor '80. Atunci ma dusesem, dupa terminarea facultatii, la Dorohoi, la fabrica de portelan. Puteam sa iau repartitie oriunde altundeva - profesoara de desen sau mai stiu eu ce. Dar pentru mine, dintotdeauna, a intra intr-o fabrica de portelan a fost ca si cum ai intra intr-o catedrala. Posibilitatile, tehnologia din fabrica nu le poti avea nicaieri, nici la facultate, nici la vreun atelier de artist. Ei, bine, tocmai atunci incepusera ultimii ani, cei mai negri, ai comunismului. Tot Dorohoiul era fara caldura, avea numai o ora de apa calda la doua saptamani, iar apa rece curgea o ora dimineata si una seara. Dar la douazeci de ani rezisti. Rezisti si cand ai gheata pe perete si cand patul e sloi, rezisti si cand scuturi cizmele de zapada si zapada ramane acolo ca nu se topeste - o iei cu farasul si o dai afara. La fabrica de portelan nu exista mijloc de transport, mergeam pe jos, in viscol, iarna, 4-5 km. Nu pot spune ca atunci m-am calit, ba chiar am facut reumatisme acolo. Dar eu nu vedeam greutatile, eram doar innebunita sa lucrez, atata voiam! Si nu conta nici ca nu aveam ce manca, cum era pe atunci - mancam biscuiti cu castraveti sau cu smantana. Si aveam o dexteritate extraordinara, modelam usor si cu placere si tot ce-mi dadeau de rezolvat terminam uluitor de repede. Lucram intr-o zi cat altii intr-o saptamana. Uite, daca aveam norma un bibelou cu un iepuras si varza, eu din iepurasul acela umpleam masa cu asa de multi iepurasi, ca nu mai stiau ce sa aleaga de acolo. Apoi, in fabrica nu aveai voie sa lucrezi tot ce-ti trecea prin cap, dar pe mine m-au lasat sa-mi fac toate himerele mele. Pentru ca vazusera entuziasmul meu de neoprit, setoasa cum eram dupa lucrul cu portelanul. Nu mai vazusem in viata mea atatea culori, atatea tone de pasta de cea mai buna calitate, fina, alba. Ce inseamna o fabrica! Si imi amintesc ca tot atunci in Dorohoi lumea avea godine in casa, sa astampere frigul. Dar pentru mine era tot degeaba, caci eu stam numai in fabrica, nu aveam timp de godin si ramaneam tot in frig. M-am format, asadar, in conditiile cele mai grele. Dar pana la urma este si o parte buna: fiind foarte tanara, nu m-au deranjat mult - ba au devenit chiar o obisnuinta! In anii aceia am fost lasata sa lucrez liber, dar nimeni nu si-a putut imagina, si cred ca nici azi, ca un singur om poate sa invadeze si sa ocupe o fabrica intreaga cu lucrarile lui! Desi, paradoxal, am o constitutie si-o forta destul de mici, dar atata ma luptam cu portelanul ala greu - ganditi-va, o galeata de barbotina de portelan subtire ca o smantana are vreo 17 kg, iar eu luam doua galeti odata si urcam cu ele si coboram etajele de zeci de ori pe zi! Dar eram fericita. Eram cocosul pe gramada de galbeni! Puteam sa fac ce vreau. In anii aceia intensi de la Dorohoi, opera mea incepea sa prinda contur.
Povestile portelanului
- Spune-mi, te rog, cateva din secretele portelanului...
- Dintre toate luturile ceramice, portelanul e cel mai pretentios. Pasta de portelan se usuca mai repede si trebuie s-o controlezi mereu. Cu cat o manuiesti mai mult, cu atat o pierzi mai repede, pentru ca devine rigida. Are culoare gri-alb si reteta ei este facuta din feldspat, caolin si cuart. Avem si noi caolin in Romania, langa Dorohoi, dar chinezii sunt cei mai vechi. Portelanul nu e un lut natural, se face. La el, e foarte importanta macerarea. Asa devine mult mai plastic, mai untos si il poti lucra mai usor. Perioada asta de macerare trebuie sa fie foarte, foarte mare. Il depozitezi undeva la o temperatura constanta, in umezeala permanenta, acoperit cu plastic pentru mult timp. Cu cat il tii mai mult, cu atat devine mai sticlos. Cred ca sunt bacterii care curata pasta de portelan de impuritati si raman doar elementele care dau portelanului valoare. Cand eram in Japonia, in 2002, maestrul Ogiso mi-a aratat, de la tatal lui mostenire, undeva intr-un colt al gradinii si pus in pamant, un butoias de lemn cu portelan lasat la macerat. Era acolo de 20 de ani. Si intr-o zi, a scos cateva linguri de pasta si cand am avut expozitia de la muzeul din Hida Furukawa am facut si eu din ea cateva flori. Dupa ardere, capatase nuanta ocru cenusiu, o moliciune si o frumusete aparte. Dar fratele maestrului Ogiso a venit tot atunci si mi-a aratat un caolin adus din Anglia. Japonezii faceau din el cescute de sake. Era un aliaj foarte scump, costa 3-4000 de euro un kilogram, si mi-au daruit un bulgar ca sa ma joc cu el. Ei, bine, portelanul asta de ultima ora era mult mai frumos decat portelanul tatalui lui Ogiso. Dupa ardere, era ca o piatra pretioasa, cu un sunet de vis. Azi, tehnologia portelanului e extraordinara.
- Sa inteleg ca in zilele noastre se face cel mai bun portelan?
- Acum, depinde ce iti place. Poate sa-ti placa un Rosenthal de acum cateva sute de ani sau poate sa-ti placa cel de acum. Si depinde si ce faci cu el. La mine, la aproape toate lucrarile conteaza modelajul, pentru ca portelanurile mele sunt mai mult sculpturi. Pe mine m-a interesat forma, nu culoarea. Cred ca le-as strica daca le-as colora.
Visul frunzelor de ceai
La inceputul mileniului III, Daniela Fainis a fost invitata cu burse in doua randuri in Japonia, unde a obtinut mai multe distinctii rare. Asta s-a intamplat in tara in care arta portelanului este la fel de veche si onorata ca si traditia samurailor. Povestile ei de acolo, miezoase si exotice, de romanca in plina glorie a lumii, par departe de Dorohoiul inghetat al inceputurilor.
- Orasul in care am fost eu invitata se numea Hida Furukawa - a inceput artista. Este un oras turistic cu multe canale de apa, pline toate cu coifish - niste pesti colorati mari. Sunt cu miile. N-ai vazut asa ceva! Parca ai fi in Tara Minunilor! Si peste tot erau foarte multe chimonouri! Am avut si eu un chimonou frumos si albastru. Vezi, japonezii sunt foarte duri, cu toate ca generatia lor de tineri care nu mai vor sa poarte nimic se leapada din start de traditie. Cand am fost acolo in 2002, erau la moda vopsitul parului in verde brotacel ori portocaliu, si cu creasta de cocos. Peste tot ii vedeai vopsiti si ciufuliti si visul lor era America. Ce chimonou, ce traditie!
- Ai fost invitata acolo, pe langa numeroasele sedinte de facere a portelanului, si la o ceremonie a ceaiului. Ea este si azi, in Japonia, extrem de pretentioasa si exclusivista. Vorbeste-mi mai pe larg despre ea.
- Ceremonia ceaiului se face de pilda cand primesti un oaspete pentru care ai un respect deosebit. Atunci il chemi in Camera de ceremonia ceaiului si ii oferi un ceai special. Iar oaspetele trebuie sa stie sa se comporte ca atare, ca un samurai, fara gesturi necontrolate. In Japonia sunt cursuri care arata cum trebuie sa te comporti la ceremonia ceaiului. Sunt 2-3000 de gesturi pe care trebuie sa le executi intocmai, cand intri in camera speciala! Iar camera de ceremonie are un tatami pe jos si doar cateva obiecte strict necesare: vasul in care se incalzeste apa, un bol de lemn si lingurita cu care se ia ceaiul. Ceaiul de ceremonie este o pulbere verde obtinuta doar din primii muguri ai plantelor de ceai, culesi si ei intr-o anumita perioada a zilei. E cu totul altceva decat ceaiul verde pe care-l stim noi si pe care il beau si ei, in zilele obisnuite. E un ceai foarte scump. Dar pentru mine, dupa ce am invatat toate gesturile acelea fara numar - ceaiul a avut un gust ca zeama de urzici fierte! Ma simteam jenata, caci se straduisera sa-mi dea ce aveau ei mai bun, dar a trebuit sa le arat ca-mi place, ca apreciez gestul lor deosebit. Cat despre cestile de ceremonia ceaiului sunt si ele foarte rare si scumpe, desi nu sunt din portelan, ci dintr-o gresie speciala - a continuat regina portelanului. Forma e esentiala la ele. Dintr-un cuptor de 200-300 de cesti, japonezii daca aleg una sau doua! Daca aleg doua, li se pare ca s-a deschis cerul! Am participat la multe arderi de cesti de ceremonie, si exact ce n-au pastrat ei, mi-a placut mie mai mult. Si ei ce nu opresc, sparg! Nu stiam de ce pavajul din curtea scolii era plin de cioburi. Cestile erau pisate si aruncate in curte. Cu chiu cu vai mi-au deschis cuptorul si am luat doua cesti sa le pozez doar! A venit japonezul, mi le-a luat si le-a spart. Era ca si cand le-am furat! Iar cand mi-au dat una buna, din neatentie am spart-o eu la mine acasa. Vreau sa-ti mai spun ca in functie de canile de ceremonie pe care le fac, artistii au acolo o cota, ca si la noi. Maestrul Ogiso are 60 de ani si o cana de ceremonie facuta de el costa in jur de 3000 de euro. Si asta era cota lui, intre 3000 si 5000 de euro, si ca el sunt multi in orasul Hida. Dar intr-o zi, m-am dus la o expozitie de cani de ceai a maestrului maestrului meu, care avea 90 de ani. Erau 7-8 cesti in toata expozitia, expuse frumos, cu lumini; un Jeep parcat afara era ieftin fata de cestile acelea! Costau de la 60 de mii de euro in sus!
- Ai facut si tu cesti de ceremonia ceaiului?
- Da, a fost o colaborare cu maestrul Ogiso. El a facut cu adevarat cestile pentru ca pentru ei forma este totul. Iar eu le-am facut decorul. Le-am numit "Visul frunzelor de ceai", care e aproape un haiku.
Cele trei ursitoare
- Cum creezi tu, Daniela Fainis?
- Sa-ti vorbesc, de pilda, despre "Ursitorile" mele. Au fost printre primele mele cicluri de lucrari. Mastile astea sunt legate de nasterea nepotului meu. Atunci a trebuit sa dorm, in prima noapte cand a venit copilul de la maternitate, cu el. Sora mea mi l-a dat, pentru ca atunci mama copilului nu trebuie sa-l tina in brate. Obiceiul asta e la romani in toata tara. Si se mai spune ca in prima noapte vin ursitoarele la copil. Asa ca se pun pe masa, in camera pruncului, tot felul de obiecte. Mama mea a pus pe masa de toate: unelte, carti, bani, stilouri, tot felul. Si mi-au zis ca daca visez ceva in noaptea aia, trebuie sa tin neaparat minte. Si cand a venit noaptea, pe mine m-a furat putin somnul, un somn intre realitate si vis. Si am visat ca au intrat in camera trei femei incredibil de frumoase si rasate - nu le vedeam, le-am simtit numai, pana si parfumul lor m-a atins. Si cele trei gratii treceau prin camera si se invarteau in jurul mesei, dupa care au inceput sa citeasca dintr-o carte, apoi iar s-au invartit si sopteau: "Mai repede, mai repede! Trebuie sa facem si pentru pruncusorul asta ceva!" Eu tot nu le vedeam bine, dar le-am simtit toate gesturile si am trait visul asta ca un abur de aur. A fost un vis care m-a influentat multi ani de atunci. Dupa el, am facut un ciclu de portrete, numai iesite asa putin din coifurile lor, si le-am spus "Ursitori", bantuita cum eram de femeile acelea frumoase care au citit dintr-o carte ca sa-i meneasca si nepotului meu o frantura de viitor.
- Multe din plasmuirile tale sunt ca niste sculpturi in lumina. Ele ma fac sa cred ca exista un duh al portelanului. Exista duhul asta?
- Mai intai, vreau sa stii ca e greu sa faci lucruri frumoase cand esti chinuit. Nu ai cum sa nu influentezi ceea ce-ti iese din maini atunci. "Dantesca", de pilda, s-a nascut din multa truda. O truda dincolo de absurd, unde nu mai poti sa definesti nimic. Ai trecut dincolo si esti la voia intamplarii. Cam asa erau orele de munca. Stam in fabrica, la Cluj, pana uitam de mine, o zi, doua, trei... La fel mi se intampla si cand imi sap gradina - daca da o ploaie, grindina, raman sa pun toate lalelele, musai sa termin atunci! Asta e felul meu de a fi. Sa merg pana dincolo de absurd! Iar acolo, in fabrica de la Cluj din anii '90, aveam si o obsesie. Voiam sa fac un portret de portelan cu totul altfel. Facusem sute de portrete si nici unul nu-mi placea. Pana intr-o zi in care mi s-a spart un portret la care tineam. Cat eram eu de obosita si de amarata, simteam ca aproape reusisem sa realizez Portretul. Dar din pricina oboselii aleia cronice, l-am spart, caci nu dormisem de cateva nopti, lucrasem intruna. Si e foarte rar cand imi place mie ceva facut de mine, astfel incat sa simt nevoia sa-l am langa mine. Atunci am luat portretul facut tandari si cu toata oboseala (imi tremura tot corpul dupa trei nopti de nesomn!) mi-am spus ca pot sa si mor, nu mai conteaza, daca nu raman sa-l lipesc cat e pe crud. Si lipindu-l, din cauza oboselii mele portretul se crapa si cadea iar, si eu iar il lipeam si iar se crapa. Atunci m-am repezit si am mai facut o masca, voiam sa nu uit detaliile, toate liniile de la comisura gurii. Si am facut masca repede de tot, cu gesturi febrile, caci aveam impresia ca o sa uit, ca nu mai pot sa le pun la loc acolo, si am lipit-o pe portretul initial. Nu era chiar ce trebuia. Apoi am mai facut inca o masca, s-a rupt si asta, si iar am lipit-o. Abia atunci am inteles ca gasisem ce cautam: foitele de portelan, lipite una peste alta, se intregeau intre ele din franturi contrare de expresie!... Si mi se parea ca sute de portrete navalesc peste mine, dintr-o singura masca. Apoi am simtit cum masca mea de potelan s-a imbibat brusc cu energie, o fractiune de secunda, de undeva de Sus. Si poate a fost chiar duhul portelanului, pe care il intalnesti asa greu, cine stie - a incheiat Daniela.
Din spatele ei, padurea de portelan fremata ireala si, putin mai departe, fosnea si padurea cea verde, iar peste toate, clopotul manastirii Cernica batea de vecernie, linistitor. Inca o clipa alba de lumina picura de pe nalucirile acelea imperiale de portelan si se topea acum printre trandafirii si gherghinele gradinii - voind parca sa ne prinda captivi pe toti, intr-o lume mult mai inalta...