...Am dorit inca din tinerete sa ajung sa vad, sa contemplu, sa... "adulmec" acest oras magnific, cu nume de regina - Barcelona! O regina puternica, harazita de Dumnezeu cu o frumusete salbatica, vie, arzatoare.
Stiam ca Barcelona s-a nascut in vremea romanilor, acum vreo 2000 de ani. Ca a aparut pe harta lumii cu putin inaintea crestinismului, pe vremea legendarului imparat roman Augustus - nepot al lui Iulius Cezar si rival al superbului Marc Antoniu. Augustus, cel care, cu ajutorul faimosului sau prieten, generalul Agrippa, si al ministrului sau, generosul Mecena, a protejat Artele si arhitectii, a protejat Literele, incurajand creatia unor poeti de rang inalt, precum Virgiliu, Ovidiu, Horatiu, Tibul. Cu indreptatire, el a fost socotit "cel ce a initiat epoca de aur a clasicismului roman". In acest benefic "context" istoric s-a nascut, asadar, in Spania, pe malul Mediteranei, oraselul Barcino, cel ce avea sa se dezvolte cu repeziciune, devenind, cu timpul, capitala magnifica a Cataluniei: Barcelona!
Si mai stiam, din carti si de pe la prieteni arhitecti - ametiti de frumusetile Barcelonei - cate ceva despre Gaudi. Despre genialul arhitect Antoni Gaudi, cel care a imbogatit Barcelona cu comori unice de Frumos. Comori cu care astazi se mandreste lumea civilizata.
"Ma gandesc la deliranta lume interioara a lui Gaudi, la halucinatiile fara nici o ordine, la nebunia fantastica si creatoare care salasluieste in adancul acestei personalitati aparent linistite. Il vad strabatand strazile Barcelonei, stapanit fara incetare de demonii imaginatiei, de viziunea monstrilor iscoditori sau, ca pe poetul francez Rimbaud, a cerurilor de jaratec, a ghetarilor si crepusculelor atinse de orori mistice. (...) Il contemplu in continuare, cum incearca sa explice, in fata unor burghezi conventionali si intreprinzatori, proiectele sale aproape dementiale, cu siguranta prost intelese, dar acceptate datorita fortei si magnetismului pe care Gaudi le emana... Apoi, stingand lumina si lasand in intuneric cinematograful sau mental..."
...Asa scria, in urma cu cateva decenii despre Gaudi, marele arhitect parizian Ricardo Bofill - nascut la Barcelona! -, autorul unor mult comentate lucrari realizate in spirit neo-expresionist. Bofill, cel devenit, la randu-i, celebru in lume, pentru operele sale monumentale, neoclasiciste, cu care a innobilat regiunea pariziana, ca si orasul Montpellier...
Stiam, asadar, cate ceva despre faimosul artist catalan. Nu stiam mai nimic despre Omul Gaudi. Despre unde s-a nascut ori cum s-a format. Nu stiam nimic despre felul cum a murit...
"Un batran necunoscut a fost calcat de un tramvai"... Asa scriau ziarele din Barcelona, in dimineata zilei de 8 iunie 1926. "Ieri dupa amiaza, un batran cu barba alba a fost calcat de un tramvai. Plin de sange, el a fost descoperit de cativa trecatori alarmati. Socotind dupa calitatea hainelor lui, n-ai fi zis ca e vorba despre un om oarecare. Si nici dupa modul in care ii era innodata cravata... Numai ca toata imbracamintea parea foarte, foarte uzata. Mansetele pantalonilor erau zdrentuite, iar talpile pantofilor aveau gauri mari...". In inima Barcelonei, pe Gran Via, intre strada Girona si strada Bailen, mai multi trecatori discutau aprins despre identitatea posibila a batranului ranit de moarte, dar care mai respira inca, acolo, la margine de trotuar... Sa fi fost vorba despre un cersetor care capatase candva in dar imbracamintea si incaltarile unui domn din lumea buna? Batranul, care a fost transportat mai apoi la un "Centru de ajutor" aflat prin imprejurimi, nu purta asupra lui nici un fel de legitimatie. In buzunarele vestonului cenusiu, ponosit, infirmierii de la "Centru" au gasit cateva stafide foarte uscate si un pumn de alune americane. In buzunarul de la piept, avea o carticica tare sifonata: "Evangheliile". Dupa multe demersuri, batranul izbuti sa-si spuna numele. Era Antoni Gaudi! Apoi isi pierdu cunostinta si fu degraba transportat la Spitalul Santa Creu, o cladire datand din Evul Mediu, in care sunt adapostiti cersetorii, vagabonzii, saracii orasului Barcelona. La trei zile de la aceasta intamplare, batranul murea... Avea 74 de ani!
Ce mica e lumea!
...Hotelul "Medicis" - 2 stele, curat si cu odai mici, dar confortabile - unde am fost cazata impreuna cu o prietena, se afla in inima orasului vechi, nu departe de fabuloasa "Sagrada", la o distanta de vreo 20 de minute de mers pe jos. Amiaza se topea incet, cand in drum spre Sagrada, am luat-o "la vale", pe Aviguda Gaudi. O strada foarte lata, pietonala, avand pe mijloc o alee pavata cu patrate de marmura colorata, in care sunt infipte banci comode din lemn lucios, cu spatare prietenoase, numai bune sa-ti citesti ziarul sprijinit de ele ori sa te odihnesti dupa ce ti-ai plimbat catelul (localnicii iubesc cainii, am vazut o multime, de toate rasele, mici, mari, batrani sau pui, plimbati in lesa, ori tinuti in brate, la soare). Sunt si tineri pe bancile astea, perechi de indragostiti, frumosi ca tinerii nostri, imbracati cam ca la noi - fara ostentatie, dar cu gust. In general - jeansi si pulovere ori tricouri subtiri si adidasi. In mijlocul Avigudei Gaudi, sunt presarate, din loc in loc, mici restaurante-terase, unde poti savura cate o bere, o pizza, o prajiturica - in general, feluri europene, nu specific barceloneze. Preturile sunt modice. Numai ca in acea prima zi de vis-aievea, nu ne-am lasat seduse de oferta lor atat de apetisanta, preferand sa coboram alene, cercetand temeinic vitrinele de tot felul: bijuterii, pantofi, matasuri, parfumuri. Toate - de lux. Pana la urma, de foame, am intrat, totusi, la "Pizza Marzano". Mai intai am cercetat "lista" si-apoi, vazand ca nu e exorbitant de scump, am ramas, cu atat mai mult cu cat se afla foarte aproape de "Sagrada"... Localul e frumos, sobru, cu afise exaltand atractiile Barcelonei insirate pe peretii albi, ca de marmura. Are vreo 20 de mese mici de lemn, patrate ori dreptunghiulare. Scaunele, comode, au un design modern. Jazz american in surdina.
La intrare, ne intampina un chelner frumos, tanar, cam grasut. Are parul lung, adunat la spate intr-o coada abundenta... Ne intreaba ce dorim intr-o spanioleasca-italieneasca. "Con me - tutto e possibile", ne zice, zambind smechereste. Nu e nepoliticos, e doar serviabil... "Tutto e possibile", adica: "Va rog sa comandati tot ce doriti, noi suntem aici ca sa va facem sa va simtiti cat mai bine". Cand ne aude sfatuindu-ne pe romaneste - apropo de comanda - surasul lui profesionist se transforma intr-un strigat - inabusit - de entuziasm:
- Sunteti din Romania? De unde sunteti? Din Bucuresti? Eu sunt de la Iasi... Ma cheama Razvan. Ma aflu aici de vreo 5 ani...
In timp ce vorbeste cu noi, Razvan se tot intoarce cu ochii dupa patron.
- Patronul e aici, pe la bucatarie. Sa stiti ca nu avem voie sa vorbim romaneste. Daca ne prinde e vai de noi...
- Sunteti mai multi pe-aici, din Romania?
- Nu suntem multi... Doar eu si fata aia. O vedeti acolo, sus? (Localul, destul de inalt, are un fel de balcon ce imprejmuieste doi pereti, la care ajungi urcand vreo 10 trepte, acoperite cu mocheta scumpa.) Fata in cauza e de la Vaslui, a fugit de saracie si de batai, nici nu vrea sa spuna cum o cheama... Uite-o, aduna farfuriile si paharele murdare si-apoi le duce la bucatarie si le spala. Sa stiti ca muncim aici non-stop cam 16 ore pe zi.
Razvan ne ia comanda, ne aduce doua pahare de cristal cu vin rosu. O specialitate: Gran Sangre de Toro - Reserva AO Cataluna. Copa (paharul de 18 cl) costa 4,70 euro... O recomandare excelenta! Pana sa ne aduca "lasagnele" comandate, ne sopteste - tot pandindu-si seful - ca a venit in zona asta a "Sagradei", direct "din avion"... Familia lui, tata si mama, au ramas la Iasi. "Am auzit ca se reface Palatul Culturii, ma bucura enorm! Nu va uitati la mine ca aici sunt chelner. De fapt, am venit sa-mi fac masteratul in Farmacie. Cu banii nu stau cine stie ce. Noaptea, cand se inchide localul, varsam cu totii tot ce s-a castigat ca bacsis intr-un castron mare. Suma se imparte oarecum egal. Salariul? Depinde cate ore alergam ca nebunii prin local, de jos in sus si iar jos si iar la bucatarie si inapoi.
Ne despartim de Razvan, cu un semn amical.
S-a facut seara. Lampadarele de pe "Aviguda", gandite si desenate de Gaudi, s-au aprins - ca la un semn magic. Lampadarele astea - raspandite pe mai toate arterele importante ale Barcelonei - arata ca niste pomi negri cu tulpina subtire. Au cate trei sau cinci "ramuri"-brate. Si, in loc de flori uriase, au abajururi fine, ca de cristal... Becurile raspandesc o lumina dulce, aurie...
Am ajuns la "poalele" Sagradei. "Catedrala Saracilor", cum i se mai spune, arata ca un munte tasnit in mijlocul orasului, un munte inalt, nelinistitor, din piatra nisipie, cu varfuri multe, ascutite, rasucite in sus, ca niste lumanari gigantice, care poarta spre Dumnezeu rugaciunile lumii... La ceas de seara, catedrala e luminata de jos, de reflectoare imense, anume asezate de jur-imprejurul ei, pentru ca minunea vie creata de Gaudi sa poata fi contemplata si de noctambuli. Si de stelele cerului. Numai ca "minunea" nu e gata. "Sagrada" este, la drept vorbind, un santier in plina desfasurare. Dupa planurile lui Gaudi - urmarite de specialisti cu sfintenie! - uriasa bijuterie ar urma sa fie gata abia in... 2025! Asa ca noaptea - doar noaptea, se asterne linistea peste forfota creata de muncitorii din santier. Macaralele se odihnesc. Turistii dorm...
"Bus Turistic"
Este o statie aflata la marginea unui parc ce fosneste peste drum de "Sagrada". De-acolo pleaca doua tipuri de autobuz - ambele cu etaj "descoperit" - unul rosu, unul albastru, avand fiecare cam cate... 55 de statii, cu itinerarii oarecum diferite. Toate menite sa te poarte in "puncte" de referinta ale fabulosului oras. Locuri si spatii pe care - de vreme ce Dumnezeu ti-a dat norocul sa poti ajunge la Barcelona - nu ai voie sa le scapi! Sa nu le vezi! Statiile astea sunt la distante bine calculate una de alta si prezinta un mare avantaj: poti cobori la oricare dintre ele - poti haladui cat poftesti prin zona si, odata revenit in acea statie, poti calatori, cu acelasi bilet, mai departe, pana obosesti. Pana obosesti de atata frumusete intalnita la tot pasul, de atata armonie a spatiilor, a gradinilor publice, de atatea flori in cascada, de splendoarea fantanilor arteziene, a statuilor care innobileaza parcurile publice. M-a impresionat curatenia strazilor, civilitatea localnicilor.
Si pentru ca "ti-ai rupt picioarele" dupa atata umblat si vrei sa te odihnesti un pic, te intorci la statia unde te-a lasat Bus-ul Turistic Rosu... Si mergi si mergi cu autobuzul... Si tot admiri orasul, in care monumente istorice, cladiri medievale sunt respectate de cladirile cele noi. N-am vazut "zgarie-nori" in centrul Barcelonei! N-am vazut blocuri de sticla si beton insultand cu insolenta lor linistea cladirilor invecinate, monumente stravechi, bine si cu multa grija intretinute, martore falnice ale unui trecut glorios, de care toti catalanii sunt foarte-foarte mandri. In drumul nostru destul de lung am observat ca pana si tramvaiele isi arata respectul profund fata de "orasul lui Gaudi". Ele sunt gandite astfel incat sa nu circule prin orasul istoric - unde strazile sunt, in cea mai mare parte, inguste -, ci pe spatii mai largi, pe trasee create anume, pe "alei" imprejmuite cu pini fosnitori - de o parte si de alta. Numai ca ele - oricum silentioase - aluneca pe... iarba! Da, da, sinele sunt infipte bine-bine in iarba inalta! Incat in lunecarea lor ne-auzita intre statii, tramvaiele din Barcelona par fantastice naluci albastre, precum cerul Cataluniei. Naluci politicoase si timide, care-si cer, parca, scuze ca au luat locul trasurilor si calestilor, locul radvanelor de odinioara...
Parcul Gull te ameteste inca de la inceputul explorarii lui, atat prin intindere, cat si - mai ales! - prin felul in care Gaudi si-a revarsat puterea imaginatiei asupra dealului pe care se intinde acest parc, un parc caruia botanistul Gaudi i-a "ordonat" si supus vegetatia luxurianta. Am umblat naucita pe aleile lui, am admirat "cea mai lunga banca ondulata din lume", facuta din mozaic de portelan-lucios, multicolor. Am admirat privelistea din amurg, alcatuita, parca, si ea, sub supravegherea lui Gaudi: de-acolo, de sus, dintre palmieri si pini, se vedea departe-departe in zare marea... Nu parea infaptuita din ape. Parea mai degraba un nor urias, fumuriu-albastru, culcat pe-o rana, obosit de atata soare si atata frumos.
Magnifica Sagrada
Am lasat la urma "La Sagrada". Mi-am dorit-o ca un fel de "apoteoza" a intalnirii mele cu minunile Barcelonei. Mi-am dorit sa vad in liniste, ca pe un suprem "ramas bun", constructia despre care Gaudi spunea: "Sa invingi trei secole de arhitectura este o opera titanica pentru un singur om, dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa o intreprindem"... A si intreprins-o, dedicandu-i 43 de ani de viata - in ultima parte a existentei lui locuind chiar acolo, in interiorul catedralei, in plin santier, pana in acea seara nenorocita, pana la acel nenorocit accident de tramvai din 18 iunie 1926...
Facand un efort urias, pentru a ignora valul de turisti galagiosi care ma inconjurau, am reusit sa raman minute-n sir doar eu cu ea, cu sublima catedrala, contempland-o doar pe dinafara. Adica asa cum mi s-a intamplat demult, cand, intr-o iarna cu viscol si cu ger, "la Sagrada" mi s-a aratat in vis... O stiam din fotografii, desigur. Numai ca in fotografii ea nu-mi aparuse in maretia si magnificenta ei. Si nici in vis nu mi-a aparut asa. Era mica precum o biserica obisnuita, era alba - nu ca in realitate. Si avea un singur turn. Atunci, in vis, am stat doar eu langa ea. Am atins-o. Avea peretii fierbinti. In dupa-amiaza aceea - ultima din calatoria mea spre Fantastic - in santierul dinlauntru, scari multe-multe, din scandura solida, ajutau turistii tineri si batrani sa urce, curiosi, pana sus-sus spre varfuri... Eu n-am urcat. Am vrut sa-mi salvez emotia intalnirii cu ea, cea adevarata, ca sa o pot visa din nou, sa o salut de "buna revedere" si sa-i ating, din nou, peretii albi si fierbinti. La fel de fierbinti ca-n noaptea aceea de demult, cu viscol si cu ger...