Reiau recomandarile de vacanta cu al doilea volum din trilogia "Millennium", care a pasionat multe milioane de cititori si despre care s-a scris ca e o veritabila "Comedie umana" a secolului XXI. Povestea autorului ei, jurnalistul suedez Stieg Larsson (1954-2004), care n-a apucat s-o vada tiparita, v-am spus-o in urma cu aproape un an, cand v-am prezentat aici volumul I, "Barbati care urasc femeile". Cine l-a citit si-l va dori cu siguranta si pe cel nou aparut, iar cine nu, poate merge si invers, de la al doilea spre primul, in asteptarea celui de-al treilea. Caci, in afara de personajele principale, jurnalistul de investigatii Mikael Blomkvist si formidabila fetiscana Lisbeth Salander, tomurile trilogiei au fiecare cate o poveste independenta, ramificata in planuri doldora de actiune si suspans, care te acapareaza total, pana la surpriza deznodamantului. Incepand din a doua jumatate a sec. al XIX-lea si pana azi, romanul politist, avand in centru un detectiv care dezleaga misterul unor crime si-l demasca pe ucigas, a ramas cel mai popular gen de proza, cel mai vandabil. De aceea, si numarul autorilor specializati a crescut in progresie geometrica; un bun meserias al "intrigilor criminale" poate trai confortabil din productia lui, repede tradusa si ecranizata in thrillere de serie B. Pe urmele lui Conan Doyle, ale Agathei Christie si ale lui Georges Simenon, fiecare autor de romane politiste isi inventeaza propriul detectiv ingenios, trecut dintr-o aventura in alta, in medii si locuri excentrice, pentru a descalci, plecand de la indicii aparent nesemnificative, enigme cu final neasteptat. (In paranteza fie spus, in ultimele decenii numarul femeilor ce semneaza acest tip de literatura comerciala l-a egalat, daca nu l-a depasit chiar, pe cel al barbatilor. O explicatie ar fi faptul ca ele adauga retetelor clasice ingrediente ce tin de acuitatea observatiei, nuantarea psihologica si o abilitate speciala a pistelor false. Cred.) In aversele anuale de romane politiste, trilogia "Millennium" a devenit din 2005 incoace un mit literar mondial, a absorbit ca un burete interesul maxim al oricarui cititor care a deschis unul din tomuri, indreptandu-i pofta si spre celelalte 2500 de pagini insumate. Fenomenul (trait si de mine) se datoreaza in primul rand faptului ca saga lui Stieg Larsson e mai mult decat literatura cu detectivi si crime. In stil simplu si eficace, ni se face portretul societatii europene contemporane. Ni se vorbeste despre mondializare, masinatiuni economice si politice, spalare de bani, coruptie, servicii secrete etc. - cu detalii documentate, care dau autenticitate de fresca realista panzei de fond. In al doilea rand, fascinatia vine de la cele doua personaje in roluri accidentale de detectivi, ziaristul Blomkvist (un alter-ego al lui Larsson) si mai ales supereroina Lisbeth Salander. Ea e o reprezentanta a tineretului rebel in versiune "gotica": vag autista, geniala in pirataj informatic, bataioasa (si batausa), motociclista, sfidatoare a conventiilor si interdictiilor, dar de fapt o justitiara cu o etica personala. In "Fata care s-a jucat cu focul", greul actiunii cade pe ea si pe caracterul ei de otel. Daca in primul volum, Blomkvist descoperea sub "modelul suedez" de democratie si virtute protestanta retele de coruptie pana la cel mai inalt nivel, acum e vorba de traficanti de fete din Estul Europei, silite sa se prostitueze, o industrie banoasa de pe urma careia se imbogatesc si complici din politie, justitie, agenti secreti, oameni de afaceri. Un ziarist si o criminalista care descopera indicii compromitatoare pentru persoane importante sunt ucisi, iar crima e pusa in seama lui Lisbeth. Cu ajutorul lui Blomkvist, ea ii descopera si pedepseste pe adevaratii vinovati, dupa nenumarate peripetii din care nu poti sari nici un rand. Nu degeaba "Millennium" a innebunit o lume intreaga, iar agentiile de turism organizeaza excursii prin locurile descrise in trilogie.