Este vorba despre banii la care ministrii ar trebui sa renunte pentru a demonstra public ca "risipa" nu este cuvant romanesc, poate si pentru a contracara imaginea proasta de dupa scandalul cu cheltuielile ministerului tineretului. Economia anuala la buget facuta daca ministrii ar renunta la 20 la suta din salariu ar valora, zic oameni cu simtul umorului, exact cat 18 mii de pepeni sau cat 12 metri de autostrada. Unii spun ca nici hainele ministrilor, luati separat, nu fac atat de putin, daca adunam Rolexurile si gentile Vuitton si facem abstractie de limuzine. Discutia pare paralela cu realitatea, avand in vedere ca a fost initiata intr-o perioada in care diversi fosti si actuali ministri trebuie sa-si explice la tribunal cheltuieli fanteziste, iar statul s-a imprumutat circa trei miliarde de euro pentru a sustine sistemul de pensii si puterea de cumparare a leului.
In sapte luni de guvernare, ministrii au demonstrat ca stiu sa se ieftineasca la faina, nu si la tarate. Pentru a capata aceasta intelepciune a fost nevoie ca din buget sa se faca multe cheltuieli inutile, insumand multe milioane de euro pentru publicitate, public relations, studii de fezabilitate, ca sa nu mai vorbim de banii obtinuti prin tribunal de cei concediati abuziv din structurile guvernamentale si care acum trebuie reangajati si despagubiti. Totusi, cand cercetam listele cu care merge la piata guvernul vedem ca sunt pline de mici, multe si inutile cheltuieli. S-ar parea ca adevarata hemoragie mortala a finantelor publice se petrece nu in zona marilor cheltuieli, care au rolul mai degraba sa ia ochii si sa ocupe imaginarul colectiv, ci in buzunarul cu bani de cosnita, de unde maruntisul se rostogoleste fara nici o licitatie, fara control, cu o rapiditate acrobatica, antrenata in anii de tinut contabilitate dubla si masluit devize de plata.
De fapt, guvernul continua o traditie a risipei care ne-a adus in punctul in care suntem. Nici un guvern nu a rezistat ispitelor. Toate si-au scos scos din colaps financiar prietenii care s-au ocupat de achizitiile statului, furnizand bunuri si servicii la preturi de vis. Iar daca legea bugetului poate fi citita pe paginile de internet ale ministerului finantelor sau pe cele ale Monitorului Oficial, lista de cheltuieli bugetare, de departe mai interesanta, nu poate fi gasita nicaieri. Din datele disparate aduse la mal de mareea neagra a luptei politice rezulta ca niciunde nu se simt demnitarii nostri mai familisti ca in functiile publice, unde, abia ajunsi, simt nevoia sa acorde protectie intregului trib. De altfel, daca am studia fenomenul risipei vom vedea ca el se manifesta conform aceluiasi scenariu si la nivel judetean sau local. Peste tot, cheltuielile bugetare nesabuite cu instalatii de aer conditionat, aparatura tehnica, masini, vacante, vile de protocol, prime salariale si vacante de studiu pe Riviera franceza sunt escamotate printr-o ipocrita criza de responsabilitate a sefilor care promit ca vor economisi mai mult si vor dona banii in numele unor cauze de interes public. Si chiar si acele mici economii sunt viciate fie de aerul de haiducie institutionala prin care sunt obtinute, fie de investitiile facute din fondurile astfel colectate. Si, pe de alta parte, chiar de ar fi facute cu inima deschisa si cu lacrimi in ochi de mila bugetarului cu salariu minim, care primeste mult mai putin pe luna decat 20 la suta din salariile ministrilor, nu se poate sa nu te gandesti: Cine profita? Pentru cine sunt economiile astea? Ce campanie de imagine se finanteaza cu banii scosi din banii tuturor? Si nu cumva lacrimile de mila nu sunt ale politicienilor, ci sunt subtilizate din ochii altora, de dragul spectacolului?