Nunta in cer
Cand a auzit el de Biserica de brazi?... E cam mult de atunci. Prin anii '70, era tanar profesor si-i placea sa stea vara pe la stane si sa doarma-n cojoc, sub cerul plin de stele, alaturi de ciobani. Il fascinau povestile si viata lor din singuratatea plaiurilor alpine. Acolo, prin piscurile Parangului, a vazut-o profesorul Balan pe batrana bacita momarlanca Ana Brotea, cea care i-a vorbit prima data despre ciudatele biserici de copaci de pe varfurile muntilor. Copaci vii, sub ramurile carora se cununau altadata ciobanii cu miresele lor, pe care le gaseau la marile sarbatori de vara ale Nedeielor.
Ea avea 78 de ani atunci. A mai trait inca mult, pana la vreo 95. Vrednica cat doi barbati laolalta. Femeie cu ochi ingusti, albastri-oteliti, ca de lup. Acolo, in stana din Poiana Muierii, intr-o anume amiaza ploioasa, bacita Ana a-nceput sa le povesteasca tuturor despre "bisericile dragostei". Se intampla, ca si azi, ca ciobanii ajungeau rar in satele lor. Din primavara pana-n toamna erau pe munti, langa oi, sihastriti. Apoi porneau pe jos, cu turmele, sute de kilometri, pana-n campii ori in luncile calde ale Dunarii. Cand sa-si gaseasca femei? Puteri adanc tescuite clocoteau in trupurile lor de zdrahoni. Asteptau serbarile de Nedei, cu o infierbantare ce le inflacara mintile. Sapau forma de biserica in pamant. Chiar acolo, in locul de Nedeie, pe platoul din inaltimi. Apoi sadeau in ele puieti zdraveni, brazi de vita nobila, unul langa altul, asa incat sa intocmeasca forma unei biserici. Cand brazii erau inca mici, nunta se tinea asa, intr-o "forma" de biserica ce le ajungea nuntasilor pana la sold, puteai sa vezi mirii peste imprejmuirea verde. Doar forma conta. Gandul unei biserici vii ce creste in jurul tau, impreuna cu un legamant pe viata... Dar daca arborii erau mari, ciobanii ii "conduceau" sa creasca intr-un anume fel, ii fasonau incet- incet, fara sa-i raneasca, pana ce varfurile lor se uneau intr-o semeata cupola de cetini. Sfintita de popi batrani, pletosi, de preoti ciobani, care de mult si-au ingropat rugaciunile si descantecele. Si apoi venea Nedeia, cu joc, cu cantece, cu masuratul oilor, cu sute de oameni veseli, veniti de peste munti, invesmantati in straie taranesti. Cu soare in cer si cu foarte multa dragoste in inimi. Erau vremuri in care toti muntii erau plini cu oameni. Vremuri in care a fi oier sau momarlan nu era ca azi, o vorba de batjocura... Flacai voinici stateau pe marginea horei si se uitau la cate o femeie, asa cum putini barbati se mai uita astazi. Darz. Arzator. Ca un sfarsit de lume. Unii aveau nunta hotarata de-un an, de la Nedeia trecuta. Dar cei mai multi se hotarau chiar atunci, pe loc. Priveau cate o fata cum juca razand, nestiutoare, cuprinsa de vraja fluierelor, cum salta nebuneste camasa alba pe ea, la fiece sunet ori atingere. Acesti ciobani se indragosteau asa, pe loc, "pe toata viata", cu o putere asupritoare, c-o sete nebuna de iubire, care ar fi sfaramat toti muntii dimprejur. Dupa o singura zi, erau de mana cu femeia aleasa, inaintea bisericii de brazi. Patrundeau printre arbori, printr-o despartitura de la rasarit - aceea era intrarea. Intregul alai de la nedeie, sute si sute de suflete, stateau in spatele celor doi si intrau pe rand, incet, in urma lor. Cu totii deveneau, peste noapte, nuntasi. Iar in timp ce preotul le rostea rugaciunea, cand mirii ridicau privirile si vedeau varfurile arborilor rotindu-se deasupra lor, incununandu-le crestetul ca o bolta de cetina si de cer, atunci se simteau cuprinsi de-o ameteala divina, ca si cum ar fi devenit amandoi trup din templul cel mare al naturii si al lui Dumnezeu.
Temple ale schimnicilor daci
Profesorul Ioan Dan Balan sta acum inaintea mea: barbos, inalt, cu palmele pe genunchi. Pe o bancuta, in fata unei micute cabane forestiere de pe valea Taii, langa Petrila, acolo unde se retrage de multi ani, verile, ca sa-si scrie cartile. Alaturi tine o bota ciobaneasca sculptata si doua cutite cu teaca - "uneltele lui", cu care adesea porneste singur prin munti. Are aproape 60 de ani si de o viata tot scrie carti despre stanele momarlanesti. Dupa ce-a ascultat povestile grozave ale batranei Ana Brotea, a decis sa gaseasca el insusi ultimele biserici de brazi. Zice ca le-a cautat zeci de ani la rand, a citit carti, a intrebat oameni, a umblat din stana in stana, incercand sa afle macar ramasitele unor asemenea lacasuri, macar locurile unde au fost. Nu a reusit. Ciobanii tineri le-au uitat, preocupati de trebile lor imediate, de noile necazuri, taxe si restrictii la pasunat, care le amarasc atat de mult vietile, incat nu mai au timp de legende. Iar Nedeile au devenit doar un prilej festiv de betivaneala, cu primari laudarosi, mici, bere si muzica ce urla din casetofoane. A aflat, in schimb, ca ultimele biserici de brazi au fost cautate de comunisti in anii '50. "Oficialii" au scotocit muntii, cautand vechile locuri de Nedei ciobanesti. Au interogat oameni, au ajuns tocmai sus-sus, in tinutul zapezilor vesnice. Nu se stie daca le-au gasit. Insa toata lumea s-a intrebat de ce cauta ei cu asa o inversunare niste simple "palcuri de copaci", de ce tin mortis sa le distruga, sa le dea foc? Tarziu s-a aflat ca aceste constructii de arbori erau mai "periculoase" decat bisericile obisnuite, de mir. Pentru ca erau mult mai vechi, milenare. Dar mai ales, pentru ca ele au fost facute in vechile "locuri de intalnire" ale oamenilor de peste munti, ale ciobanilor gorjeni din Novaci, cu cei din Marginimea Sibiului, cu mormarlanii din Uricani, de pe valea Jietului, ori cu hateganii de pe valea Streiului, locuri de "schimb" comercial, spiritual, in care se purtau toate vestile dintr-o "tara" intr-alta... Locuri magice, de rascruce, care puteau reinvia oricand, mai puternice decat inainte. Ele trebuiau ucise, odata cu amintirile ultimilor oameni care le mai stiau. "Putini inteleg ca acesti Carpati n-au fost numai o granita, ci cel mai adesea un loc de intalnire, de rezistenta!", zice profesorul Balan. "Aici ni s-a pastrat esenta, toata spiritualitatea vechilor daci. Bisericile de brazi sunt ele insele o asemenea mostenire, ridicate intocmai pe aceleasi locuri cu vechile sanctuare pagane, in continuarea vechilor temple ale schimnicilor daci. Locurile astea de Nedei sunt milenare. Doar in tinutul Retezat, Surean, Parang, Vulcan exista o multime de munti cu numele Nedeiul, Nedeuta, Nedeita, Nedeitele, Nedeia Petreanului... Sunt peste o suta in tara. O suta, va dati seama! Dar cele mai multe adunate tot aici, in masivul Parang si Retezat. Un Kogayon! Munti locuiti intens si neintrerupt, cel putin din neolitic. Aici am vazut cu ochii mei ciobani care isi inchinau pruncul nou-nascut unui brad, ca-n fata unui preot. Ciobani care se spovedeau la brazi - i-am vazut cum faceau o cruce in coaja copacului si-si marturiseau in fata ei pacatele, soptit, cu buzele aproape lipite de scoarta, iar apoi bateau matanii in padurea pustie, de parca se aflau intr-o mare biserica. Sustineau ca spovedania asta la arbori e mai puternica decat cea facuta la preot. Bradul e pentru ei sfant. Si azi! Un stalp intre pamant si cerul zeilor. Iar cand te si nuntesti, cand te legi pe viata de femeia iubita intr-o asemenea biserica de arbori... Nu stiu... Ce poate fi mai nobil, mai sublim?..."
Ma gandesc ce-ar fi daca as gasi eu urmele unei asemenea Biserici de brazi? Chiar numai radacinile unui asemenea sanctuar ar fi, intr-adevar, o comoara. Atat pentru mine, ca reporter, cat si pentru cei ce vor voi sa o cerceteze. Profesorul mai banuieste cateva locuri. Foarte vag, din pacate. Din carti, ori din niste "deductii logice", dupa discutiile cu unii ciobani. Stanele de la Straja, din Poiana Muierii, cea de la Cotul Ursului, din Siglau... Stana Zanoaga... sau una numita Caserie, undeva in varfurile Parangului... Nu stie nici el precis unde-s. Unele sunt foarte indepartate, n-a reusit sa ajunga pana la ele. Nu stie daca n-au fost mutate ori abandonate intre timp. Si totusi... Macar am cateva nume. Tot e ceva. Imi zic "fie ce-o fi!" si ma hotarasc sa pornesc intr-acolo.
STRAJA. Ultimul cantec ciobanesc
Stravechea stana Straja e chiar pe muntele Mutu, deasupra unei statiuni turistice si a unei manastiri noi, ambele cu acelasi nume. Secole la rand a fost "capetenia" intregului Vulcan, cu oieri multi si bogati si cu legende multe. In toata stana asta istorica nu e acum decat o singura femeie, ciobanita Maria Voin. Ea singura. Rosie-n obraji de la foc, cu parul cret si valvoi, iese in prag, acoperita c-o mitoasa lunga pana la pamant si c-o bucata de cas intr-o mana. E nepoata dintr-un vechi neam de oieri si are in total... 13 oi. Dar chiar si asa putine cum sunt, ii vine randul sa stea la stana de doua ori pe vara, cateva zile. Iar apoi, in toamna, isi ia partea ei. Maria n-a auzit niciodata despre bisericile de brazi. Se uita la mine si nu pricepe. Se bucura ca s-au facut statiunea si manastirea, pentru ca vin turisti care le cumpara branza. Ii pare rau ca oamenii si-au uitat dragostea pentru oi. Intreaga stana Straja are acum vreo 200 de animale, adunate de la vreo cincisprezece "balcasi", adica stapani de oi. Acum vreo zece ani erau peste 600...
Pe seful stanei, Ion Ulari, il gasesc jos, aproape de orasul Lupeni. Sta intr-o casa ca de orasean, aflata in constructie, tocmai isi pune termopane. Are cele mai multe oi din tinut: aproape 80. Se plange ca "noi, momarlanii, am ajuns de rasul lumii; muncim din noapte-n noapte fara nici un folos, dar ni-i drag de oi si nu le putem lasa..." La 63 de ani are trup subtire si vanjos, parul foarte des cazandu-i pe-o parte, peste ochii albastri si limpezi. Arata ca un actor de cinema din anii '60. "Bisericile de brazi?". Isi scormoneste amintirile. Nu... n-a auzit. Ma duce la "nepotul lui", de 84 de ani, un fel de intelept al intregului munte. Batranul baci Petru Vlaic are mintea limpede, ca de flacau, si vrea sa mai traiasca inca foarte mult timp. Canta din fluiera c-un gajait anume, care-i iese din plamani, dinauntrul lui, un "bas" ce-i insoteste mereu cantecul sau ciobanesc si care te emotioneaza pana la lacrimi. Dar de bisericile de brazi n-a auzit niciodata. Si nimeni din neamul lui. Parintii i-s ingropati in gradina din spatele casei, asa cum fac momarlanii. Privesc si nu-mi vine sa cred: tatal acestui om s-a nascut in 1881 si a murit in 1981! Toti oamenii din muntii astia traiesc foarte mult. Si tatal Mihut a fost balcas renumit, stapan de oi si de munte. A apucat vremurile vechi, cand ciobanii se bateau cu ursii cu palmele goale. Insa nici acest strabun n-a povestit vreodata despre asemenea biserici ciudate. Cu asta imi iau ramas bun de la muntii Valcanului. A doua zi vom cutreiera prin Parang, prin Surean, pana aproape de Obarsia Lotrului. In chenarul de lemn negru al portii, Petru Vlaic sta si ne priveste cum ne indepartam. Intr-o mana tine fluiera, iar cu cealalta mangaie incetisor pe cap un cal alb.
CASERIA. Ciobanul nemaritat
Spre rasarit, tot mai spre rasarit. Sate la rand, momarlanesti, Baru, Merisor, Banita, Dealu Babii, Dalja... Si mereu aceeasi intrebare: "Ati auzit ca pe-aici ar fi fost candva niste biserici de brazi?..." Tin in mana o foaie cu cateva nume de locuri spuse de profesorul Balan. S-a facut rufoasa de la atatea despaturiri. Adesea am impresia ca orbecaim, ca toate aceste povesti si locuri nu-s decat plasmuiri ale mintii prea visatoare a dascalului. Nimeni nu le stie, nimeni n-a auzit. De la Petrosani o luam mai departe spre rasarit, prin cheile prapastioase ale Jietului. Iar muntii se fac tot mai inalti. Ne oprim aproape la fiecare om pe care-l vedem in drum. Muncitori forestieri. Un roscovan numit Ionut zice ca parca a auzit de asa ceva... Imi sta inima. Da, a auzit, de la un cioban batran, mos Patru Hamz, de la stana Slavei, de pe muntele Mija. A stat odata cu ei la un pahar de tuica, cand a coborat din munte, si le-a spus. "Era niste biserici vechi tare, facute de ciobani, cu farmece si descantece. Nu mai stiu... S'apai, daca or fi fost de brazi, nu li se-ncurcau intre ele radacinile?..."
Sus, la stana Slavei, e doar un flacau. Tocmit ca cioban, venetic. Un baietan cu privire lunatica si fire de fan prinse-n pletele incalcite. Zapacit, salbatic, pare ca nu cunoaste graiul omenesc. Scoate doar niste mormaituri bosumflate, la fiecare intrebare de-a noastra. Baciul Patru nu e aici, a plecat demult, intelegem cu greu din gesturile lui lungi si smucite. Imi pare rau c-am batut atata drum, pana aproape de piscul Mijei. Ma bucur ca totusi vad oi multe in stana asta. Sute si sute. Ca niste rauri albe, curgand de pe pajisti.
Cabana Groapa Seaca e chiar in inima Parangului. Stapanul ei, Bogdan Mihai, ne da un ceai cu gust minunat, facut dintr-o multime de plante cu nume stranii. Si o harta detaliata a muntilor, intocmita chiar de el - o adevarata comoara. Bogdan e de douazeci de ani cabanier aici, dar de biserici de brazi tot n-a auzit. Stie insa de Caserie, stravechea stana pomenita de profesor. Ultima noastra sansa. De aici inainte, doar urcam. Se vad ghetarii sus, pe muntele Bora, iar dedesubtul drumului, ne pandesc hauri colosale. Vechea stana a Caseriei e parasita. Doar un chenar scheletic de barne prabusite, prin care bat vanturi suieratoare, un acoperis si niste folii de plastic. Un cioban cat un urs iese dintr-insa. Mandru, incruntat, cu palariuta lasata pe-o spranceana, in umbra careia abia-i ghicesti privirile scanteietoare. Dan Draghici e din Gorj, novacean. Om semet, urmas de mari stapani de munte. Are doar el singur aproape 300 de oi. Are si ii place sa aiba. Desi e un om bogat, caruia nu-i lipseste nimic, sta in colibuta aceea de scanduri, din primavara si pana ce toti muntii din jur vor fi ninsi. Apoi va cobori cu turmele tocmai pana-n Dolj, aproape de Dunare. Pe jos, prin ploi si ninsori, cu chinuri multe. 45 de ani a implinit si pana acum nu si-a gasit o femeie. "Nu ne facem timp. Mereu tot cu vitele. Ne plac femeile, da' ne plac si vitele, sa stam aicea cu ele. Ne-om gasi si noi candva o femeie pe-aicea, cand or mai fi Nedei..." Acest Dan ma face pentru prima data sa gandesc ca oieritul romanesc n-a murit. Ca mai sunt unii oameni care traiesc si azi ca acum 2000 de ani, fara nici o deosebire de timpurile dacilor. Si chiar reusesc sa traiasca prosper. Cat despre Biserica de brazi... Evident, n-a auzit. Nu-i sta lui gandul la "asa treburi". De altfel, cu atata munca si insingurare, nici n-a prea calcat foarte des in ultimul timp intr-o biserica.
STEFANUL. Oieritul romanesc n-a murit
Indata se va insera, nu mai avem prea mult timp. Ma uit la harta aceea si-mi spun sa mai incerc si ultimele doua stane, de pe varfurile Iezerul si Stefanul. Cautam ca-ntr-un vis. Am iesit de mult din intunericul padurilor, in plina lumina, in patria nesfarsita a pasunilor alpine, din care tasnesc piscuri inzapezite, acoperite de ceturi violet. Hoinarim pe acoperisul lumii. Ating cu mana mea ghetari cu zapezi maronii, ce nu se topesc niciodata. Ce cautam noi aici?... Nu mai cautam nimic, nu suntem nicaieri, ci doar plutim prin aerul acela rarefiat si portocaliu al inserarii care ne molcomeste gandurile, printre turme razletite si umbre lungi cat un deal intreg, si ne spunem mereu ca e frumos. Frumos, infinit de frumos si atat.
Stana Stefanul e doar o ingramadire haotica de leaturi cenusii, la poalele unui perete de stanca ce acopera cerul. De sus, din drum, o vezi ca un punct. Sunt trei familii la stana asta. Ciobani veniti cu nevestele si cu copiii lor. O fetita de vreo 5 ani, c-o scufa alba pe cap, sta pe iarba si mananca pietre. Zice ca sunt "bomboane bune". Se joaca tot cu pietre - face niste mormane ascutite si-si inchipuie ca-s papusi. E fetita tanarului baci Gheorghita Ciorogaru, care si el tine singur 250 de oi, la care nu vrea sa renunte in ruptul capului. Vaci si cai mari sunt raspanditi prin inaltimi - toate ale lui. Vreo cinci magari roscovani stau randuiti sub streasina stanei, asteptand plecarile lungi, in transhumanta. Gheorghita e si el om instarit. Ar putea trai fara griji, intr-o vila din Novaci, sa nu se mai chinuie aici, in sihastria asta, si sa doarma-n pat moale, nu in cojoc, si sa vanda animalele, si fetita lui sa manance bomboane adevarate. Ar putea, fiindca aici nu-i usor. Dar el nu se plange de "situatia grea a oieritului". Zice doar atat: "noi nu putem altfel". E asa o bucurie sa-i vezi pe oamenii astia cum se incapataneaza sa ramana prin munti, sa-i asculti cum zic ca "se descurca asa", ca n-o sa-si lase cojocul, fluiera si clopul niciodata... Sunt ca niste calugari care nu prin rugaciune, ci prin meseria lor ancestrala, prin ceea ce fac cu mainile lor duc ceva din "firea" ta de roman mai departe. Nu stiu sa explic. Dar asta simt, in timp ce-i pun emotionat baciului Gheorghita vesnica si ultima mea intrebare: Biserica de brazi!... Minune! Tocmai cand credeam ca umblu dupa naluci, el imi zice ca exista un cioban aici, pe celalalt munte, in stana de pe coasta Benghii. Tot novacean. Dar s-a nascut si a pastorit numai pe muntele acela. I-a fost taiat buricul in strunga, de ciobani. Toata viata mai mult aici a stat decat in satul lui. Miron ii zice. El a vorbit odata despre asa ceva, despre un anume "loc" al unei vechi biserici... Nu stie daca-i ceea ce cautam. Si e greu de ajuns la el. Desi sunt numai cincisprezece kilometri, Gheorghita nu l-a mai vazut de opt ani. Deja e aproape intuneric. Daca ne indepartam de masina, trebuie sa fim cu grija - apar lupii.
COASTA BENGHII. Un vis implinit
Suntem cu-un "patru ori patru", veritabil tanc de teren. Nissan. Soferul cerceteaza urmele. "Doamne, unde pot sa traiasca oamenii astia!..." Doar niste sleauri abrupte, sparte de ploi, trecand prin gropi cumplite. Balarii mari le acopera. Nu s-a mers de mult pe acolo, nu se poate ajunge. Ne prinde noaptea, habar n-avem drumul, poate ca aici ne vor putrezi oasele. Si, in fond, nu stim nimic. Doar niste vorbe vagi, pe care le-am tot auzit pana acum. Cum am putea macar sa speram ca acolo ar putea fi "biserica de brazi", dupa toate prin cate trecusem? Stana Benghii... Una de care profesorul Balan, cu toate cartile lui, nici macar nu auzise vreodata. Si daca e mutata sau desfiintata? Daca nu e nimeni acolo? Hotaram sa ne intoarcem. Coboram muntele, inapoi spre Obarsia Lotrului, spre Petrosani, amandoi in masina, tacuti, fara sa ne uitam unul la altul, ci numai inainte. Parca ne e si putin rusine, cumva... Dupa aproape o ora de tacere incordata, soferul Dan apasa deodata frana: "Si daca era tocmai acolo ce cautam?!...". Radem, deodata, si ma simt atat de fericit ca-l am pe omul asta langa mine, caci ne-am gandit la acelasi lucru, in acelasi timp. Dam cu spatele, incet... Intoarcem masina.
Parca am fost purtati apoi de mana lui Dumnezeu. De trei ori mai repede am ajuns inapoi, pana la sleaurile de pe coasta Benghii, si le-am strabatut usor, de data asta fara nici o teama, de parca "am fi avut drum" pe acolo si ar fi fost firesc sa trecem iarasi prin asemenea pustietati inghetate. Jos erau 20 de grade, aici sunt 5. Bine macar ca stana e totusi locuita. Oamenii au terminat de muls, deja se aprind primele lumini in opaite. Baciul Miron iese din strunga, cu palmele in sold, foarte mirat de oaspeti si de viteza cu care coboram. Barbos pana-n streasina obrajilor, ars de soare, cu un clop micut pe crestet. Ne priveste, dar fara sa se clinteasca un pas. Calm, impietrit. Sar din masina, zgribulit, alerg spre el si ii spun gafait buna seara. Apoi imi cer iertare fiindca suntem pe fuga, dar vrem sa-i punem o singura intrebare: poate a auzit, cumva, din intamplare, de vreo Biserica de brazi... O cautam intruna, de doua zile. Am trecut pe la atatia ciobani si nimeni n-a stiut sa ne spuna. "Da, este chiar aici, in muntele asta", zice ciobanul si eu simt cum urca in mine plansul. "Pot sa va duc si acum sa va arat locul, zice. E-o piatra acolo, veche, de altar, pe un podis inalt, unde altadata se tineau Nedeile si nuntile ciobanesti; eu o stiu din stramosii mei, de la tata lu' tata, care toti s-o nascut si-o trait in muntele Benga. Toti o stiut...", zice, iar eu simt ca mai este foarte putin pana ce lacrimile imi vor curge, de bucurie, pe obraji.
Supravietuitorul
Stana lui Miron Popescu din Coasta Benghii e un rai pastoral: peste 400 de oi! Cand stau laolalta, mioarele lui acopera piscul de zici ca-i nins. Plus, in vale, zeci de vaci si cai, turme de porci, carduri de gaste si alte oratanii, o "ferma a animalelor", la 2000 de metri altitudine, plina de viata si de agitatie, pe care el, ciobanul, o priveste in fiecare dimineata cu bucurie si se simte mandru, stapan. Pasesc printre animale mari, sanatoase, grase, le simt din toate partile miscarea unduioasa, respiratiile lor fierbinti, sforaitoare si prospere. Cai lucitori se ridica-n picioare si fornaie spre vazduh, caprite tarcate si godaci albi, mici cat bratul, mi se incurca iuti printre bocanci... Si-n timpul asta, il ascult pe baciul Miron vorbind despre Biserica de brazi. E o piatra acolo sus, alba, bagata in pamant, pe un platou cu vedere frumoasa, unde a fost altadata biserica si locul de Nedeie... C-o cruce sapata adanc in ea, cu ani precisi si cu slove din acelea vechi, pe care oamenii de azi nu le stiu citi. Dar cum de ciobanii de la celelalte stane pe unde am trecut n-au stiut de ea? E simplu, zice. Pentru ca el n-a prea vorbit cu ceilalti ciobani. Cei mai multi sunt tineri, veniti pe-aici de putin timp, iar de la anul s-ar putea sa-si mute oile in alta parte. El nu s-a mutat de pe muntele Benga. Nici tata, nascut in 1915. Nici tata lu' tata. Nici nimeni. Aici au stat, de cand erau copii, dintotdeauna. Iar biserica a fost a muntelui. Numai a lui. A oamenilor care l-au locuit necontenit. "Altadata, muntele nostru era plin de oameni. Tin minte, de cand eram tanar... Doamne, pe toate pajistile astea vedeai copii multi, stane, auzeai cantece si rasete si strigate de ciobani. Eram si douazeci de "gazde" numai aici, in Benga, si fiecare gazda cu patru-cinci suflete. Eram multi, eram uniti, eram puternici. Faceam Nedei unde veneau ciobani, de pe toti muntii ceilalti. Cu joc, cu cantece, cu bucurie.... Cu nunti "de drag", intre ciobani si ciobanite, care se luau direct din hora si se duceau acolo sus, sa-si lege viata la altarul dintre brazi... Acuma am ramas eu singur, in tot muntele asta. Da' nu ma las. Sa ma fereasca Dumnezeu daca ma las!..."
Copila nascuta in stana
Miron Popescu. Un supravietuitor. Utimul om care mai stie de piatra scrisa a Bisericii de brazi. Intr-adevar, s-a nascut in stana asta. Are 57 de ani de viata, toti petrecuti aici, in coasta Benghii. Si-a luat nevasta de tanar, care i-a stat mereu alaturi, in fiecare an, din primavara pana la sfarsitul toamnei. Ana, femeie voinica, cu chipul rumen, senin, si ochii verzi-verzi. Se apropie de barbat si isi culca capul pe umarul lui. Aflu ca acum 7 ani, femeia asta a nascut si ea o fetita chiar aici, pe muntele inzapezit. Venise toamna, devreme, cu vanturi si ninsori mari. Iar Ana tot nu se indura sa-si lase barbatul si muncile. Amana, zi dupa zi, sa coboare. Isi prelungea cu incapatanare sorocul nasterii. Ar fi putut oricand sa mearga jos, la vreun spital. Aveau masini, cai, totul la indemana. Isi spunea insa mereu ca are de muncit, ca trebuie si ca ii place sa ramana langa omul ei. O zi. Inca o zi... S-a intamplat intr-o seara friguroasa, de "doispe sectembrie" - cand mare parte din ciobani erau deja dusi. A mancat impreuna cu Miron, de cu seara. Nu avea dureri, era doar obosita. Afara ningea des, oile erau toate bagate in staul. Si pe la miezul noptii a nascut. Barbatul a mosit-o, i-a taiat buricul copilului cu un foarfece de tuns lana. Apoi "l-a invaluit intr-o bituse", un cojoc ciobanesc, si i l-a dat femeii in mainile ei. Si au stat amandoi langa foc, pana tarziu in noapte, si Ana a zambit pana ce a adormit cu copilul in brate, la san, langa Miron. Erau doar ei doi pe un munte pustiu. Singuri, amandoi, la fel ca si astazi.... Copila a crescut. Andreea Maria i-a fost numele. Ciudat insa, chiar de la varste foarte mici, ea a visat mereu muntele asta. Ca o obsesie, ca o vedenie, ca o "boala" stranie a copilariei. Desi dupa nastere a stat o vreme la Novaci, departe, acel pisc din inaltimi ii aparea necontenit in vise si in ganduri. Primavara, i se facea dor. "Vreau sa merg la muntele meu!", zicea c-o incordare febrila, inca de la varsta de doi ani, desi nu stia prea bine ce inseamna "muntele meu", stia doar ca vrea, ca trebuie sa mearga acolo. Si tot asa spune si acum, in fiecare primavara, la fel ca tatal sau, care marturiseste ca de prin februarie parca-l apuca asa, o "ameteala" a plecarii si nu mai poate dormi in pat, si simte ca trebuie sa plece, orice s-ar intampla, sa iasa din casa si sa se duca in pustietatile astea, in Benga lui, de care nu se poate desparti niciodata. O legatura inconstienta, organica, intre un copil si un munte. Intre un parinte si un munte. Intre un munte si un neam intreg. Il urcam acum pieptis, direct spre creste, ca sa ajungem la Biserica de brazi. Miron in fata, indarjit, pasind usor ca un fulg si vorbind inflacarat despre lungile lui drumuri pe care le-a facut in viata, numai pe jos, prin munti, iar apoi pana in Banat ori in Baragan, prin viscol si ploi, despre cum a ajuns tocmai pana la Calarasi sau la Nadlac cu turmele de oi dupa el, pe marginea drumurilor, acoperit de gluga si cu picioarele istovite, naclaite de noroi si spinarea insangerata de greutatea desagilor... Dar nu s-a lasat. "Daca sufletu' meu ar umbla pe unde mi-au umblat picioarele, apai ar avea de colindat!", zice razand si urca mai departe.
Biserica inmormantata
Intr-adevar, un loc parca anume harazit unei biserici! Ca o polita larga, agatata de pieptul abrupt al muntelui matahalos. De jos, nu-ti dai seama. Ai zice ca urcusul nu se intrerupe niciodata. Abia cand ajungi la ultima muchie si privesti in fata... te infiori. Un platou drept, suspendat in cer, parca. Locul sfant de Nedeie, ramas din vremuri stravechi... "Frumos, nu?", zice Miron si-si da jos clopul negru din cap si-l tine in palme, de parca, intr-adevar, am fi pasit intr-un mare sanctuar. "Din neam din neamu' nostru, la locu' asta i-o zis mereu "La Bisericuta". Sfant ii pentru noi, astia de-am trait aicea, in Benga. Nici tata n-o apucat Biserica de brazi si nici bunicu'. Cu brazii aia vii, saditi in cerc, unu' langa altu'. Da' stiu ca bunicu' venea aicea, pe podisu' asta, se inchina sub ceru' gol, singur. Si cand venea 'napoi in stana, avea mereu ochii uzi de lacrimi. Asa suntem noi, ciobanii. Daca atat de multa vreme n-avem biserica aproape, atuncea il cautam pe Dumnezeu pe unde ne-apuca vremea. In munti... In copaci. In iarba. In ceru' asta mare de deasupra noastra. Da' mai cu seama, in locurile sfinte pe care noi le stim de la stramosi..."
Ma uit cu atentie: abia se mai distinge forma bisericii. Un oval de gropi, una langa alta. Seamana, intr-adevar, cu gaurile ramase in urma unor arbori desteleniti, a unor copaci grandiosi care au fost smulsi candva cu tot cu radacini. De parca ciobanii i-ar fi scos pe toti din pamant si i-ar fi dus cu ei in alta parte. Iar in jurul pietrei de altar cresc puzderii de flori mici, mov, foarte dese. Niste violete dintr-un soi ciudat, ce nu-nfloresc decat aici, in locul asta. Vad si eu acum piatra scrisa. Imi vine pana la genunchi. Intr-adevar, foarte veche. Deasupra literelor necunoscute, chiar sub crucea scrijelita, sunt sapati si doi ani. Unul nu se cunoaste. Celalalt e "1868". Daca n-as sti de la Miron ca aici a fost biserica, as putea zice ca-i o piatra de la mormantul unui om. Insa baciul stie clar ca biserica a fost "desfiintata" in anul 1868, stie asta de la toti inaintasii sai. Alaturi, un cioban a mai scris, stangaci, o alta piatra. Si ea se pastreaza aici de multa vreme, Miron o stie "de cand s-a pomenit". Pe aceasta de-a doua piatra deslusesc urmatoarele cuvinte: "...Ofranda... In amintirea acestui Lacas Sfant, 1868...". Ma gandesc ca ar putea fi vorba de altceva. Nu un mormant de om. Ar putea fi chiar "piatra de mormant" a unei intregi biserici.
Suprema dovada
Stranii inscriptii. Cine stie ce s-o fi intamplat aici, in locul asta? Acum cativa ani, doi ciobani de-ai lui Miron au vazut aici jucand flacari. Flacari albastre, inalte, asemeni celor care ies de obicei de pe comorile cele mari. Au urcat, au scos piatra si-au incercat sa sape dupa aur. Noroc ca baciul i-a vazut si le-a poruncit sa o duca inapoi. S-a dus impreuna cu ei ca sa se asigure ca au pus-o intocmai pe locul ei. Iar in urma cu trei ani, acelasi Miron a fost partas la o intamplare extraordinara. Statea tot asa, intr-o seara, langa foc in stana lui, cand a auzit un huruit de masina. Intocmai ca-n ziua in care am aparut noi. Cam pe la aceeasi ora. La fel de mirat a iesit din strunga si s-a uitat imprejur... Si, deodata, a vazut trei masini negre. Urcau muntele, direct pe pajiste, catarandu-se anevoios pe cleanturile de piatra, incet, tot mai sus. Baciul statea cu mana streasina la ochi si se minuna. Trei masini, si toate trei negre!... Si-a chemat si femeia afara, sa vada si ea. La un moment dat, cand urcusul devenise prea abrupt, cele trei masini s-au oprit. Dinauntru au coborat niste calugari. Cam doisprezece la numar. Si-i aminteste ca ieri. Ciudati popi. Toti nefiresc de inalti, lati in umeri, niste uriasi cu barboaie stufoase, purtand pe cap camilafce din acelea inalte, evazate, cu voal... Au inceput sa urce cu totii creasta Bengai, cu vesmintele lor largi, fluturand in bataia vanturilor. Abia tarziu, Miron si-a dat seama ca acesti calugari merg, de fapt... chiar spre locul fostei biserici! Direct, pieptis, fara ocolisuri. N-a putut pricepe nici pana in ziua de azi de unde-au stiut ei de Biserica de brazi. Ce carti stravechi au putut sa citeasca? Nimeni nu mai venise pe-aici vreodata, nimeni, cel putin de cand se nascuse el. Se uita la preotii aceia si nu stia ce sa faca. Nu s-a mai dus la ei sa-i intrebe, sa le dea explicatii. Nu-i sta in fire deloc sa se bage in seama, sa se amestece in treburile altora. In plus, si-a dat seama ca preotii stiau prea bine ce au de facut. Erau hotarati dinainte. S-au urcat pe platoul parasit si au tinut o "slujba", toti impreuna, in jurul pietrei scrise. Slujba solemna, dupa tot canonul, ca intr-o biserica adevarata. Imediat dupa aceea au coborat cu totii inapoi la masini si-au plecat. Miron s-a bucurat mult, in sufletul lui, de aceasta "aparitie" neasteptata. A fost, pentru el, suprema confirmare ca aici a fost intr-adevar biserica candva, ca Biserica de brazi n-a fost doar un basm al neamului sau de ciobani singuratici. Atunci a simtit ca nu s-a inselat cand sustinea mereu ca traieste intr-un loc binecuvantat. Caci in seara aceea, dupa mult timp... dupa secole intregi, poate... in seara aceea, peste "muntele lui" a rasunat pentru prima data un cantec sublim de Liturghie.
Foto: DAN TRASNAI