Baiatul cu piciorul stramb
- Victoriile sunt, fara nici o-ndoiala, borna cea mai importanta a vietii unui mare sportiv. Mai tineti minte cand ati reusit sa bagati pentru prima data mingea in poarta?
- Primul gol? Primul meu gol a fost neregulamentar. L-am dat in fosta sala "Recolta", actuala "Olimpia". Era iarna, si eu eram pe atunci fotbalist convins (fotbalul a fost prima mea mare dragoste, il iubesc si acum la fel de mult ca si handbalul). Intr-o zi, in sala de sport a aparut un antrenor de handbal. Ne-a adunat pe toti "fotbalistii" si ne-a dat mingea de handbal sa jucam. Eu nu stiam absolut nici o regula, dar m-am trezit prins in joc, a ajuns mingea la mine, am prins-o, am aruncat-o in poarta cu amandoua mainile, iar acela a fost primul meu gol. Il tin foarte strans si drag in memorie, pentru ca el a deschis un nou univers pentru mine. Handbalul m-a cucerit destul de repede. In primul rand, pentru ca se dadeau multe goluri. Eram cam scund si firav, ce-i drept, pentru acest sport, noroc ca picioarele ma ajutau enorm, jucau ele pentru mine si asa puteam trece pe langa jucatori de doi metri. Sa va spun un secret: eu am un picior mai stramb, iar asta a debusolat mereu adversarii - parea ca fentez, cand eu fugeam de fapt drept. Culmea este ca toata cariera mea nu mi-am dat seama de acest lucru, mi l-a spus un mare handbalist rus, Maximov, dupa ce eu ma lasasem de foarte mult timp de handbal. M-am intalnit cu el in 1992, la Olimpiada, un munte de om... Tin minte ca eu faceam plaja si s-a intunecat dintr-o data, am crezut ca e un nor, dar era Maximov, vechiul meu rival si prieten din tinerete. Atunci m-a pus sa ma ridic in picioare ca sa se uite la mine, pentru ca dupa atatia ani nu se putea lamuri cum de reuseam sa-l fentez asa. S-a uitat la picioarele mele si mi-a zis: "Ah, uite, piciorul asta, strambul asta mi-a mancat tineretea. Din cauza lui nu te puteam opri deloc!". Eu crezusem toata viata ca am fentat cu mingea, cu talentul, cu mintea, dar de fapt aveam o deficienta fizica. (Rade)
- Dar de cea mai frumoasa victorie, va mai amintiti?
- Frumoase au fost toate, pentru ca fiecare in parte mi-a mai adaugat o caramida in consolidarea mentalitatii de invingator, care este foarte importanta. Se vorbeste des de acest lucru, nu e ceva cu care te nasti sau care se poate invata. Mentalitatea de invingator se dobandeste prin munca si prin succese. Victoriile hranesc aceasta mentalitate. La sporturi de echipa, cum este si handbalul, victoria este ceva mai aparte, pentru ca nu e numai a ta, ci a echipei. La atletism, de exemplu, esti mereu singur, chiar daca e fratele tau cel care cade pe pista, nu te opresti sa-l ajuti in timpul cursei, ci te bucuri ca ai mai scapat de un adversar. In handbal, daca unul din echipa cade, il ridici, pentru ca fara el nu existi nici tu. Nu poti fi un jucator excelent, pana nu reusesti sa-ti dezvolti altruismul. Eu am fost egoist, dar m-am autoeducat, pentru ca am fost adus de tanar la echipa nationala, unde jucam alaturi de somitati pe care eu le idolatrizam. De aceea, revenind la intrebare, cred ca cel mai memorabil meci a fost cel al debutului meu la nationala. Nu a fost o victorie, dar a fost victoria mea personala. Eram in Republica Federala Germania (deci nu asa, oriunde!), era in 1964, aveam 19 ani, in conditiile in care eu pusesem prima data mana pe minge in 1960. In 1964, va spun sincer ca inca nu stiam bine regulamentul si ei m-au luat la echipa nationala de seniori. Am jucat intr-o sala cu 18.000 de spectatori. Pe teren, langa mine, erau gigantii: Ivanescu, Mozer, Cornel Otelea, Virgil Hnat... Am intrat, am jucat, am dat si vreo doua goluri, dar am facut si greseli de regulament. N-am sa-l uit cat oi mai trai pe antrenorul Ioan Ghermanescu, care in fata acelei multimi m-a luat pe margine si imi explica cu degetele ridicate: "Nu ai voie sa faci decat trei pasi, iar tu faci patru!". Eu vedeam nemtii din tribune printre acele patru degete ridicate in aer si simteam cum toti intelegeau ce mi se spunea. Cat de rusine mi-a fost!... Eram ca un lautar care canta dupa ureche, dar dupa acel meci, am inceput sa invat notele handbalului si am ajuns unde am ajuns. De aceea consider acea infrangere cea mai frumoasa victorie.
Portofelul bunicii
- Drumul dvs. spre glorie a fost deschis de un talent nativ urias. Se vedea de la o posta ca sunteti nascut pentru sport, dotat cu o mobilitate si o energie de exceptie. Este suficient acest har, sau reteta succesului mai presupune si altceva?
- Eu cred ca am fost daruit de Dumnezeu cu talent, dar la fel de mult cred ca asta nu e de ajuns. Cred ca trebuie sa adaugi multa personalitate la acest talent, lucru pe care nu-l poti face de unul singur; aici intervin educatia si familia. Eu sunt sigur ca lectiile primite de la familia mea de-a lungul vietii m-au facut campion, ele stau la temelia succesului. Tatal meu a fost ziarist sportiv, dar ziarist din acela adevarat, cu doua facultati de litere. Era nebun dupa fotbal, scria numai despre fotbal, tocmai de aceea eu inca de foarte mic eram indragostit de minge. Imi placea atat de mult, ca la sase ani am facut un lucru cumplit: am furat de la bunica mea, dintr-un portmoneu mic, negru - parca-l vad -, trei lei douazeci ca sa-mi cumpar o minge. Noi nu eram bogati, iar furtul meu s-a vazut imediat. Atunci am primit cea mai grozava lectie de viata din toata existenta mea. Bunica nu m-a batut, nu m-a spus mamei, de la care "as fi luat-o" sigur, nu i-a spus tatei. M-a luat de mana, m-a scos afara (stateam undeva pe langa Foisorul de Foc) si a facut cu mine asa, un careu de strazi in jurul casei noastre. A oprit pe absolut fiecare om care ne iesea in cale si ii spunea: "Uitati, il vedeti? E nepotul meu si a furat". Doamna scumpa, si azi, cand am o noapte cu vise, o vad pe bunica si ma sperii, ma trezesc asudat ca m-a prins furand! In toata viata mea de atunci inainte, nu am mai pus niciodata mana pe ceva ce nu-mi apartine, a ramas unul din crezurile mele esentiale. O lectie de viata incredibila, de la o femeie cu doua clase primare, care (eu fiind macedonean-grec dupa tata) nu stia nici bine romaneste! Dragostea de animale, de oameni, ea mi le-a inoculat, cu niste povesti fabuloase. Moartea bunicii a fost cea mai dureroasa pierdere a mea, chiar daca i-am pierdut pe toti intre timp, chiar daca mi-am adorat parintii, bunica a ramas baza a tot ceea ce am fost si sunt. Din pacate, in functiile pe care le-am detinut, am fost acuzat tocmai de lipsa de corectitudine, as putea da exemple, dar nu merita. Eu o am pe bunica pavaza, datorita ei nu am putut toata viata sa fur nici o floare de pe camp.
Durerea care sufoca
- Dupa o cariera stralucitoare, la un moment dat a venit si clipa retragerii. Cat de dureros este pentru un sportiv de performanta trecerea de pe teren pe tusa?
- Sa va povestesc... Imi facusem planuri sa ma retrag dupa Olimpiada de la Montreal, din 1976. Voiam sa fie dupa un moment de glorie totala si asta in urma unor vorbe spuse de tatal meu, care a murit in 1974, cu cateva zile inainte sa plec la mondialele de la Berlin. In noaptea in care s-a stins, m-a chemat la el si mi-a zis ca si-a dat seama ca eu numai simulez ca ma duc la antrenamente, ceea ce era adevarat. Eu doar ieseam din camera, stateam cateva ore in casa, in fata usii lui, si apoi reintram la el, ciufulit, cu apa data prin par, sa para ca vin de la antrenament. Nu-l puteam parasi. Asadar, mi-a zis ca stie ca nu ma antrenam si nu era de acord. Mi-a dat o multime de sfaturi, iar printre ele mi-a zis sa merg la Campionatul Mondial, ca vom fi iar cei mai buni - la fel ca si cu patru ani inainte - si m-a sfatuit sa-mi aleg in asa fel momentul retragerii, ca dupa aceea oamenii sa ma intrebe de ce m-am lasat, si nu de ce nu ma mai las odata?! M-au marcat vorbele lui, si la finalul carierei, mi-am calculat foarte bine momentul retragerii. Tata avusese dreptate, chiar am iesit din nou campioni mondiali, in '74, si mi-am spus asa: "Sunt campion mondial, in 1976 iau Olimpiada, iar in 1977 castig Cupa Campionilor Europeni cu Steaua". Asadar, luam tot ce se putea lua si ma retrageam in cea mai mare glorie, precum voise tata. Din pacate, am luat locul doi la Olimpiada. Dar restul s-a implinit asa cum am vrut. Ma intrebati cat de dureroasa e despartirea... E foarte dureroasa. Cand esti in plina activitate, ai alte arderi, alte trairi. Eu, cand m-am oprit din sport, aveam momente de sufocare. La propriu! E ciudat, pentru ca e si o sufocare din cauza lipsei de miscare, dar si una sentimentala. Nu-ti gasesti locul, nu mai ai scop, motivatie. Retragerea mea a fost cu atat mai dureroasa cu cat, desi imi alesesem cu atata grija momentul, nu am fost sarbatorit, nici macar cu o strangere de mana. De aceea m-am zbatut eu anul acesta sa adun absolut toti campionii si campioanele mondiale din istoria handbalului care mai sunt in viata, sa-i sarbatoresc, sa fie medaliati de presedinte, ca macar in ultimul ceas sa simta ca au fost iubiti si apreciati. Da, eu am suferit ca nu am fost sarbatorit si felicitat la retragere.
- Exista o stiinta de a "iesi la pensie" frumos, elegant?
- Depinde de tine. Depinde daca stii sa te analizezi pe tine cum trebuie. Eu am facut si fac asta, sunt atent si la cum merg pe strada. Probabil, o reminiscenta a educatiei... Simt ca le datorez romanilor acest comportament, chiar daca mai-marii tarii nu ne-au onorat mereu cum se cuvenea pe noi, sportivii, romanii de rand au facut-o. Cand veneam de la cate o competitie importanta, aeroportul era arhiplin, oamenii ne opreau pe strada. Spre marea mea fericire, inca se mai intampla lucrul acesta, sa ma recunoasca lumea si sa ma salute. Ba chiar si copiii o fac din cand in cand si ii intreb de unde ma stiu, pentru ca sunt foarte tineri. Imi raspund ca de la televizor, unde parintii le-au explicat cine sunt si ce performante am avut. E un lucru minunat, si tocmai de aceea sunt foarte atent cum ma comport in public: sunt prietenos cu toata lumea, dar imi aleg cu foarte mare grija emisiunile la care particip, interviurile pe care le dau, declaratiile. Ma doare cand mi se face cate o nedreptate, tocmai pentru ca vreau sa-mi conduc elegant viata pana la sfarsit.
- Sa fie aceste calitati mai la indemana handbalistilor decat a altor sportivi, cum ar fi fotbalistii, sa spunem? Parca sunteti din alt aluat...
- Handbalistii erau, intr-adevar, altfel. Acum s-au mai egalizat sporturile in ceea ce priveste mentalitatile si comportamentul. Pentru handbalistul de altadata meciul avea o alta conotatie. E foarte greu sa explic exact ce simteam, adica e greu sa dau o definitie... Pot spune asa: handbalistii si-au iubit mai mult imaginea jocului decat pe ei insisi, dar au vegheat ca personalitatile lor sa fie sincrone cu sportul. Pe vremea aceea erau aceleasi rivalitati, aceleasi derbiuri ca si azi, dar dupa meci, eram cu totii prieteni, jucatori, antrenori, suporteri. La fel se intampla si in rugby, baschet sau hochei. Meciul era o sarbatoare, oamenii veneau imbracati frumos in tribune, nu injurau, era ca un spectacol. Fac parte dintr-o generatie care a facut sport din pasiune. Lucrul acesta ma ajuta azi, pentru ca nu am notiunea banilor, aspectul material nu ma intereseaza deloc, ceea ce e foarte relaxant.
- Ce va face fericit in afara sportului? Care ar fi cea mai mare bucurie pe care o aveti in plan personal?
- Viata mea a fost dedicata sportului, mi-am sacrificat enorm familia pentru el. M-am casatorit cu draga mea Tamara la 27 de ani si i-am promis atunci ca voi mai juca doar cativa ani, dupa care imi voi schimba viata pentru ea, ca vom sta impreuna toata ziua, ca vom calatori. Nu m-am tinut de promisiune nici pana azi, cand, desi functia de presedinte al Federatiei Romane de Handbal imi mananca sanatatea, nu pot sa renunt la a fi aproape de sport si sportivi. Cu toate acestea, sunt atat de recunoscator familiei mele pentru echilibrul pe care mi-l ofera. Nimic nu-mi da mai multa fericire si stabilitate precum tihna de acasa si diferenta dintre stresul din Bucuresti si linistea de la Corbeanca, unde locuiesc. Si mai este ceva. Mark Twain spunea asa: "De cand cunosc oamenii, m-am apropiat de animale". Cata dreptate avea! Dragostea pentru cainii nostri de acasa, iubirea sincera din ochii lor, cand ma vad, imi dau o energie si o dragoste de viata extraordinare. Da, familia este marea mea bucurie, dar simt ca ii sunt dator cu varf si indesat: am pus de nenumarate ori sportul inaintea familiei, dar familia nu m-a neglijat pe mine niciodata.