In aceste scrisori, cateodata e multa tristete, alteori bucurie, dar de cele mai multe ori, din ele razbate singuratatea care-i face pe oamenii ce va scriu sa caute printre cititori speranta, sfatul, ori doar ascultatorul de moment, de care au nevoie ca sa nu li se para atat de grea incercarea pe care o au de trecut. Sau poate multi se gandesc ca povestea pe care o spun in public, marturisirea pe care o fac, ar putea fi un exemplu pentru altii care ajung in situatii similare. Uneori e bine sa fii atent la cei de langa tine, ca sa nu cazi in capcanele in care si ei au cazut. Alteori nu e bine sa te lasi influentat in nici un fel de nimeni, ci trebuie sa actionezi dupa cum ti se pare tie corect, dupa cum crezi ca e mai potrivit cu ceea ce simti sau traiesti in acel moment. Si asta, pentru ca asa cum nu sunt doi oameni perfect identici, asa nici vietile lor nu pot fi la fel si nu se pot ordona dupa aceleasi legi.
Indraznesc, sub siguranta anonimatului, sa va relatez povestea mea, poveste pe care am tinut-o ascunsa multi ani. Veti intelege de ce ma ascund, daca veti avea rabdare sa cititi pana la capat.
Atunci, demult, cand intamplarile pe care am sa vi le povestesc erau proaspete, am ascuns de ochii lumii ceea ce mi s-a intamplat, pentru ca, in acea vreme, sa fii necasatorita si sa astepti un copil, nu era o situatie la locul ei. Nu era usor sa infrunti gura lumii. De-aceea, pentru a-mi usura oarecum situatia, m-am mutat intr-o localitate in care nu ma cunostea nimeni. Dar sa pornesc cu inceputul.
O situatie stanjenitoare
Eram eleva in ultimul an la o scoala postliceala de asistente, cand l-am cunoscut pe el. Faceam practica in spitalul la care lucra ca medic stagiar. Mi-a placut de la inceput, inalt, brunet, glumet, dezinvolt, atunci cand ne vorbea noua, asistentelor. In scurta vreme, s-a infiripat prietenia noastra, si drumurile mele catre spital erau tot mai dese, mai ales atunci cand el era de garda. Dupa ce isi termina vizitele prin saloane, aveam ragaz sa stam de vorba in camaruta lui de stagiar, aflata in mansarda spitalului. De multe ori, ne prindea dimineata cu povesti si credeam ca relatia noastra devine tot mai apropiata. Intr-o zi, ne-am intalnit in centrul orasului si ne-am indreptat impreuna catre spital. Se lasase deja seara cand ne-am apropiat, pe strada care urca intr-o panta domoala, de clinicile universitare. Apropiindu-ne, am vazut ca intr-un foisor al cladirii era o fereastra luminata de o ciudata lumina albastra, diferita cu totul de luminile de la celelalte geamuri ale saloanelor. L-am intrebat ce este acolo, dar n-a stiut sa-mi raspunda. Mai bine! Magia stralucirii aceleia era ca un dar. Un semn misterios din lumea de dincolo. M-am lasat cotropita si noaptea care a urmat a fost prima noastra noapte de dragoste. Lumina albastra de la geamul din turn vegheaza si azi amintirea acelei nopti. O noapte care avea sa-mi schimbe viata...
Peste ani, de cate ori ma gandeam la el, imi venea mai intai in minte fereastra luminata atat de frumos in serile in care ne intalneam si ne plimbam pe strada ce urca la spital. Am spus ca intre noi era o oarecare neliniste, de fapt, cred ca numai eu o simteam, pentru ca el avea in cap mult mai clar drumul pe care urma sa porneasca, viitorul pe care-l vedea mai degraba prin ochii parintilor lui. In momentul in care am inteles ca mintea lui e la cariera pe care ai lui asteptau s-o faca, atunci cand mi-am dat seama ca ma priveste doar ca pe o distractie de moment, o simpla sora de spital disponibila, asa cum erau, de fapt, multe dintre colegele mele, pornite toate la vanatoare de doctori, era deja prea tarziu. De fapt, trebuie sa recunosc ca m-am amagit singura, crezand ca poate se va obisnui cu mine si ca relatia noastra se va implini cu o nunta. El trecea insa de la o stare la alta. Cand era extraordinar de tandru cu mine, cand ma privea cu ochi de gheata. Cand credeam ca nu ma va mai cauta, aparea cu flori in brate si ma chema la plimbare. Asa au trecut cateva luni, luni de nebunie aproape. Incertitudinea mi-a luat mintile. Nu mai stiam daca ceea ce simt pentru el este dragoste sau frustrare si umilinta. O asteptare grea, a ceva ce nu mai venea niciodata. Nu mai puteam suporta indecizia lui, nesiguranta mea, a viitorului relatiei noastre. O vreme, am crezut ca ma supune la niste probe, apoi mi-am dat seama, treptat, ca, de fapt, nici el nu stie ce sa faca, nu stie cum sa-i impace pe parintii lui, care voiau si cereau tot mai mult de la el, si nu stie cum sa ma impace pe mine, care voiam o oficializare cat mai rapida a prieteniei noastre. Simteam ca e un moment foarte greu si m-am gandit ca l-as putea ajuta sa se hotarasca mai repede...
Acuma, astazi, dupa atatia ani, pot sa va spun ca m-am inselat cumplit si ca toata viata de pana acum am tras consecintele hotararii mele necugetate de atunci. Am hotarat sa grabesc oarecum lucrurile, adica sa-l oblig sa ia o decizie. Am ramas insarcinata, fara sa-i spun despre intentia mea, sperand ca in fata acestei noi situatii nu va mai ezita si va lua hotararea pe care o asteptam. Dar ca in cele mai negre vise, lucrurile au evoluat cu totul altfel decat am vrut. Din momentul in care l-am anuntat ca sunt gravida, prietenia noastra parca a disparut. In primele zile m-a evitat, apoi m-a anuntat, cat se poate de serios, ca nu poate accepta sa fie impiedicat in cariera lui de o casatorie si de un copil. Visa sa plece cu o bursa in strainatate si nu avea de gand sa renunte la acest vis. Mai mult, desi in vremea aceea intreruperile de sarcina erau interzise prin lege, a aranjat cu un coleg de-al lui sa rezolve "rapid si elegant" situatia "stanjenitoare" in care eram. Am ramas inmarmurita cand am auzit propunerea lui. Si-atunci, cu mintea buimacita de suferinta, am zis ca merg mai departe, refuzand sa apelez la solutia lui, sperand ca poate, poate, cu timpul, se va obisnui cu gandul, cu situatia si ca se va lega totusi mai mult de mine sau de copil. N-a fost asa. Am platit scump incapatanarea si disperarea cu care m-am agatat de o himera. Imi dau seama acum ca nu iubirea m-a facut sa recurg la acel truc ieftin cu copilul, ci mai degraba ambitia de a ajunge sotia lui, de a intra in alta lume decat aceea, modesta, in care am fost crescuta. Si poate de aceea nici nu s-a implinit frumos povestea noastra, pentru ca nu se baza pe sentimente reale, poate ca nu era atat de sincera pe cat parea. Nu ne iubeam pe noi, iubeam doar dragostea, asa, la modul general, teoretic, decorativ; eram impreuna atunci doar pentru ca altcineva mai potrivit cu noi nu aparuse inca.
Indoiala
Asadar, eram gravida, el nu dorea copilul si refuza sa ne mai vedem. Nu stiam ce sa fac, ma gandeam la rusinea si la supararea parintilor mei, in momentul in care ar fi aflat vestea. Inainte ca sarcina sa fie vizibila, i-am vizitat in satucul in care m-am nascut si m-am gandit ca poate, daca le-as explica ce s-a intamplat, m-ar intelege si m-ar ierta. N-am avut putere sa le spun si am plecat din sat cu gandul clar ca nu ma voi mai intoarce curand. Am revenit insa mai repede decat credeam. Inundatiile mari din acea vara au distrus casa parinteasca, parintii mi-au murit amandoi in noaptea in care apele au navalit peste sat. Am ramas singura, doar cu copilul nenascut, de care ma agatasem ca de ultima mea speranta. Pentru ca doctorul n-a vrut sa ma mai vada, pentru ca nici eu n-am mai vrut sa-l vad, pentru ca nu voiam sa dau explicatii colegelor, prietenilor si celor din jurul meu, am hotarat sa ma mut. Am plecat la sute de kilometri de orasul in care am facut scoala. Mi-am gasit un loc de munca la un camin de batrani, ca asistenta medicala. Le-am spus celor de acolo ca barbatul meu a murit in inundatiile din acel an, ca sa nu-mi puna prea multe intrebari. Am inceput sa-mi organizez viata singura, asteptand nasterea copilului. Cu durere ca nu-i mai am pe parinti aproape, cu parere de rau ca m-am inselat si-am crezut ca se poate porni o viata in doi pe ambitii desarte, pe orgolii si pe minciuna.
Am nascut o fetita pe care am crescut-o singura. Nu l-am anuntat pe doctor ca are un copil, nu l-am mai vazut de atunci, n-am mai fost niciodata in orasul in care l-am cunoscut si in care am crezut candva ca poti planifica dragostea, ca ea poate sa apara atunci cand vrei, la comanda. Nu mi-a fost usor, dar am gasit putere, nici n-o sa va vina sa credeti, tocmai la batranii pe care-i ingrijeam zilnic. Ei m-au ajutat si m-au imbarbatat cu povestile pe care mi le spuneau despre intamplari din viata lor. Familia pe care am visat-o atat de mult in tinerete a devenit, incetul cu incetul, familia batranilor de la azilul in care lucram. Am ramas singura, nu m-am mai casatorit. Viata mea a curs fara intamplari spectaculoase. Am trait modest, regretand ambitiile desarte ale tineretii. Mi-am asumat ratacirea de atunci. M-am dedicat cu totul cresterii fetitei nascute dintr-o mare greseala a mea. E un copil bun. Nu stie cine ii este tata si ma intreb adesea daca am dreptul s-o opresc de la acest lucru, mai ales ca acum este studenta la medicina si ca il are ca profesor tocmai pe el. Sunt foarte tulburata, din ziua in care mi-a povestit de discursul cu care acest profesor a inceput cursul la grupa lor. Cica le-ar fi spus, printre altele, ca reusita intr-o meserie, in dragoste, in orice vrei sa faci, este uneori ca o lumina albastra, ciudata, pe care o vezi la o fereastra dintr-un turn. O lumina care te atrage, pe care ai vrea s-o stapanesti, dar pe care uneori o lasi sa traiasca in tainica ei incertitudine, tocmai pentru a nu-i risipi misterul. E ca o fata morgana, inselatoare uneori, dar care te ajuta sa te limpezesti intr-un final, sa te cunosti, sa te implinesti, sa faci lucruri bune pentru tine si pentru altii. Din ziua in care fata mi-a povestit acest lucru, parca nu mai sunt eu. S-au redeschis usi pe care le credeam pe veci inchise. Trecutul m-a depasit, mi-a luat-o inainte. Sunt foarte tulburata si simt ca din nou voi fi pusa in fata unei optiuni majore si nu stiu cum este mai bine. Sa-i spun fetei adevarul? Cum voi putea sa-i explic minciuna de atatia ani? Am crezut in tot acest timp ca am ales cea mai buna solutie, dar acum ma indoiesc de asta. Ma apasa tot mai mult sentimentul de vinovatie si nu stiu ce sa fac. Nu mai vreau sa gresesc inca o data, nu vreau ca greseala mea sa umbreasca si viata fiicei mele. Pot eu sa-i fur dreptul de a-si cunoaste tatal, numai din ambitia mea de a-i oferi un anume portret al meu, o versiune imbunatatita a vietii mele? Am procedat oare corect fugind in lume, pentru a ma ascunde? Daca el a vorbit, dupa atatia ani, de lumina aceea albastra, asta nu inseamna oare ca si el regreta ceva din intamplarile de atunci?
Ce sa fac? Sa aleg sinceritatea si judecata fetei mele sau sa ingrop inca o data, definitiv, greseala tineretii?
DOINA