Florin Iordan are 30 de ani si este etnomuzicolog la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti. In ciuda varstei tinere, si-a castigat o bogata si profunda cunoastere a muzicilor traditionale, atat prin studiu, cat si prin multele cercetari de teren pe care le-a facut de-a lungul si de-a latul tarii. De unul singur la inceput, iar apoi cu "mama lautarilor", cercetatoarea Speranta Radulescu, alaturi de care a participat la realizarea ultimelor opt albume ale seriei "Ethnophonie" (serie de CD-uri de muzica traditionala editata de Muzeul Taranului). Impreuna cu alti trei prieteni pasionati de muzica veche a fondat in 2003 grupul "Trei parale", si astazi, festivalurile din tara si din strainatate se bat sa-i aiba ca invitati, iar lumea sa-i invite la sindrofii private, pe acesti menestreli de secol XIX, teleportati in zilele noastre. "Lelita Saftita", "Chiftilareasa", "Lume, lume" au un parfum de epoca atat de puternic, incat te fac sa fugi de acasa, ca sa petreci cu ei la o gradina de vara, sau pe sub porticurile unei cetati medievale. Ce au atat de special cei patru solisti? Muzica veche, cantata cu patima la instrumente traditionale, ce suna in nuante ce-ti mangaie auzul si inima. Muzica romaneasca, dar si din cea a minoritatilor (evreiasca, armeneasca, turceasca, greceasca). Instrumentele pe care le folosesc sunt vechile instrumente ale satului: fluierul, cavalul, tilinca (un fluier arhaic fara gauri), cobza, dramba, percutii simple etc. Florin Iordan ii are alaturi in demersul sau pe Daniel Pop, Beatrice Iordan si Dinu Petrescu. Activitatea lor concertistica include participari la festivaluri medievale, festivaluri de muzica veche, festivaluri de teatru, sau la evenimente romanesti in strainatate, aparitii in cadrul vernisajelor unor expozitii de arta plastica, concerte in cluburi bucurestene, aparitii la emisiuni de radio sau TV. Primul album al grupului a fost lansat la sfarsitul anului trecut si se numeste "Bazar".
Bunicii din Petrila
- Unii ar putea sa te intrebe, tinere domn Florin Iordan, ce te-a apucat sa umbli dupa potcoave de cai morti? Cum se face ca tu, un tanar nascut si crescut in cartierul bucurestean Berceni, intre blocurile caruia rasuna non-stop rap-ul si hip-hop-ul, ti-ai facut din muzica veche, lautareasca, o pasiune si-o profesiune de credinta?
- La 16 ani eram si eu mare rapper. De fapt, eram un pionier al genului. Ascultam chiar "trip-hop", un stil avangardist, la inceputul anilor '90, cand la televiziune inca nu se auzise de asa ceva. Dar imi petreceam vacantele la bunici, in Valea Jiului, la Petrila, si acolo m-am apropiat de muzica veche. Bunicul era miner, dar era si un om tare gospodar, cu drag de obiceiurile vechi si de cantecul romanesc. El avea tot felul de discuri cu lautari batrani, pe care le ascultam, mereu si mereu, la un pick-up vechi. In vremea liceului, am ascultat foarte multe genuri de muzica, moderna, dar si clasica, jazz si rock "indracit". Intr-o zi, la Biblioteca "Sadoveanu" din Piata Amzei, am gasit niste discuri scoase de Institutul de Folclor "Constantin Brailoiu", cu inregistrari ale unor lautari batrani din anii '60-'70. Curios si studios din fire, le-am ascultat de nenumarate ori. Ma fascinau lautarii baladisti, felul lor pasional de a fraza, gama larga de sentimente pe care ti le trezeau cu mijloace muzicale aparent simple, dar de mare expresivitate. Eram atras si de instrumentele de suflat. Cavalul si cimpoiul imi placeau foarte mult si, cu timpul, am invatat si eu sa cant la fluier. Am facut intai Academia de Studii Economice, dar inca inainte de a o termina, am inceput si Sociologia, la Universitate. Dupa ce am terminat amandoua facultatile, m-am dus si am dat examen la Muzeul Taranului Roman, pentru postul de etnomuzicolog. "Mancasem pe paine" pana atunci colectiile scoase in seria "Ethnophonie" de Speranta Radulescu. Am avut norocul sa intru chiar in colectivul condus de domnia sa si sa incep cercetarea serioasa pe teren, sub indrumarea ei. In anii '50, '60, '70, muzica lautareasca s-a clasicizat si-a atins culmea rafinamentului sau (ultima sa mare reprezentanta fiind, dupa parerea mea, Romica Puceanu), dupa care a inceput sa decada. Mi-am spus, atunci, ca nu trebuie lasata sa se stinga, de aceea, in 2003, am infiintat grupul "Trei parale", numit asa, si cu gandul la "Opera de trei parale" a lui Bertholt Brecht, dar si la faptul ca muzica aceasta veche, lautareasca, ajunsa "de trei parale", trebuie reevaluata, repusa in scena. ("Trei parale", trebuie precizat, este o initiativa a mea, personala, nu aflata sub egida Muzeului Taranului Roman. Lucrand acolo, ar parea ca imi promovez, prin muzeu, propriile-mi activitati, iar asta n-ar fi onest.)
Meditatii pe prispa casei
- Cine iti sunt colegii de scena? Prezinta-ne grupul tau si genul de muzica pe care il performati.
- Suntem patru tineri crescuti la oras, dar pasionati de cultura traditionala a satului si a mahalalei din vechime. Am invatat, prin sfortari individuale, dar si cerand ore de "meditatii pe prispa casei", de la lautarii batrani, sa cantam la cateva instrumente populare: cobza, dairea, felurite fluiere: instrumente ajunse astazi "de trei parale"! Am format acest grup dorind continuarea unor traditii locale, libere de mostenirea folclorului comunist. Prin "Bazar", primul nostru proiect muzical, incercam sa recuperam o parte din muzicile de traditie orala ale secolului al XIX-lea, din Valahia si Moldova. Patrundem, astfel, in lumea hanurilor si a carciumilor, a micilor targuri si a mahalalelor marilor orase, intr-o lume eterogena, formata din romani, dar si din comunitati de tigani, greci, armeni, italieni. Descoperim o epoca a carei muzica are un repertoriu consistent si savuros in acelasi timp, din care nu lipsesc cantece evreiesti si tiganesti, geamparale, cantece de inima albastra, manele autentice (oricat de ciudat ar parea, manelele nu sunt o achizitie recenta: de origine orientala, manelele erau, spun cronicile vremii, cantece de dragoste languroase si unduitoare, cantate de lautari, pentru boierimea vremii). Se adauga, apoi, expeditii prin sate, si lucrul cu diversi muzicanti batrani, audierea unor inregistrari vechi, de teren, realizate de Constantin Brailoiu, cercetarea diverselor volume de folclor muzical. (Cercetand cu Speranta Radulescu muzica evreilor, de exemplu - o comunitate candva foarte numeroasa in nordul Moldovei -, am mai gasit cateva case si sinagogi, niste frumoase cimitire si cativa lautari batrani, romani sau tigani, care in adolescenta lor au cantat la petrecerile comunitare evreiesti.) Dar e momentul sa vi-i prezint si pe colegii mei de... Trei parale: Daniel Pop (voce, fluiere, caval, dramba, percutie) este pedagog. A urmat Liceul de muzica din Baia Mare. Mai tarziu, in timpul liceului pe care l-a facut in Brasov, a invatat sa cante la blockflote si fluier taranesc. Ajuns in Bucuresti pentru studii, ne-am cunoscut printr-un prieten comun, de asemenea fluieras, iar din 2005, s-a alaturat grupului nostru. Este interesat in egala masura de muzicile vechi, scrise sau traditionale, dar si de reinterpretarile moderne si fuzionale ale acestora. Beatrice Iordan (cobza, voce) este de formatie actor papusar. In fapt, face multe lucruri: teatru, muzica, arta plastica. Lucreaza la Muzeul Taranului Roman in cadrul Atelierului de Creativitate, unde construieste impreuna cu copiii papusi, marionete si siluete, ce mai tarziu prind viata, in scurte piese de teatru jucate, de asemenea, de copii. A scris si montat si cateva piese de teatru. Realizeaza arta decorativa, in principal de inspiratie traditionala si bizantina. Legaturile cu muzica vin din timpul liceului, cand a studiat chitara. Cobza a invatat-o mai tarziu, la indemnurile mele. Dinu Petrescu (dairea, darbuka) este fratele lui Beatrice si este iconar si pictor de biserici. Aceasta traditie a mostenit-o de la tatal lui, el fiind al treilea intr-o generatie de artisti plastici. A pictat o vreme alaturi de parintele sau, iar de curand a terminat Capela "Sfantului Calinic" de la Cernica. De percutie e pasionat din adolescenta, si inainte de Trei Parale a mai activat, pentru scurta vreme, intr-un grup de muzica medievala.
Garsoniera cu muzica
- "Afacerea" a devenit, intre timp, una de familie, pentru ca tu si Beatrice v-ati placut si v-ati luat - din dragoste! - si formati un cuplu de artisti, cel putin neobisnuit in era informatizata in care traim.
- Stam intr-o garsoniera plina de carti si discuri. Da, e cam stramt, dar, cum mi-a spus odata o taranca langa care stateam intr-o "rata" ce ne ducea intr-un sat pierdut din Vrancea, "numai aia rai n-au loc!". Avem un computer, dar nu avem televizor, si nici nu stiti ce terapie minunata anti-stres este sa nu privesti la televizor! Ne ocupam amandoi de cresterea si educarea fetitei noastre de doi ani, punem pret pe aceleasi lucruri si ne intelegem minunat, chiar daca nevoile ne dau ghes si lefurile noastre nu sunt prea mari, iar din cantat nu facem un mare "ghiseft". Repetam aproape zilnic, de multe ori chiar acasa la noi, cu fetita care incearca, si ea, sa sufle in fluiere si sa fredoneze cantecele noastre. Cum am timp sa ma ocup de toate? Timpul imi e destul de dramuit, dar nu ma plang, pentru ca ceea ce fac, fac cu pasiune. Si-i multumesc lui Dumnezeu ca mi-am gasit drumul, ca nu fac nici un compromis pentru a-l urma, ca sunt fericit cu ceea ce am! In relatiile cu colegii mei de scena, ca si in familie, cand ceva nu merge bine, aplic principiul "eu sunt de vina". Pentru ca daca incepi sa dai vina pe ceilalti, vei vedea ca lucrurile se vor strica si mai rau, pentru ca oamenii nu se schimba la comanda, ba chiar nu se schimba deloc, si te trezesti intr-o zi la un capat de linie, intr-o fundatura. Din fericire, sotia mea ma cunoaste foarte bine si nu stiu care alta m-ar fi ingaduit cu felul meu visator de a fi, deloc pragmatic.
Cand umbra acopera sufletul umanitatii
- Ce proiecte aveti pentru restul verii, unde va putem vedea si asculta?
- Joia seara, in mod obisnuit cantam la "Violeta's Vintage Kitchen" ("vintage" desemnand un curent care promoveaza, in toate domeniile, reintoarcerea la valorile "retro", vechi si bune), de curand am fost invitati la festivalul "Tarafuri si fanfare" de la Sibiu, iar la mijlocul lui august vom fi la Braila, la Zilele orasului. Interpretul de muzica traditionala Grigore Lese, alaturi de Speranta Radulescu, este unul dintre cei care crediteaza demersul nostru si ne prezinta ca pe niste artisti ce vor sa reinvie muzica veche lautareasca. O amintire consemnata din 1958 a lui Constantin Brailoiu, cu siguranta cel mai mare cercetator al folclorului romanesc, postata si pe site-ul Trei parale, arata dimensiunile si importanta unei asemenea intreprinderi. Iata cum suna: "Nu voi uita prea curand cum intr-o seara, in timpul unei discutii intamplatoare, Bela Bartk (compozitor si etnomuzicolog ungur, indragostit de folclorul romanesc) imi povesti ca, intorcandu-se, acum vreo 20-25 de ani, dintr-un sat din Ardeal unde lucrase, mergea de-a lungul unui rau, la apusul soarelui, purtandu-si legendarul fonograf Edison. Pe carare, intalni o taranca si schimbara cateva cuvinte. Vazand-o increzatoare, ii ceru sa cante, dar ea se apara sub pretextele bine cunoscute: "Nu-mi amintesc". "La tara n-avem timp sa ne gandim la cantece". "Nu am voce"... Totusi, abia disparuse dupa o cotitura a drumului si cantecul ei se auzi, umpland valea insorita. Si Bartk o asculta mult timp. Si cand ridica capul, pe care il tinuse pana atunci aplecat, mi se paru ca vad o lacrima voalandu-i albastrul extraordinar al ochilor. Dar ce il impresionase atat de mult in aceasta amintire? Cantecul? Cunostea sute de altele asemanatoare. Peisajul? Vazuse altele mult mai frumoase. Seninatatea unui sfarsit al dupa amiezei de vara? O gustase de nenumarate ori. Era, dincolo de toate acestea, emotia unor clipe privilegiate, in care ne este permisa o patrundere in sufletul unei umanitati ascunse si pe care umbra incepe deja sa o acopere".
Ei bine, emotia unor asemenea clipe as vrea sa o recreem in sufletele ascultatorilor prin muzica noastra. Si cred ca lumea contemporana are nevoie tocmai de asta: de reinventarea emotiei!