Cand aveam 20 de ani, un vis mirific incepuse sa-mi bantuie somnul. Se repeta cu incapatanare, tinandu-ma captiv noapte de noapte, in himerele lui, si imediat ce ma trezeam, tanjeam ziua intreaga sa ma intorc mai repede in el. Visul incepea totdeauna la fel. Se facea ca eram pe o plaja uriasa si alba, la marginea marii. Era noapte si plaja stralucea sub o luna plina, ce se-azvarlea asupra marii, ca o pasare gigantica. Valurile sclipeau sub argintul fosforescent, selenar, incat marea toata parea un pom de Craciun nesfarsit. Pe urma, se facea ca plaja era invadata, ca la un semn, de lanuri de regina noptii! Erau mii si mii, leganandu-se sub luna, una langa alta, udate de valurile calde ale marii. Toropit de luna, de flori si de liniste, adormeam. Adormeam inca o data, in chiar visul meu, la marginea marii. Si dormind, visam iar. Era visul din vis: visul cel tainic, pe care-l asteptam toata ziua. O femeie mi se strecura pe nesimtite in vis, ca o nava delicata si alba. Si niciodata n-o vedeam bine, uneori puteam sa jur ca-i o umbra roscata, cu ochi mari si verzi, de mica zeita greaca, alteori... Dar pana sa ma dumiresc, femeia se topea iute, sfasiindu-mi somnul. Si cand ma trezeam, ma insotea mireasma! Mireasma cotropitoare de regina noptii! N-o voi uita niciodata, o simteam si iarna, si vara, de parca florile ar fi fost in camera mea!
Abia mai tarziu am inteles ca visul acela imi vestise ceva...
In camasa Dunarii
Inainte vreme, vlascenii credeau cu tarie ca o felie de Rai a cazut ratacita pe pamanturile lor, langa Giurgiu. "Camasa Dunarii", asa numeau oamenii tinutul ala deluros, intinzandu-se din albia fluviului mare si lenes si pana sus, pe dealurile pe care candva cresteau codrii Vlasiei. Codrii in care inainte misunau haiduci calarind pe deselate murgi pe jumatate salbaticiti, caci cresteau liberi si neimblanziti printre plaurii Dunarii. Acolo, in Vlasca, in camasa Dunarii, in satul Mosneni, sta si acum - ingropata sub o pulbere de vise si diamante - cea mai intensa, cea mai frumoasa parte a copilariei mele. Si tot de acolo mi s-a tras inceputul unei mari iubiri. Ultimul dar al copilariei, poate...
In satul acela cu nume de oameni liberi, ma ducea bunicul meu, Marin Iacob. Bunicul avea sapte frati in sat si toti isi facusera casele, ca intr-o poveste, pe sapte dealuri ascunse intre ape. Bunicul era ca toti ai lui, pe jumatate vlascean, pe jumatate ardelean. De altfel, tot satul fusese descalecat de un singur neam de ciobani veniti din Marginimea Sibiului. Ciobanii aceia necunoscuti erau si stramosii mei. Poate ca se oprisera aici, pentru ca locul le amintea de Ardeal. Caci nu stiu cat isi dadeau vlascenii seama, dar camasa Dunarii toata, valurita si manoasa, parea o bucata de Ardeal ratacita in Sud. Asa ca pe stramosii aceia ai mei ii legasera aici dealurile blande, dealurile de pe care sclipeau fazanii planand piezis, ca niste focuri vii... Si printre care curgeau garlele fara numar de pe apa Neajlovului, pline de crapi si de niste flori asa de intens colorate - cum n-am mai vazut nicaieri, de atunci.
Dar pe pastorii aceia de demult, enigmatici si barbosi, ii mai legase ceva de locul acesta. Si asta a fost frumusetea fetelor din camasa Dunarii. Atunci, in vremurile cele vechi, povesteau mosnenii, ciobanii ardeleni coborati la campie rapisera toti, de prin satele din jur, cele mai frumoase vlascence, le luasera de neveste si intemeiasera satul. Si astea toate se intamplasera intr-o singura zi, demult, de o Schimbare la Fata, zi care aici, in satul din camasa Dunarii, devenise si sarbatoarea dragostei. Cand aveam sa mai cresc, patima asta a stramosilor mei avea sa ma loveasca si pe mine. Pana atunci, insa, alte semne trebuiau sa mi se arate...
Pocanzelul satului
Din cauza stirpei lui ardelenesti, Mosneniul are obiceiuri mai rare in Sud. Poate ca magia lor se mai stinsese in praful anilor moderni, dar noua, copiilor, ni le reinvia unchiu' Radu, fratele bunicului, pastratorul credintelor satului si-ale neamului, care ne amagea seara, la un foc cu jaratec, pe cand prajeam porumbi, cu istorii vechi. Unele ritualuri, insa, erau inca vii, le puteam vedea cu ochii nostri. Cum era barbatul acela noros si ciudat, care cutreiera satul, ocos si slobod ca un imparat.
Ilie Toma trecea in fiecare zi pe ulitele Mosneniului, cu o vioara veche la subsuoara. Povestea ca o are de la bata-su si de mai de demult, din mosi stramosi. Purta pe cap o palarie mica, pusa intr-o parte, a saga. Ochii ii erau albastri, caci nea Ilie Toma era mai altfel decat toti cei din sat, cei mai multi bruneti cu ochi negri, turciti. Vioara o primisera stramosii lui in dar de la un italian, la Giurgiu, dupa o noapte de chef cu lautari si tataroaice. Pe muzica ei saltareata, Toma anunta acum, in fiecare zi, cu glas de tunet, noutatile satului. Cele sentimentale, mai ales. Ca asa era datina aici: Ilie era pocanzelul satului. O functie grea, care cerea har, caci oamenii de pe-acolo erau tare iubeti. Pentru Ilie Toma viata era o perpetua balada, cu strigaturi, ghicitori si noime urlate sugubat pe ulite, in acompaniamentul iutit al ceterei. Noi, copiii, eram innebuniti dupa el! Ne tineam scai dupa pocanzel, de cum ii auzeam vocea bubuitoare ca un dangat de clopot de catedrala, care cadelnita apoi dintr-un capat la altul al satului. "Lume, lume!", incepea nea Ilie prins intr-o transa vesela. "Aseara la spart de luna, Ionica lu' Matraguna a pupat iara pe gura un moroi si-o vaca sura!", si vioara zbarnaia mai departe, insotind stirile alea, mai toate inventate, spre incantarea satenilor. Dar Ilie Toma mai avea alt dar aparte. Putea sa anunte si ce va sa fie, nu doar ce se intamplase. Darul asta al prezicerii il avusesera toti barbatii din neamul lui, pocanzei din tata in fiu. "Ia zi, ma, Ilie", il intreba vreun consatean cocotat dupa uluci, "mai vine Leana aia a mea, de-mi pleca de-acasa acu' un an?". Si pocanzelul se dezlantuia tacticos, cu raspunsurile lui sibilinice, jucand sarba pe ulite, in hangul viorii.
Toate jocurile astea senine si dulci pentru mine aveau sa-mi fie intrerupte intr-o seara. Copil fiind, nu prea mi-am dat seama ce mi se intamplase, si nu am inteles nici ani multi dupa asta. Iar cand am inteles, era prea tarziu. Iata ce-am patit in seara aia, la Mosneni. In liota de copii cu care ma jucam prin sat, era si o fetita. O chema Marioara. Era roscata, cu pielea foarte alba, cu ochi mari si verzi. Parintii o purtau imbracata numai in dantele, ca pe o fetita de la oras. Ce mai, Marioara era o mica nimfa greaca! Cu ea in frunte, joaca noastra cea mai faina era sa-i tinem trena pocanzelului satului. Si intr-o seara de vara a acelor ani '60, nea Ilie s-a oprit brusc din cantat, s-a intors spre ceata noastra de copii care il urmam, a intins inspre mine si inspre Marioara degetul lui aratator lung si incovoiat ca o tiara de episcop, si mi-a vorbit cu glas bubuitor: "Asculta aicea la mine, copile, ca tu te-oi mai intalni cu fetisoara asta roscata, te-oi mai intalni peste ceva ani, si atunci inima ta s-o face floare de foc, de-or purta-o cu noroc si sfintii si ingerii!". Nimic altceva n-a mai spus Ilie, in seara aia. Eu ma jucam mai departe cu Marioara in colbul ulitei, dar nea Ilie Toma, ultimul mare pocanzel din camasa Dunarii, le-a stiut el bine pe toate, cum or veni...
Noaptea Schimbarii la Fata
Vara aceea a fost ultima mea vara in Vlasca. De atunci, bunicul nu s-a mai dus niciodata la Mosneni. Multi ani, aveam sa fiu rupt, odata cu copilaria, de camasa magnifica a Dunarii. N-a fost vreun motiv anume, ci mai degraba mici intamplari, mici potriveli care adunate an de an m-au facut sa nu mai ajung in coltul acela de Ardeal si de Rai, ratacit in Sud. Asa au trecut ceva ani. Era de-acum inceputul anilor '90 si eu eram barbat in toata firea, trecut de 30 de ani, cand am simtit iar, fara putinta de tagada, chemarea imparabila a satului copilariei, a satului care isi purta in nume libertatea.
Cand am ajuns la Mosneni, n-am recunoscut mai nimic! Casele erau cu totul altele, de parca alea vechi, din amintirile mele, migrasera toate undeva mai la Sud. Doar iazurile si garlele erau neschimbate, insirate agale pe Neajlov, ca un colier de vise, printre dealurile mici. Priveam cu nesat locurile la care atata ravnisem, si atunci am simtit ca intoarcerea mea acasa la Dunare nu va fi una oarecare, ca dintre apele alea ma pandeste ceva, poate chiar fericirea ma pandea rabdatoare de-acolo, fericirea care ma tot ocolise in anii din urma!...
Era tot o seara fierbinte de vara, si pe malurile garlelor straluceau zeci de focuri uriase, focuri in care ardeau busteni intregi, pe care le aprinsesera flacaii si fetele satului. Caci era sarbatoare mare la Mosneni, era noaptea Schimbarii la Fata - sarbatoarea cea mare a dragostei, aici. In noaptea asta, in amintirea acelor ciobani ardeleni care rapisera fete de vlasceni si intemeiasera satul, flacaii Mosneniului aveau voie sa rapeasca, si ei, orice fata din sat. Asa era traditia. Iar fetele trebuiau sa poarte naframe albe de mireasa pe fata si cununi de flori pe crestet.
De-abia ma asezasem pe malul garlei, ca vreo doi-trei prieteni din copilarie, recunoscandu-ma, m-au chemat, imperiosi si bonomi, sa intru in jocul de dragoste al satului. Langa focuri, fetele cu voaluri albe pe fete si cununi splendide pe cap chicoteau si asteptau abandonandu-se cuminti, asa cum poruncea obiceiul. In mijlocul fetelor, nea Ilie Toma, pocanzelul satului, imbatranit, dar tot verde, canta haiduceste, pe doua corzi, la vioara lui veche. Canta parca mai frumos, mai indracit ca odinioara, tot dand ocol mandrelor si trezind pestii din balta si cainii satului, cu vocea lui ca de tunet. "Alege! Alege si rapeste-ti jumatatea!", ma indemnau in cor flacaii in ritmul sacadat al viorii, sub luna plina, fosforescenta. Purtat de vraja aia ce navalise peste toate, m-am apropiat de o fata. De sub naframa alba, chipul ei imi ramanea necunoscut. Nu stiu ce ma manase spre ea, poate mireasma florilor din cununa ei alba, mireasma de regina noptii ce m-a sagetat brusc, o amintire difuza si veche dintr-un vis prevestitor... Si cand i-am ridicat valul - aproape ca m-au inundat niste plete roscate, de sub care se zarea o piele alba, pistruiata, si niste ochi verzi, o aparitie cum iarasi nu prea gasesti prin satele din Sud... Dar tot nu mi-am dat seama cine e. "Cum te cheama?", am intrebat-o inmarmurit. "Nu ma mai tii minte? Ia incearca!". "Nu, nu stiu nimic!", am baiguit prins in frenezia aceea a tandretei pe care o asteptasem de mult. "Sunt Marioara, tovarasa de joaca din colbul ulitelor, de-odinioara...", rase roscata cu dintii ei albi, lucind si ei in noapte ca niste focuri albe. De-acum era a mea. Trebuia s-o rapesc, asa era obiceiul, iar ea era datoare sa-mi tina de urat cu delicatete, toata noaptea.
Asa a inceput dragostea noastra. Intr-o noapte si sfanta, si magica, printre focuri oglindite in ape, sub luna plina si-o vioara langa noi...
Vis de august
Marioara nu plecase niciodata din satul ei, decat ca sa-si faca liceul la Giurgiu. In rest, statuse in Mosneni, stapana pe idealurile si pe soarta ei. Tatal ei avea pamant mult si mai era si padurar la fosta fazanarie regala, la padurea Albele. Dar ce sarea in ochi la Marioara erau uluitoarea ei nonsalanta si usurinta cosmopolita de a trai fara griji - nu semana deloc a tarancuta, farmecul ei era ca dantelele ei din copilarie - un farmec de boieroaica de tara! Pentru asta o admiram si mai tare, ca alesese sa stea printre dealurile si apele ei - o nimfa a Neajlovului, cu plete rosii, neimblanzita.
Toata vara aceea si inceputul de toamna am fost nedespartiti. Un vis curat ne invelise, ca un pansament. Cat era ziua de lunga, ne plimbam prin paduri, strajuiti de mierle ori de huhurezii adormiti printre ramuri. Dupa care coboram la iazuri, sa ne azvarlim in ape, flamanzi de racoare si de dragoste. Dupa-amiezile, Marioara imi citea cu glas tare, pe cand stam amandoi tolaniti intr-un patul urias si umbros, imi citea din carti vechi si ingalbenite, din vremea strabunicilor nostri. Eu ii ascultam vocea senzuala, povestindu-mi intamplarile alea vechi, si-mi parea ca nimic nu s-a intamplat, ca timpul inghetase oprindu-se in niste vremuri mai linistite si mai nobile. Si peste toate, plutea iubirea aceea a noastra, focoasa si iute, ca un vis torid de august, ce ne cotropise cu totul.
Pe urma, venea randul noptilor! Noptile alea in care noi doi, stapanii absoluti ai lumii, stam si ne prajeam la lumina lunii, inchinand goi, pe pajisti, in pahare de cristal, cate o sticla de vin rosu de tara, vin "Puterea ursului", din Sud. Dupa care ne scufundam in apa garlelor imbratisati cu patima, ca intr-un alt inceput de Lume... Si nu pot uita nici sunetul viorii lui nea Ilie Toma, din noptile alea. "Luna plina si-o vioara mi-au furat o Marioara!", se-auzea cand si cand pocanzelul satului, vestind pe ulite, in intuneric. Parca stia el mai bine, ca si pana acum, ce va urma...
Epilog
Toamna era de-acum la jumatate, si eu ii declaram ritos Marioarei ca nu ma mai intorc la Bucuresti. Voiam sa raman acolo in veci, rupt de timp si ascuns in satul copilariei, de mana cu Craiasa mea cea roscata. Intre timp, ai mei incepusera sa se intereseze pe la verii din sat, sa afle ce-i cu mine, de ce disparusem asa, incuiat parca intr-o bucla de timp. Marioara, care ma condusese toata vara ca o buna stapana a iazurilor, a luat tot ea, si acum, fraiele: "Du-te o vreme, linisteste-ti parintii, apoi ne-om vedea si ne-om iubi mai departe!". Asa ca pana la urma ne-am luat ramas bun si eu am plecat noaptea la Giurgiu, cu caruta.
Ma simteam ca un hot! Furasem, fara sa ma stie nimeni, un firfiric de fericire, si acum, nu stiu de ce, simteam ca-mi luneca printre degete!... Sub luna plina, fosforescenta, sunetul viorii lui nea Ilie Toma se pierde incetisor in zare, deodata cu umbra iubitei mele si cu mirosul rascolitor al lanurilor de regina noptii salbatica de langa ape. Era exact ca-n visul meu vestitor!
De cum am ajuns in Bucuresti, m-a prins iar plasa aia insidioasa de obligatii si intamplari. Si din aproape in aproape, la fel ca odinioara, in copilarie, n-am mai ajuns sa-mi vad nici satul, nici iubita. Desi ne despartea doar o ora de drum! In sfarsit, dupa destul timp, am avut taria sa ma smulg din inertia citadina, stranie si maloasa. Ma hotarasem sa plec la Mosneni, s-o strang iar in brate pe Marioara. Dar tocmai atunci a venit la noi acasa din Vlasca unchiu' Radu, fratele bunicului. Fara ocolisuri, dupa obiceiul taranesc, unchiul mi-a spus ca Marioara plecase din sat, fugise in lume, voia sa plece si din tara, sa-si piarda urma manata de dorul iubirii noastre frante.
De atunci intruna ma intreb: ce se intampla cu doi oameni care se iubesc cu o dragoste fulgeratoare si mistuitoare, ce se intampla de ajung sa se desparta? De parca iubirea lor s-ar hrani din ea insasi, pana la scrum?
Impreuna cu unchiul, mai venise sa ma vada si Ilie Toma, batranul pocanzel al satului, tot inalt si tot mandru si nedespartit de vioara lui. Si ce mi-ar mai fi placut atunci sa mearga nea Ilie si pe strazile Bucurestiului, ca printr-un sat mai mare, de asfalt... Sa mearga si sa vesteasca oamenilor cu vocea lui bubuitoare, acompaniindu-se la vioara, niste versuri care m-au urmarit toata viata si dupa care eu n-am avut niciodata curajul sa traiesc pana la capat: "Ceea ce iubesti cu adevarat va ramane, restu-i zgura! Ceea ce iubesti cu furie e adevarata-ti mostenire!". Eei, badita Ilie, ce departe-s luna stralucind peste garle, si zana lor, ce departe!... Si nici vioara ta nu s-o mai auzi iutind vraja in noapte, decat prea putin timp, mult prea putin...
Reproduceri dupa picturi de Nicolae Grigorescu