Reporterul revenea dupa ce in 1996 scrisese randuri de nesters despre copiii strazii. Situatia, desi pare mai buna, este fara orizont si cu putine sperante ca va fi solutionata in termenul de valabilitate al retelei de termoficare. Pentru ca subteranele capitalei, descoperite si deparazitate de autoritati doar iarna, cand plesnesc conductele si locatarii sunt fie alungati in ger, fie omorati de-a binelea, sunt un oras uitat, crescut ca o metastaza a orasului de la suprafata. Multi dintre locatarii de aici sunt orfani si constituie carnea de tun pentru traficul de persoane si de droguri. Existenta acestor colonii penitenciare sub picioarele noastre nu este cunoscuta in amanunt, dar este banuita de toata lumea. Toti stim ca, in subterane, tind sa se adune resturile neglijentei generalizate. Mai ales ca, pe principiul ca nimic nu se creeaza, totul se transforma, problema copiilor strazii a fost transferata dintr-un buzunar intr-altul, nefiind niciodata clar cine ar trebui sa se ocupe de ei. Ei au devenit intre timp oameni maturi si sunt, la randul lor, autorii primelor generatii subterane. Vara pot fi vazuti prin parcuri sau mergand robotic in jurul marilor aglomeratii urbane in speranta ca le va da cineva un ban sa-si mai insele destinul cu o doza de aurolac. O vreme ni s-a parut ca au disparut. La metrou, locul lor fusese luat de gardieni cu sapca pe ochi si mana pe baston. Nici pe strazile principale nu mai erau de gasit. Un ochi atent i-ar fi descoperit, insa, in spatele blocurilor, topiti in uriasa masa umana de acolo, abonatii centrelor de somaj, nemultumitii periferiei care stau deocamdata la table si bere in spatele blocurilor. Sau poate i-am descoperi in spatele statisticilor. Romania, dupa cum spun analizele facute de Organizatia Mondiala pentru Migratie, este inca un rezervor pentru traficantii de persoane. Victimele identificate sunt circa o mie anual, insa in realitate sunt mult mai multe. Acest grup, constituit in mare masura din femei care si-ar fi dorit o soarta mai buna in Occident, sursa unui profit mai mare decat bugetul unor ministere, este depasit de departe de numarul copiilor fugiti de-acasa. Se inregistreaza circa trei mii de disparitii anual. Copiii au plecat de buna-voie, alungati de familie, abuzuri si violenta, sau de curiozitate. E drept, multe dintre aceste disparitii sunt rezolvate, insa politia are in arhive peste 300 de cazuri de disparitie vechi de ani de zile. Mai mult de jumatate dintre copiii disparuti vagabondeaza. Ei se adauga triburilor de bastinasi care fac si desfac legea in retelele de canalizare parasite, contribuind cu totii la cresterea criminalitatii din marile orase. Mai toate studiile, ca sunt facute de politisti, de functionarii din institutiile pentru protectia copiilor sau de activistii organizatiilor nonguvernamentale, au un aer constatativ, fara sa arate cu degetul principalul actor al acestor filme de groaza, cercul vicios al contractiilor economice care ii sacrifica, in primul rand, pe cei care se pot apara mai putin. Asa au ajuns copiii sa fie eroii si victimele celor mai aventuroase experimente ale adultilor. Parasiti de familia plecata la munca in strainatate, devin primele tinte ale agresiunilor domestice, sunt traumatizati de contactele cu lumea adultilor si nu o data clacheaza. Sunt cei mai saraci copii ai Europei si principala tinta a comertului cu carne pe pietele de pornografie. Mai grav este ca unii dintre ei au devenit copii pe strazile altora si citim aproape saptamanal despre violentele sau abuzurile carora le cad prada. Ca in multe alte situatii, integrarea europeana a fost pentru autoritatile romane o palarie prea mare. Mare, dar folositoare. A acoperit esecuri sociale vechi de decenii, lasandu-i acum pe altii sa le dea de capat.