- Viata ta seamana cu a unui erou picaresc. Inainte sa ajungi la muzica, ai fost ospatar, sef de etaj la un hotel, activist intr-o secta religioasa americana, receptioner si manager de club. Cu atatea schimbari de directie, cum ai ajuns in cele din urma sa canti?
- La un an de la angajarea mea ca manager la clubul "World Class Academy" din Bucuresti, s-a decis sa se organizeze o petrecere care sa marcheze lansarea oficiala a clubului. La aceasta petrecere s-a hotarat ca fiecare dintre angajati sa-si demonstreze talentul, indiferent ca era vorba de abilitati sportive sau artistice. Cand am fost intrebat prin ce ma produc, avand experienta corala bisericeasca, din timpul cand activasem in "Biserica lui Hristos", mi-am zis ca as putea sa cant ceva. Ceea ce am si facut: am cantat doua melodii. Mie mi s-a parut ca au sunat groaznic, dar doi dintre invitati, care lucrau la casa de discuri Roton, au fost incantati. Mi-au propus sa vin la Roton, cu o caseta demo. Desi nu prea aveam incredere, m-am dus. Asa am aflat ca ei tocmai voiau sa lanseze pe piata o trupa de baieti. Finalmente, am acceptat propunerea lor si am devenit unul dintre membrii trupei Akcent. Asta se intampla in 2002. Vreme de patru ani, am mers in paralel cu trupa si cu slujba mea de la clubul de fitness. Dupa cinci ani, desi perspectivele de avansare pe linie manageriala erau glorioase, am decis sa ma concentrez exclusiv asupra carierei muzicale. Nu mai faceam fata programului, mai ales ca Akcentul avea din ce in ce mai multe iesiri in strainatate. Mi-am spus ca trebuie sa-mi urmez visul muzical. Pentru ca, desi in copilarie n-am manifestat aptitudini artistice deosebite, dintotdeauna visul meu a fost sa urc pe scena.
- Vis muzical fara studii de specialitate? Se poate asa ceva?
- Lucrul cu corul de la biserica mi-a oferit o baza foarte solida in sensul asta. Adica, in cei opt ani de cor, am facut eforturi de slefuire muzicala mai mari decat in cei sapte cu Akcent. La biserica nu se facea playback niciodata si trebuia sa fii foarte atent sa nu-ti plece vocea pe campii. Experienta de cor e mult mai dificila si mai complexa decat orice cantare live solo sau de trupa pop. Intr-un cor auzi inca trei pachete de voci: si basii, si sopranele, si altistele. Eu fiind tenor. Daca ai cantat fals, e al naibii de evident. Apoi, dupa cum se stie, partea de tenor nu e deloc usoara. Tenorul si altista au cele mai dificile parti, pentru ca interventiile lor vin si "imbraca" melodia.
- Cum a inceput aventura ta religioasa?
- Eu am facut liceul la Campina, orasul in care m-am si nascut. Cand l-am terminat, am dat la facultate, la Drept, la Sibiu, dar am picat al doilea sub linie. Am stat un an la bunici, ca sa invat in continuare, iar in anul urmator am dat tot la Drept, dar la Bucuresti. Asa am ajuns in capitala. Am ales Dreptul pentru ca asta era moda printre liceeni, la vremea aceea, dar fara sa am habar ce inseamna profesia de avocat sau daca mi se potriveste. Deja din anul I mi-am dat seama ca am facut o greseala, dar, ca sa ma conving, m-am dus si la procesele de la tribunal, si-atunci, intr-adevar, am realizat fara dubiu ca mediul avocatesc nu era pentru mine. M-am ambitionat totusi sa-mi termin scoala, fiindca ma simteam dator fata de bunicii mei. Ei au fost cei care, din pensii, m-au ajutat cu bani, si ca sa ma pregatesc pentru admitere, si ca sa ma intretin ulterior, in Bucuresti. Sigur insa ca banii nu erau suficienti, asa ca m-am angajat ca agent comercial, sa vand plicuri si pixuri, numai ca am dovedit o lipsa crasa de talent negustoresc si dupa ce am plimbat plicurile si pixurile vreo cateva saptamani, am renuntat. Am mai incercat vreo cateva slujbe, cu oarecare succes. Dupa asta, am facut o pauza, timp in care m-am implicat intr-o istorie cu conotatii religioase. Povestea a fost asa: la 20 de ani, cand am venit in Bucuresti, am ajuns la concluzia ca eram un personaj ingrozitor, care trebuia sa faca o schimbare radicala in viata lui si s-o apuce intr-o alta directie. Si-atunci, datorita contextului, am ajuns la o biserica pornita de niste americani: Biserica lui Hristos. Acolo am gasit o atmosfera prietenoasa: se canta mult, oamenii se ingrijeau unii de altii... Pe scurt, mi-a placut. Cu timpul, am inceput sa fiu din ce in ce mai activ in sanul comunitatii: am devenit ghidul grupurilor care faceau vizite in strainatate, aveam in seama enoriasii studenti, am preluat conducerea corului, plus alte responsabilitati. Problema a fost ca, dupa o vreme, am inceput sa pun niste intrebari incomode. De pilda, dat fiind ca biserica se intretinea din banii enoriasilor, iar noua, celor care dadeam acesti bani, ni se spunea sa fim generosi, sa ne sacrificam, sa renuntam la orgolii si la avutul pamantesc, mie nu mi s-a parut normal sa vad ca persoanele aflate la conducere se deplasau cu masini luxoase, locuiau in vile sau parcurgeau globul, la tot felul de conferinte, cu avionul. Mai marii bisericii mi-au facut morala, mi-au spus ca sunt egoist si invidios si m-au transformat intr-o oaie neagra: ala care nu se supune orbeste. Intr-un final, dupa opt ani, m-am retras cu totul. Continui si acum sa cred in Dumnezeu, sa cred ca e bine sa-ti ajuti semenii, sa fii bun, generos si de cuvant, sa nu furi etc., dar ca nu e nevoie sa stai toata ziua cu Biblia in mana si sa bati sute de cruci in genunchi.
De unul singur
- Sa revenim la Akcent...
- Cu Akcent se facea mult playback. La inceput, din lipsa sistemelor de sonorizare. Treptat, tocmai acest minus la capitolul cantari live a inceput sa ma indeparteze de trupa si-a nascut discutii. Totul devenise o rutina. Eram niste vedete care faceau playback, nu ne prea omoram cu coregrafiile, bateam putin din palme si publicul era extaziat. Pentru mine, postura asta nu era suficienta. Asa ca am inceput sa iau ore de canto cu Claudia Dumitru, care m-a ajutat foarte mult. Am iesit din Akcent si hotarand sa incerc o cariera solo, am intrat sub aripa profesorala a Crinei Mardare, care mi-a dat multa incredere in capacitatile mele vocale.
- Si ti-ai lansat primul album solo: "By Myself". Cu ce asteptari?
- Eu sunt un om care munceste mult si abia apoi se gandeste si la rezultate. Din fericire, albumul merge foarte bine si la noi, dar are foarte mare succes si in Rusia si Polonia. Ceea ce normal ca ma bucura enorm. Dar eu intai am muncit: la melodii - am scris mare parte din muzica si versuri, dar am avut si colaboratori - la tehnica vocala, la coregrafii, la imagine.
- Spre deosebire de majoritatea pieselor de la noi sau de aiurea, melodiile tale au versuri cu miez, nu sunt doar trei cuvinte care rimeaza si se repeta la infinit.
- Eu tin enorm la versuri. De-asta si albumul este in limba engleza. Am invatat sa scriu versuri in engleza. Scoala mea de versificatie s-a facut la biserica, si numai asa pot sa le scriu bine. In romana nu-mi ies deloc. In ceea ce priveste subiectele, ma feresc de cele generale si nu vreau sa ma cantonez numai in tema dragostei. Din pacate, lumea a devenit atat de superficiala, incat nu mai digera decat acele lucruri pentru care nu trebuie sa-ti mai folosesti si creierul. Profunzimile intelectuale si emotionale sunt izgonite din peisajul cotidian. Cer prea mult efort. Exemplul cel mai elocvent il reprezinta numarul din ce in ce mai mare de consumatori de manele si de emisiuni cu Nikita si Naomi. Societatea e alcatuita, in cea mai mare parte, din oameni care prefera vulgaritatea si lipsa de cultura, fiindca acela e gradul lor de intelegere si de instruire. Cei care citesc carti si asculta muzica clasica sunt, din pacate, din ce in ce mai putini. Tocmai de-asta mi-a fost si inca imi mai este teama: ca nu cumva, venind cu niste versuri cu miez, sa nu obtin in loc de un succes, un esec rasunator. Incerc sa previn un astfel de deznodamant facand un compromis: versurile mai grele le pun pe melodii mai usoare, mai comerciale. Deocamdata, vad ca reteta functioneaza.
Bani albi pentru zile negre
- Stiu ca ai deschis, in parteneriat, o sala de fitness. Este ea un cordon de siguranta, mai ales in aceste vremuri nesigure economic?
- Dupa retragerea de la "World Class Academy" am primit tot felul de oferte de a face consultanta pentru alte cluburi de fitness, de asociere pentru deschiderea de sali noi sau de realizare a unor emisiuni de profil pentru televiziune. Am constientizat in felul asta ca sunt perceput ca un artist, dar si ca o persoana sportiva. Si-atunci, mi-am zis ca ar fi o prostie sa nu capitalizez imaginea asta si mi-am deschis, impreuna cu un asociat, o sala micuta, Gym House, in Drumul Taberei, care nu aduce venituri uriase, dar care merge pe plus, astfel ca, uite!, in plina criza, am mai deschis si o sala de aerobic. Proiectul asta l-am facut, in parte, pentru ca nu e bine sa-ti pui toate ouale in acelasi cos si, pe de alta parte, pentru ca mie imi place diversitatea. Ma plictisesc cand fac mereu aceleasi si aceleasi lucruri. M-am gandit de multe ori ca e posibil sa esuez in muzica. Sunt din belsug exemple de artisti care, dupa o vreme, au disparut si nu s-a mai auzit nimic de ei. Asa ca am stat si m-am gandit: ce-mi doresc eu cel mai mult si mai mult? Sa ma recunoasca lumea pe strada si sa apar toata ziua la televizor? Raspunsul e nu. Eu imi doresc sa cant si atat. M-as multumi sa am o sala-doua de fitness, din ale caror profituri sa pot sa traiesc decent, si sa am o seara pe saptamana intr-un club, unde sa cant cover-uri, cu o trupa, in fata unui public restrans. Cu siguranta, n-as muri daca n-as mai aparea la televizor, n-as mai scoate albume si n-ar mai sari lumea pe mine pentru autografe.
Oglinda, oglinjoara...
- De unde pasiunea pentru sport, Marius? Romanii, ca natiune, sunt mai curand sedentari.
- Eu am inceput cu sportul la 29 de ani. Eram cam in perioada in care devenisem manager de vanzari la "World Class Academy". Ideea a fost ca eu trebuia sa vand un produs pentru care era obligatoriu sa fiu si reprezentativ. Asa am ajuns la sala. Am inceput sa muncesc cu regularitate si, de la 63 kg la 1,77 m inaltime, am ajuns la 77 kg, iar surplusul n-a fost constituit din grasime. Nu pot sa mint si sa pretind ca ador sa trag de fiare. Prefer sa joc, de exemplu, squash, adica activitatile cu un grad mai ridicat de interactivitate, dar ma antrenez si la sala cu constiinciozitate, fiindca asa e bine. Mananc sanatos, nu exagerez cu cantitatile, nu fumez, beau foarte rar si cu masura, nu pierd noptile si nu rup podelele prin cluburi, ci merg in astfel de locuri numai atunci cand am un angajament profesional sau sarbatoreste vreun prieten ceva si insista sa vin si eu. Intr-un cuvant, imi place sa am grija de mine. Pentru ca atunci cand ies din dus si trec prin fata oglinzii, sa nu intorc capul. Apoi, consider ca un aspect fizic ingrijit e si o dovada de respect fata de fanii mei. Nu vreau sa fiu un batranel de 35 de ani, burtos, cu chelie si buhait la fata. Mi s-ar parea o nesimtire din partea mea sa ma umplu de celulita si sa gafai pe scena. Pentru mine, Tina Turner sau Madonna sunt niste exemple pozitive din punctul asta de vedere.
- Cu dragostea cum stai, in vara asta fierbinte? Visezi sa-i pui unei fete, pe cap, coronita de flori?
- Pe mine, familia nu ma prea inspira. Sigur, tanjesc dupa un cuib, desi pot sa traiesc si fara el, adica fara o persoana care sa ma astepte acasa, sa ma mangaie sau sa ma asculte. Am o mare capacitate de adaptare. Sunt destul de reticent in privinta casatoriei, a acelui act, si nici copii nu-mi doresc. Nu ma vad cu un prunc in brate. Cred in relatia de cuplu stabila, bazata pe respect, pe incredere, pe fidelitate si un raport de parteneriat, cred in acea relatie care poate sa infloreasca pana la adanci batraneti. Nu sunt genul romantic, cu mese la lumina lumanarilor si petale de trandafiri, cu cereri in casatorie in varful turnului Eiffel. Sunt adeptul firescului, chiar si in cuplu. Admir femeile inteligente, nu pe cele care nu stiu altceva decat sa-si atarne de o mana geanta Vuitton, iar de cealalta, cheile de la jeep, care toata ziua bat saloanele de infrumusetare si toata noaptea cluburile. Oricat de frumoase ar fi acestea, nu ma intereseaza. Imi doresc o femeie cu care sa pot sa port o discutie interesanta, pigmentata cu note de umor. Detest femeile geloase, isterice si care stau asa, ca impaiate, pentru ca mai departe de atat nu le duce mintea.
- Care e cea mai mare bucurie a ta in clipa asta?
- Eu nu cred ca exista bucurii mari, ci bucurii mici, care sunt si mai savuroase, atunci cand se inlantuie. De pilda, acum cateva zile, m-am bucurat cand am constatat ca pisica mea, daca ii arunci un pachet de servetele, a invatat sa ti-l aduca inapoi. Deci, m-am bucurat ca am o pisica precum un caine. (rade) Sau m-am bucurat ca un porumbel si-a facut cuib sub geamul meu, chiar daca administratorul a izbucnit intr-o criza de isterie, pe motiv ca pasarea o sa faca murdarie. Ma bucur mult cand ploua noaptea, pentru ca dorm cel mai bine atunci cand stropii bat in geam. Ma mai bucur grozav si cand mananc inghetata de praline... Asta sunt eu! Un om cu bucurii simple.