Fiecare om are drumul sau care duce la Dumnezeu. Unii il gasesc mai usor, altii mai greu, altii nu-l gasesc niciodata. Unii au rugaciunea in suflet, altii o cauta la nevoie, prin incercarile nefericite ale vietii. In ce ma priveste, atunci cand doresc sa gasesc raspunsuri la nelinistile si asteptarile mele, cand vreau sa-mi usurez sufletul, cand vreau sa-mi limpezesc mintea - singura cale ramane evadarea intr-un pelerinaj. Cel de anul acesta a fost al optulea si, cu siguranta, nu va fi ultimul. Chiar daca oamenii de stiinta vor descoperi cum s-a nascut universul si acceleratorul de particule va fi repornit, eu tot mai nadajduiesc ca salvarea omului nu vine din progresul tehnic, ci din intoarcerea la Dumnezeu.
Evia. Sfantul Ioan Rusul
Pelerinajul nu este o plimbare oarecare, nu e concediu de odihna, nu e shopping, nu e nici fuga de lume. O calatorie ca aceasta este planul lui Dumnezeu pentru fiecare suflet in parte, este incercarea, vointa de a te lupta cu propriile slabiciuni. Este cautarea. La sfarsit, invariabil, fiecare socoate cat i-a fost de folos si cat i-a daruit Dumnezeu din mila Sa nemarginita. Cine nu suporta drumul in autocar, oamenii de diferite conditii sociale, caratul bagajelor in camera de hotel (si invers), trezitul la ore imposibile, drumul uneori anevoios - nu prea are ce cauta intr-o astfel de calatorie.
...Intotdeauna plec la drum cu binecuvantarea preotului meu duhovnic, cu anafura intr-o punguta, o carte de rugaciuni si minimum de bagaj. In pelerinajul din Grecia, la care am participat vara aceasta, am fost 51 de calatori si doi preoti de la Muntele Athos, care ni s-au alaturat din Salonic, preotul nostru, cu care am plecat din tara, si o conducatoare de grup. Daca mai adaug ca pe unul din soferi il chema si... Ioan Rusul, nici ca ne mai poate sta ceva in cale. Planul e bine pus la punct si se pleaca seara, pe la sapte, ca sa mergem mai pe racoare, toata noaptea, pe traseul Giurgiu - Russe - Salonic, adica vreo 800 de km intinsi, asa ca... Doamne ajuta! Noaptea trece cum trece, mai atipind, mai intinzand picioarele, mai aparandu-ne de tantari, mai luand o gura de aer de-afara.
Incepem ziua cu rugaciunile diminetii, spuse de parintele Ioan Roncea la microfon. Cu tot terenul arid si prafos din cauza caldurilor excesive, Grecia ne intampina verde, plina de chiparosi si chiparoase, de buganvilii (plante cataratoare, cu flori sangerii), leandri, trandafiri, muscate uriase, glicine si maslini. (Se pare ca-n Grecia ar fi 13 miliarde de maslini de toate soiurile. Maslinul nu se "bate", ci se pun folii de plastic sub crengi, altfel, daca e batut, anul urmator te pedepseste si nu mai da masline.) Am ajuns in Salonic, e dimineata, si noi, greoi dupa o noapte de calatorie, cate unii cu picioarele umflate, pornim, incet-incet, sa descoperim primele repere ale pelerinajului nostru: moastele Sf. Dimitrie, Izvoratorul de Mir, apoi moastele Sf. Vasile cel Nou si moastele Sf. Grigorie Palama (moastele au fost aduse si in Romania, pe 29 aprilie). Mergem de la o biserica la alta, pasind pe dalele lucioase si cerate ale unui oras occidental, care se trezeste lenes, in arome tentante de cornuri calde si cafea greceasca proaspat rasnita, oras care-si pastreaza la lumina zilei, bine conservate, urmele de milenii ale istoriei. Facem un mic popas la Turnul Alb, simbolul Salonicului, apoi pornim intins spre orasul Volos unde, la 40 de km departare, in Manastirea Kato Xenia, pastrat la loc de cinste intr-o cutie argintata, se afla o parte din Braul Maicii Domnului. Pe drum, in zare, impunator si acoperit cu zapada, apare Olimpul, muntele Zeilor!
Kato Xenia este o manastire de maici tipic greceasca, inconjurata de flori si multa liniste, dar care adaposteste o comoara: o bucata de panza tesuta de insasi Maica Domnului, din par de camila si acoperita mai apoi cu fir de aur, in sec. X, de imparateasa Zoe, vindecata miraculos prin simpla atingere a Braului (Braul a ajuns la inceputul lui septembrie 2007 si in Romania)... E locul sa spun ca maicutele intalnite in manastirile grecesti au fost deosebit de ingaduitoare, rabdatoare, chiar daca de fiecare data pelerinii romani au cerut ulei sfintit din candele, au luat agheasma pentru a le duce acasa, la cei dragi, la cei in suferinta. Ni s-a dat fiecaruia in parte o bucatica de panglica atinsa de cinstitul Brau, care poate tamadui cancerul si ajuta femeilor dornice de-a avea copii. Trecem in liniste pe langa racla micuta, de argint, o sarutam si ne lasam cu speranta necuprinsa acatistele care vor umple, timp de o saptamana, toate manastirile pe unde vom trece. Este cald, cateva pisicute mananca tacticos din conserve puse dinaintea lor de maicute. Intr-o camaruta racoroasa, suntem serviti, si noi, cu cozonac facut la manastire, cafea, apa si sucuri de fructe.
Usor toropiti de caldura, ne continuam drumul spre portul Glifa, de unde luam feribotul spre Evia (i se mai spune Eubeea), insula pe care are loc sarbatoarea Sf. Ioan Rusul. Ajungem la hotel la ora 17. Acum chiar suntem obositi.
Marele hram
Astazi e mare sarbatoare in lumea crestinilor ortodocsi, iar noi ne grabim cu noaptea-n cap (si cu rugaciunile diminetii in suflet) spre "Campia sfanta", unde se ridica biserica impunatoare in care-si doarme somnul de veci trupul intreg si neputrezit al Sf. Ioan Rusul! Credeam ca vom fi printre primii, dar cand ajungem, abia de gasim loc de parcare: cat vezi cu ochii autocare, autoturisme, grupuri de credinciosi care se indreapta ca-ntr-un suvoi spre biserica. Multi oameni pleaca din Atena si vin in pelerinaj pe jos, pana la Sfantul, iar cei mai multi sunt prezenti de cu seara, la Vecernie.
Nascut in 1690 in Mica Rusie, intr-o familie profund crestina, Ivan se inroleaza la 20 de ani in armata Tarului Petru cel Mare, in razboiul ruso-turc. In 1711 cade prizonier la tatari, iar acestia il vand ca rob unei capetenii a turcilor, in Cezareea Palestinei, in satul Procopie (Asia Mica), ca ingrijitor la grajduri. Rai din cale-afara, stapanii lui il ameninta si-l chinuie, doar-doar o trece la islam. Multi din prizonierii crestini si rusi accepta asa ceva, ca sa scape de torturi, dar Ivan refuza cu indarjire, se impartaseste des, se roaga pentru calaii sai, isi rosteste clar iubirea pentru Iisus. Incet, incet, prin simplitate, bunatate, dar si datorita unor minuni infaptuite, ajunge sa fie respectat de stapanii sai. Cand isi simte sfarsitul, Ivan solicita ultima impartasanie, dar de frica musulmanilor, sfintele taine ii sunt aduse de un preot intr-un mar scobit. Este 27 mai 1730. Trece la cele vesnice imediat ce se impartaseste si este purtat pe ultimul drum, intr-o emotie comuna, de crestini, armeni si musulmani... In 1733, ii apare in vis duhovnicului sau si-i spune ca i-a ramas trupul neputrezit; este dezgropat si gasit, intr-adevar, intact, si dus in biserica unde se ruga de obicei. Mai tarziu, cand solul sultanului a trecut prin Procopie, a dat foc bisericii si sfintelor moaste, dar cand a vazut cum trupul sfantului se misca in flacari, a fugit ingrozit. Crestinii au gasit trupul nears, doar usor innegrit de fum, asa cum este si astazi. In 1924, la repatrierea grecilor aflati in robie, acestia iau cu ei si sfintele moaste, le aduc in insula Evia si intemeiaza satul Prokopi (in amintirea satului turcesc), asezand la loc de cinste trupul sfantului, intr-o biserica construita in 1951.
...Am ajuns si noi in fata bisericii, tixita de lume. Nu ai unde sa arunci un ac. Oriunde privesti dai peste siruri nesfarsite de credinciosi. Cu toate astea, sarbatoarea a fost exemplara, civilizata, fara tipete si imbranceli, credinciosii erau reculesi si patrunsi de moment... Cum sa descriu emotia prin care am trecut? Are ea oare grade de exprimare? Unde m-am mai simtit asa de "pierduta" ca aici? La Lourdes, la Padova, la Medjogorje, la Fatima, la mormantul parintelui Arsenie Boca? Am la dispozitie doar cateva clipe, cat strabat lungimea raclei. Ce sa fac mai intai: sa contemplu ramasitele sfantului, sa-i multumesc pentru ca mi-a ajutat sa ajung pana la el, sa ma rog pentru mine si pentru cei dragi? Sa-l mangai putin cu ochii si cu mana? Nu-i usor! O maicuta pazeste racla si mai sterge, din cand in cand, cu o batista, geamul acoperitor, pe care toti il saruta, pun mana, pun obiecte. Imi arunc ochii spre adancimea bisericii: este plina pana la refuz, slujba in greceste se aude raspicat, mirosul de tamaie ne-nvaluie dulce si-s deja purtata spre iesire. Am vorbit mai tarziu cu vecinii mei din autocar (pe drumul pelerinajului ne vom intalni cu multe autocare cu romani, as indrazni sa zic fericiti) care mi-au marturisit ca nu le-a fost de ajuns o trecere pe langa moastele sfantului, au parcurs acelasi drum lung al inghesuielii, de cate trei, patru ori... Afara, intr-o chiliuta rotunda, este un calugar roman (!) care pune fiecarui credincios, pret de cateva clipe, fesul sfantului si centura pe care o purtase... De-acolo, valul de oameni ma duce spre locul de unde luam agheasma... E lume multa si in jurul bisericii: unii asculta liturghia, altii fac cumparaturi; poti cumpara obiecte religioase, miere de fimari (o planta care creste sus, pe Olimp), masline, dar si halvita, sarailii, apa, sucuri, baloane - parca ar fi iarmaroc! Unii urmaresc slujba chiar din hotelul ridicat la cativa metri de biserica. Lumea e pestrita. Vad si multi tigani printre pelerini, l-au ales drept protector pe Sf. Ioan Rusul, si au venit sa i se inchine din toate colturile Europei: tigani greci, romani, rusi, sarbi, polonezi si unguri. Vad apoi o delegatie a ortodocsilor rusi, care au venit in frunte cu steagul tarii, sa-l omagieze pe sfantul nascut pe pamantul lor. Apar, pe rand, oficialitati grecesti, inalti prelati, armata, fanfara. La sfarsitul slujbei, sfantul va fi scos si plimbat in jurul bisericii, in procesiune. Tresar bucuroasa cand, la un moment dat, se aud rostite in romaneste cateva versete din acatistul sfantului.
Eghina. Sfantul Nectarie
Eghina a fost in anul 21 (d. H.), timp de trei luni, capitala Greciei. Pretutindeni te intampina o explozie de culori: palmieri, arocaria, eucalipti, chiparosi, smochini si fistic. Aici, marea are cinci nuante. Parca e insula Raiului! Se spune ca-n Eghina sunt mai multe biserici decat oameni... E foarte cald pe insula, dar nerabdarea cu care abia asteptam sa ajungem la Sf. Nectarie ne face sa nu mai simtim nimic. Bisericuta in care se afla mitra si o parte din moastele Sfantului este plina de credinciosi, cei mai multi romani, ajunsi inaintea noastra. Lasam acatistele, luam si aprindem lumanari, ne apropiem incet de racla sfantului atat de pomenit in scrisorile trimise la redactie, ca marturie a ajutorului primit, de catre cititorii "Formulei AS". Ii privesc pe furis pe ceilalti si-i vad transformati de emotie. Cate ganduri si-a adus fiecare cu el, cate rugaminti ale celor care si-au pus toata speranta in acest drum? Cum sa cuprinzi intr-o atingere toate dorintele nespunse? Si totusi o facem, si apoi mai trecem (caci lumea s-a imputinat), iar si iar prin fata lui... Bisericuta aceasta din varful dealului si casuta Sfantului, de alaturi, si incaperea care i-a adapostit moastele, si magazinul cu obiecte de cult, si cele cateva chilii, si florile nefiresc de frumoase - totul pare cuprins de o blandete care vine din alta lume. Cele doua camere unde a locuit sunt simple, dar incarcate de-o pace invaluitoare si blanda. Icoanele la care s-a inchinat, masa la care a citit si a scris, obiectele personale, parca isi asteapta stapanul plecat putin... Dar timpul trece implacabil si trebuie sa coboram pe un drum spiralat, ingropat in leandri. Jos, in biserica cea noua si maiestuoasa, intr-o camera cu o racla mai mare, tot din argint, vom spune emotionati, alaturi de parintele nostru, acatistul Sfantului Nectarie ...
La facatorul de minuni preaslavite, la ierarhul lui Hristos, cu cuget de smerenie sa-i strigam: "Parinte Nectarie, cu harul tau prea dulce, pe toti izbaveste-ne de nevoi si necazuri, si toata boala vindec-o degraba, de la Stapanul din ceruri, iertare cerandu-ne". "Ranit de sageata vrajmasului, la tine, Parinte, cu credinta m-adapostesc. Impaca-mi viata, ierarhe, tamaduindu-mi si trupul, si sufletul. Sfinte al lui Dumnezeu, roaga-te pentru noi."
Fotografiile autoarei