"Vrem sa recunoastem sau nu, avem nevoie de eroi ai credintei"
- Saptamana trecuta, Manastirea Sf. Ioan Casian de la Gurile Dobrogei (Constanta) si-a deschis portile pentru a gazdui un eveniment spiritual de exceptie: expozitia dedicata memoriei unor martiri ortodocsi care au patimit in inchisorile comuniste, pentru credinta lor: Arsenie Boca, Gheorghe Calciu, Daniil Sandu Tudor, Ioan Ianolide si Valeriu Gafencu. Este pentru prima data in Romania cand un asezamant monahal promoveaza o asemenea manifestare. De ce credeti ca este important sa comemoram, dupa mai mult de jumatate de secol, jertfa din credinta in temnite?
- Crucificarea neamului romanesc in temnitele comuniste, pentru si in numele lui Hristos, este un adevar istoric prea putin cunoscut. Acolo, in temnite, a dainuit fiinta noastra crestina nealterata. S-a spus in nenumarate randuri ca neamul care nu-si cunoaste si nu-si asuma responsabil trecutul nu va dainui in istorie si va fi sortit inevitabil disparitiei. Adevarul doare si este incomod pentru multi, de aceea e nevoie de curaj sa mergi si sa-l afli intr-o asemenea expozitie. Dar sa nu uitam ce a zis Hristos: Cunoasteti Adevarul si Adevarul va va face liberi!
"Principalele victime ale regimului comunist nu au fost oamenii politici, ci adevaratii marturisitori ai lui Hristos"
- Multi dintre fostii detinuti politici care au apucat sa-si scrie memoriile sustin ca lupta lor anticomunista nu a fost una politica, ci mai degraba spirituala: apararea credintei. Cum percepe aceasta afirmatie un duhovnic tanar, ca sfintia voastra, care a prins doar putin din finalul regimului comunist?
- A ingaduit Dumnezeu ca poporul roman sa treaca prin aceasta robie bolsevica de patruzeci de ani, tot asa cum a ingaduit ca poporul ales din Biblie sa treaca prin robia egipteana, mai intai, si prin robia babiloniana, apoi. Nu e nimic intamplator in istorie. La un moment dat, totul se plateste. Exista o lege duhovniceasca a pacatului, care se explica prin aceea ca pacatul omului fata de om apare ca urmare a pacatului omului fata de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, daca omul se leapada declarand razboi lui Dumnezeu, inevitabil va ajunge sa se razboiasca cu semenul sau din diverse motive. Din punctul meu de vedere, in aceasta perspectiva ar trebui inteleasa istoria romanilor dinainte si dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. E pentru prima data in istoria ultimilor doua mii de ani dupa Hristos cand popoarele crestine pornesc razboi de o asemenea anvergura unele impotriva altora. Cauza acestor razboaie a fost implementarea unor ideologii antihristice deopotriva: fascismul si comunismul. Popoarele crestine si-au intors fata de la Dumnezeu si de la invataturile lui si s-au increzut in propriile lor nascociri, care isi propuneau realizarea cu orice pret a Raiului pe pamant. Si Dumnezeu le-a lasat sa suporte consecintele acestor ambitii diabolice: realizarea Raiului pe pamant, dar fara Dumnezeu. Rezultatul: doua catastrofe mondiale, de o cruzime inegalabila, in toata istoria omenirii. Ceea ce a dovedit cu prisosinta experienta tragica a secolului XX este ca toate ideologiile atee, indiferent de continutul lor, sunt monstruoase, fara sens si inumane, mai bine zis antiumane. Asa se explica de ce in toate statele ortodoxe si implicit in Romania principalele victime ale regimului comunist nu au fost oamenii politici, ci adevaratii marturisitori ai lui Hristos. Din punctul meu de vedere, jertfa lor este cea mai semnificativa jertfa muceniceasca pe care a dat-o Biserica Ortodoxa Romana de-a lungul istoriei sale, numeric vorbind. Dar lucrul cel mai inaltator in jertfa lor a fost faptul ca au avut puterea sa-si ierte calaii, precum si Hristos si-a iertat calaii, atunci cand, suferind cumplit pe cruce, a zis: "Doamne, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!".
- Totusi, nici unul dintre martirii inchisorilor nu a fost bagat in puscarie pe motive religioase, ci numai pe motive politice. De ce credeti ca a procedat regimul comunist asa?
- Sa nu uitam ca in Romania, regimul comunist s-a pretins a fi o democratie populara, care democratie, macar de fatada, se obliga sa respecte si sa garanteze drepturile si libertatile omului, si unul dintre aceste drepturi este libertatea de constiinta si libertatea religioasa. Iata motivul pentru care, la noi si nu numai, regimul comunist s-a folosit din plin de minciuna si viclenie, pentru a-si masca rautatea sau gradul de cruzime in fata lumii, inscenand mincinoase procese politice unor oameni nevinovati si neimplicati politic, din elita interbelica romaneasca. Mari teologi, precum parintele Dumitru Staniloae, parintele Ilarion Felea, parintele Dimitrie Bejan, parintele Arsenie Boca, parintele Sofian Boghiu, parintele Galeriu, parintele Nicolae Steinhardt etc., si alaturi de acestia toti membrii miscarii Rugul Aprins, de la manastirea Antim din Bucuresti, au fost condamnati, fara sa faca parte dintr-un anume partid politic. Acesti oameni ai lui Hristos suparau regimul, exclusiv prin rezistenta lor spirituala si prin verticalitatea lor duhovniceasca. Desigur, motivul oficial al condamnarii a fost de o cu totul alta natura, nicidecum religios: instigare la revolta impotriva regimului, nesupunere civica, activitate periculoasa impotriva ordinii sociale etc. De altfel, aproape toate aceste asa-zise procese politice care au bagat zeci de mii de romani in bezna temnitelor ori i-au trimis la Canal, au fost o jalnica mascarada. Din punctul meu de vedere, inchisorile si lagarele comuniste sunt cel mai bun material didactic pentru oricine vrea sa cunoasca adevarata fata a comunismului, antihrismul sau profund, capabil sa puna in aplicare cele mai oribile metode de a umili si a desfiinta totalmente pe omul crestin. Slava Domnului ca in acest sens s-a scris destul pentru memoria celor de buna credinta, care au urechi de auzit si ochi ca sa vada.
"Temnita a fost o adevarata academie duhovniceasca"
- Multi dintre cei trecuti prin inchisorile comuniste afirma ca au dovedit o traire crestina mult mai intensa in timpul detentiei...
- Intr-adevar, temnita a fost o grea piatra de incercare pentru crestinii nostri. Se cunosc torturile inimaginabile la care au fost supusi. Multi dintre ei au cedat mai devreme sau mai tarziu, s-au lepadat de Hristos ca sa nu mai fie torturati, dar apoi s-au ridicat iarasi. Altii au rezistat pana la capat si au murit marturisitori, altii supravietuiesc si astazi. Mi-a dat Dumnezeu marele privilegiu sa-i cunosc de aproape pe cei doi mari parinti, stalpi ai ortodoxiei romanesti, supravietuitori ai iadului comunist: parintele Iustin Parvu si parintele Arsenie Papacioc. Pe parintele Arsenie l-au bagat la racitor (o camera betonata de cativa metri patrati, unde erau inchisi detinutii iarna, cand era gerul mai cumplit) mai intai trei zile, apoi cinci, apoi sapte. Imi marturisea ca mai avea o singura curiozitate: sa vada cum iese sufletul... Dar n-a iesit. Acum are 95 de ani. Desigur, in iadul acela pamantean, special conceput pentru marturisitorii lui Hristos, nu rezistai, fizic si psihic vorbind, decat daca reuseai sa deprinzi foarte repede rugaciunea. Exista o superba marturie a parintelui Dumitru Staniloae despre asta. "L-am intalnit pe Dumnezeu", spunea parintele, "prima oara, in satul natal, in povestile batranilor, apoi in Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti si, abia tarziu, in timpul detentiei, L-am intalnit in rugaciune. Temnita m-a invatat sa ma rog. Temnita a fost o adevarata academie duhovniceasca."
In temnita s-au pus in lucrare trairea ortodoxa isihasta, prin rostirea neincetata a rugaciunii inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul" si virtutile crestine: solidaritatea, spiritul de jertfa, iertarea etc. A ramas exemplar in acest sens gestul lui Valeriu Gafencu, supranumit Sfantul inchisorilor, care, grav bolnav fiind de tuberculoza, a daruit doza lui de streptomicina unui evreu, bolnav si el, Richard Wurmbrand. Evreul a supravietuit, Gafencu a murit la putin timp dupa aceea. Testamentul lui este impresionant: "In primul rand, gandul si sufletul meu se inchina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El fara nici o indoiala. Sunt fericit sa mor pentru Hristos. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea. Fiti tari in credinta, caci Hristos va birui toti vrajmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci furi si talhari cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!"
- Asadar, sfintia voastra considerati ca prigoana la care au fost supusi multi romani in timpul comunismului a fost una anticrestina.
- Cu certitudine! Comunismul, in esenta lui, este antihristic si implicit anticrestin. Am demonstrat lucrul acesta cu prisosinta in tot ceea ce v-am spus pana acum. Daca mai aveti nevoie si de alte argumente, amintiti-va ca, in comunism, cei ce erau membri de partid nu aveau voie sa se cunune religios, sa-si boteze copiii, sa tina sarbatorile mari, sa participe la slujbele din biserica etc., sub amenintarea excluderii din partid si a pierderii locului de munca. In temnita, antihrismul si anticrestinismul comunist erau de-a dreptul macabre. Am sa va dau cateva exemple. Un tanar, student teolog, in inchisoarea de la Pitesti, in timpul asa-zisei reeducari, aflat in pragul mortii, a fost vazut de un tortionar, care a spus: "Iata-l ca moare nebotezat, haideti sa-l botezam!". In hohote de iad, l-au luat de picioare si l-au varat cu capul in tineta cu fecale, din care a inghitit pentru a nu se ineca. Acest mod de "botez" a devenit apoi frecvent. Un alt student, care a fost printre cei mai chinuiti oameni din temnitele Pitestiului, dovedind o rezistenta rara, intr-o Vinere a Patimilor, a fost rastignit pe usa celulei batandu-i-se in cuie mainile si picioarele, dupa care a fost uns cu fecale si urina din care a fost si silit sa consume, inchipuind in mintea diabolica a calaului "impartasania".
Insusi principiul "reeducarii" era monstruos, satanic, pentru ca isi propunea sa-i transforme pe adevaratii crestini, prin tortura fizica si psihica, in criminali ai disperarii, calai ai propriilor camarazi. In felul acesta, prin "reeducare", victimele deveneau tortionari. Comunismul si-a dorit sa obtina, mai mult decat orice, controlul absolut asupra constiintei umane. De aceea, comunistii nu au admis libertatea spirituala a omului religios si au urat mai mult decat orice pe Hristos, Omul-Dumnezeu, care a restaurat fiinta si constiinta umana.
"Ii multumesc lui Dumnezeu ca am fost in suferinte de moarte"
- Cu siguranta stiti ca a inceput sa existe o evlavie populara pentru cativa dintre marturisitorii crestini care au murit in temnitele comuniste, cum sunt Pr. Daniil de la Rarau (Sandu Tudor), Pr. Ilarion Felea, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcanescu. Li se fac icoane, acatiste, lumea li se roaga. Mai mult, de o vreme, oamenii depun marturie ca se intampla minuni cu ramasitele pamantesti gasite in gropile comune de la Aiud, unde au fost aruncati nenumarati detinuti politici. Cum interpretati toate acestea?
- Exista o nevoie fireasca, in special in randul tinerilor, de a cauta modele de traire ortodoxa autentica, modele care sa-i impresioneze prin daruirea lor totala fata de Hristos, indiferent de consecintele in plan social sau personal. Vrem sa recunoastem sau nu, avem nevoie de eroi ai credintei, la care sa ne raportam propria noastra vietuire crestina. Adevarul este ca suntem cu atat mai impresionati, cu cat aceste modele sunt gasite in istoria recenta. Citind o carte de marturii ale ororilor din temnitele comuniste ti se rascoleste constiinta crestina oricat de insensibil ai fi.
- Pot fi cinstiti martirii fara sa fie recunoscuti de Sfantul Sinod? De ce credeti ca Sfantul Sinod nu ii canonizeaza pe mucenicii temnitelor?
- Problema confirmarii sfinteniei marturisitorilor din inchisorile comuniste este extrem de delicata. Practic, nu este al nostru rostul a ne pronunta in aceasta privinta, pentru ca aceasta problema apartine in exclusivitate Sfantului Sinod al BOR. El detine autoritatea deplina si exclusiva, in masura sa se pronunte in aceasta chestiune. Dar, vorba ardeleanului: nu inteleg de ce atata graba, mai ales in chestiuni atat de delicate. Amintiti-va de faptul ca Sfantul Stefan cel Mare, care a fost considerat sfant inca din timpul vietii lui, a fost canonizat de BOR la 400 de ani de la trecerea lui la cele vesnice, si asa, cu oarecare dificultate si cu destule voci impotriva. Si exemplele pot continua: Sfintii Martiri Brancoveni au fost canonizati la 300 de ani de la moartea lor martirica, Sfantul Calinic de la Cernica dupa 100 de ani de la moartea sa, Sfantul Dionisie Exiguul din Dobrogea, abia dupa 1500 de ani de la moartea sa etc. Cred ca Sfantul Sinod mai are inca mult de recuperat din istoria noastra mai veche si abia dupa aceea ar trebui sa se ocupe cu toata seriozitatea de istoria noastra mai recenta. Pana in 1953, noi, romanii, nu am avut nici un sfant national recunoscut printr-un act oficial de canonizare, de catre sinodul BOR. Asta nu inseamna ca evlavia populara a fost diminuata sau afectata in vreun fel. Romanii au stiut in tot acest rastimp, care a trecut de la invesnicirea sfintilor si pana la recunoasterea oficiala tarzie a sfinteniei lor, sa-i cinsteasca cum se cuvine si sa-i priveasca ca pe adevarate modele de vietuire crestina, zamislite pe teritoriul patriei lor. Parintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, mai in gluma, mai in serios, se arata chiar suparat de canonizarea Sfantului Stefan cel Mare pe care, datorita faptului ca a fost trecut in randul sfintilor, nu mai poate sa-l pomeneasca la proscomidie. Iar in ceea ce priveste canonizarea marturisitorilor din inchisorile comuniste, desi sfintia sa este chiar unul dintre cei care au suferit temnita grea alaturi de camarazi, cu toate acestea nu pare a fi prea incantat de o eventuala canonizare a lor. Am sa redau cateva franturi dintr-o discutie pe care am avut-o recent cu sfintia sa pe aceasta tema. "Am paisprezece ani de inchisoare. Numai la Zarca m-au tinut, la regim de exterminare. Numai eu stiu vaietele mele cand eram acolo. Asta inseamna ca nu eram un sfant. Dar nici n-am cedat! Aici e bucuria mea! Am supravietuit. Ii multumesc lui Dumnezeu ca am fost in suferinte de moarte si suflam in palme ca sa mai am viata macar un ceas. Cati n-au suferit, dar pentru ce au suferit, au suferit pentru Hristos, sau nu? Asta e intrebarea! Noi suntem crestini si aparam crestinismul, inainte de orice. Sfintenia o da Biserica, parinte. Sinodul, asa cum e, este autoritatea. N-avem voie sa facem legi, vietuiri, confirmari, sfintenii de capul nostru. Toate astea le hotaraste Sinodul. Ca daca intri in lupta fara strategie, fara unitate, fara comandament, iesi infrant."