Copii fiind, am fost intrebati, cred, cu totii, de unchi, de matusi, in clasa I-a de invatatoare, ce dorim sa devenim cand vom creste? Cei mai multi raspundeam: aviatori, marinari, cosmonauti... Fetele, in general, doreau sa se faca doctorite. Au fost si unii care din naivitate, invatati de cei mari, au spus ca vor sa se faca... musafiri.
Tinerii, adolescenti in clasa a VIII-a si apoi in liceu, faceau planuri marete. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare si sper ca si astazi fac la fel. Unii visau la o cariera stralucita, de ofiteri in armata, de medic sau inginer inventator, altii isi doreau foarte mult sa aiba o familie frumoasa, o viata traita in armonie cu sotul sau sotia si cu multi copii. Se visa cu ochii deschisi, fiecare descriind, in culori frumoase si cu multe amanunte, familia pe care o va intemeia sau modul in care realizarile sale profesionale si faptele sale marete vor schimba lumea.
La 15-18 ani, dupa ce ai citit Jules Verne, Ciresarii, Misterele Parisului, Contele de Monte Cristo, Robinson Crusoe, dar si Crima si pedeapsa, Potopul, Razboi si pace, totul este posibil. Dupa ce ai mai vazut si Zorro, Nemuritorii, Omul paianjen, Stefan cel Mare, simti ca toata lumea este a ta, ca totul si toate se pot realiza, numai sa vrei. Aveam sentimentul, seara, cand cerul era instelat, ca daca am fi sarit putin mai tare, am fi putut prinde o stea. Cand mergeam la munte cu clasa, in special pe Rarau, cocotati pe stancile cele mai inalte, deasupra lumii, intindeam, multi dintre noi, bratele ca pe niste aripi si... aproape ca zburam. Fauream vise si traiam in ele.
Dar anii trec... ca norii grei pe sesuri. Copilaria si adolescenta raman undeva in urma. Tanarul se strecoara in viata, incercand sa-si gaseasca un loc. Nu e pregatit sa fie dezamagit. Trebuie, totusi, sa se caleasca si trebuie sa se aseze corect in existenta. Dumnezeu a ingaduit astfel multora dintre noi si suferinta, pedagogic, pentru a nu ne indeparta de El. Caci, bogati sau saraci, mai sus sau mai jos pe scara valorica a societatii, trebuie sa ramanem cu Dumnezeu. Nu vom gresi.
*
Societatea de astazi mai mult decat cea de altadata promoveaza ideea ca a fi realizat inseamna sa ai bani, sa ai putere, sa ai o casa frumoasa si o masina buna, sa fii casatorit cu cineva bine etc. Modelele sociale sunt cei care "au reusit in viata": starurile de cinema, oamenii cu afaceri prospere, politicienii care calatoresc mult si apar frecvent pe ecranele de televiziune, sportivii talentati. Persoane din aceste categorii, dar si din altele, mediatizate intens, se cuibaresc in subconstientul copilului si al tanarului si al oricarui om, devenind modele pentru viata pe care o au inainte. Sistemul de valori al lumii acesteia inghite sistemul de valori spiritual, al credinciosului, care propune ca finalitate a vietii Imparatia lui Dumnezeu. Pe scurt, omul care este asigurat material, care are putere financiara sau politica, despre care se vorbeste mult si elogios este realizat, iar cel sarac, necunoscut, necasatorit, care se descurca greu este nerealizat. Noi stim insa ca omul, fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel Sfant, gaseste in sfintenie sensul ultim si deplin al existentei sale. Citand unul din titlurile lucrarilor lui Nichifor Crainic - "Sfintenia (este) implinirea umanului", intelegem ca nici averea, nici puterea, nici renumele intr-un domeniu sau altul nu implinesc fiinta umana. Dorul omului dupa Dumnezeu nu va fi alinat cu nimic din lumea aceasta. Oricine nu se uneste cu Dumnezeu, nu dobandeste Duhul Sfant este un om (ratat) care a ratat tinta, a esuat. A esuat in ce priveste atingerea scopului vietii sale. Omul de azi este avid de experiente emotionale si de un trai mereu mai bun, preocupat de calitatea vietii, de sanatate si in general de imediat. Telul celui ce nu se multumeste cu putin, cu ceea ce ofera lumea aceasta, este cautarea sfinteniei si cultivarea ei ca plinatate a vietii omului in Dumnezeu.
Se spune ca un misionar care traise in India timp de mai multi ani si un cantaret celebru ce statuse acolo doar cateva zile se intorceau acasa, in Statele Unite, la bordul aceleiasi nave. Dupa vreo doua saptamani de voiaj pe mare, se apropiau de portul din New York. Pe tarm era multime de oameni care asteptau, se vede, pe cineva. Pentru o clipa, misionarul a crezut ca-l asteptau pe el. Muncise mult in Orient, construise biserici, intemeiase centre misionare si era oarecum cunoscut in anumite cercuri. Dar nu! Cand au acostat, a inteles ca multimea aceea de oameni erau cu totii admiratorii cantaretului. Pe el, in schimb, nu avea nici cine sa-l ajute la descarcatul bagajelor.
- Doamne, nu pot intelege, a murmurat misionarul nostru. Eu am dedicat Indiei patruzeci si doi de ani din viata mea, in vreme ce el a stat acolo abia cateva zile, si iata ca aici sunt mii de persoane venite sa-i ureze bun sosit acasa, in timp ce pentru mine nu a venit nimeni.
Domnul ii raspunse insa:
- Fiul meu, tu inca nu ai ajuns acasa.
Parintele NICODIM PETRE, Sfanta Manastire Putna