In China, la "portile cerului"
Suntem in plina vara, dar in loc de vacanta, bateti neobosit drumurile fierbinti ale tarii, pentru emisiunile pe care le faceti la televiziune si radio. Pe unde v-au mai dus pasii in ultimul timp?
M-am intors recent de la cel mai mare Festival international al productiilor de televiziune, "Magnolia Award", care a ajuns la a 15-a editie si care a avut loc anul acesta la Shanghai, in China. Am fost nominalizat la marele premiu pentru emisiunea mea de pe TVR Cultural, "La portile Ceriului". Ce sa va spun? Ca a fost frumos? Trebuia sa fiti acolo, ca sa intelegeti, ca daca v-as povesti eu ar mirosi a lipsa de modestie. Am avut la dispozitie din partea organizatorilor biletele de avion, sederea la hotel de cinci stele, limuzina cu bar care ma plimba pe unde voiam eu, si doi translatori, unul pe romana-chineza, altul pe chineza-engleza. Am vizitat Shanghai-ul, am fost la Muzeul de Istorie, m-am plimbat pe poduri, am fost prin cartierele mai sarace, am intrat in magazine de instrumente muzicale, am cantat pe strada, cu trecatorii. Faptul ca merg prin lume imi ofera o anumita distanta fata de ceea ce se intampla in Romania si am astfel un termen de comparatie al valorii muncii mele.
Cu ce ati participat in concurs?
Am tradus si am trimis pentru concurs un episod de sinteza numit "Povesti din hotarul satului", cu filmari din Olt, Bucovina, Hunedoara, Maramures, despre zona magicului romanesc. Lumea satului romanesc, descoperita prin traditiile sale, prin zona sa fantastica, prin povestile cu solomonari, strigoi si fata padurii, a vrajit audienta. Au fost si seminarii pe diverse teme, sustinute de personalitati din lumea actoriceasca si regizorala din toata lumea. Este prima oara cand Romania participa la acest festival, desi el a ajuns, ati vazut, la a 15-a editie. Am sesizat, dureros, si cu aceasta ocazie, ca Romania nu este la masa marilor evenimente mondiale, si nu pentru ca restul tarilor ne-ar privi cu indiferenta, ci pentru ca inca traim dupa un contract semnat de Ceausescu: nu stim sa ne punem in valoare, si nici nu vrem sa stim.
Cu "serenada", pe sub teii infloriti
A venit, totusi, vara. Ce faceti in zilele obisnuite, cand nu sunteti plecat in documentare, si nici la pupitrul de montaj din radio sau din televiziune?
Imi place sa citesc si sa ascult muzica, chiar si din aceasta moderna. Imi place mult sa ma plimb, sa descopar strazi vechi din Bucuresti. In ultima vreme, n-am mai umblat nici cu masina, mai ales cat au fost teii infloriti. Mi s-a parut o impietate sa tot dam gaze de esapament peste parfumul florilor de tei... Asa ca am mers mult pe jos la inceputul acesta de vara si mi-am adus aminte de teii din anii adolescentei. Era anotimpul florilor de tei, cand am terminat liceul de muzica, in Baia Mare, si "umblam cu serenada" la dirigintele nostru, compozitorul Liviu Borlan (dintr-o mare familie de muzicieni a Baii Mari, mama lui studiase cu Bela Bartok), si pe la toti profesorii nostri. Eram imbracati in costume festive, cu o panglica prinsa-ntr-o rozeta, pe care scria "La revedere, generatia ...", si mergeam cu clasa sa le cantam profesorilor nostri, acasa, sub geam, "Deschide, deschide fereastra" la patru voci... Eram tineri, timizi si indragostiti pana peste urechi. Cine mai merge astazi cu "serenada"? N-am mai auzit... Tot orasul mirosea a flori de tei si prin toate vitrinele erau expuse tablouri mari, cu fotografiile tuturor absolventilor de liceu. Mai apoi, ca profesor de muzica la Targu Lapus, faceam repetitie pentru Serenada cu absolventii de liceu si umblam cu ei toata noaptea pe la casele profesorilor din oras si apoi la banchetul de sfarsit de liceu... Ce cruzi eram, cu ce optimism priveam viitorul atunci...
Cum pastrati amintiri asa de pure si luminoase?
Da' cum sa nu! Si acum, cand vad tineri sfiosi si curati, mai ales in orasele si satele din provincie, ma impresioneaza, si-mi dau sentimentul ca suntem, inca, oameni normali. Am sa merg acasa in august si am sa vizitez fosti colegi de-ai mei, din anii de scoala. Si-am sa stau mai mult si cu parintii mei, in Lapus, si am sa-i povestesc tatii cum am zburat eu in China, cu avionul, cale de 20 de ceasuri.
"Timpul s-a scurtat! Ma grabesc sa ajung cat mai repede acasa!"
De unde va vine energia aceasta, arderea aceasta pentru ceea ce faceti pe scena, cand cantati, dar si in viata de toate zilele?
Din cantec. Din horit. Horitul nu-i un fenomen, e o stare, nu e o boala, e-o vindecare. Si daca am hora, nu sunt singur pe lume. Eu cred ca o buna parte din energia aceasta imi vine si de la cei plecati dincolo, marii mei prieteni Ioan Alexandru, Cezar Ivanescu, Vasile Sav, latinistul de la Cluj, Ghita Muresan de la Targu Mures, Horvath, Fanateanu, dar si Bud Nelu din Ses, cu care umblam a colinda, Turararu, cu care umblam dupa mure si afine, pe sub Satra si prin padure, pe la Ineu. Parc-o fo' ieri. Si multi altii. Ei, acestia ii simt eu ca si cum ar zice: Grigore, fa tu ceea ce n-am mai avut noi timp sa facem acolo, si noi te asteptam aici, ca aici e extraordinar de frumos. De aceea am linistea si impacarea aceasta si forta de a merge mai departe, pentru ca stiu ca e bine ceea ce fac, am incuviintarea lor. Timpul s-a scurtat, ma grabesc sa ajung cat mai repede acasa. Acolo, chiar simt ca am o libertate si ma bucur de ea. Doua saptamani: liber, singur!
Ce anume inseamna libertate pentru dvs.?
Sa ma duc pe unde-am umblat si sa-mi inchipui ca-s tanar!
Cu coasa-n brazda!
Cum erau verile in Ardeal, cand centrul lumii era acasa, in satul parintilor?
Cand eram student, mergeam la coasa, la facut fan. Abia asteptam sambata, duminica, sa ma intorc in sat. Sa aud cum fasaie coasa in iarba. Ma trezeam la trei ceasuri dimineata, luam coasa, cutea, slanina si ceapa si du-te, Grigore! Coasa trebuie sa taie, sa fie bine ascutita, ca briciul, sa fie ca pana de usoara, s-o tii asa, in doua degete, "sa nu hie bolnaghie", cum zicea tata. El m-a-nvatat si sa cosesc, si sa ascut coasa, si nu lasa pe oricine sa coseasca, ca zicea ca-i strici iarba. Aveam o forta in mine, de nu-mi ajungeau dealurile cand incepeam a trage cu coasa! Eram acolo cand rasarea soarele. Toti barbatii ne strigam pe dealuri si suieram cantece de pe la noi. Venea mama cu pranzul, ca daca nu venea cand dadea soarele pe brazde si se usca roua, amar ce mai suduia tata. Mama venea, ne intindea masa pe un stergar, si pana noi mancam, ea spargea brazdele, sa uste fanul. Si-apoi, dupa ce terminam de cosit si fanul era gata, veneau si femeile si fetele, faceam capitele, apoi aduceam capitele la par, faceam podina si eu calcam facitura. Si-apoi, dadeau din cruci oamenii, sa nu vina ploaia, sa le strice lucrul de-atatea saptamani. Cand venea cate o ploaie dinspre Razoare, era rau, dar daca venea de la Dobric, nu venea pe noi. Adica, noi stiam pe unde venea ploaia, ghiceam dinainte, batranii citeau semnele si dadea semnalul la fan. Bunul meu stia asta si iesea dimineata in fata casei si se uita la stele: "Ei, Nastasie, ma tem ca n-om sparge capitele astazi. Lasam fanul in capita, ca ploua!". Fanul n-are voie sa fie plouat, daca vrei sa ai lapte bun. Veneam din fundul gradinii pan' acasa si ne tot uitam inapoi, rugandu-ne sa nu ploua. Daca negura de dimineata de pe Satra se lasa in jos, era bine, daca se ridica, era de ploaie. Daca fulgera din senin, in departare, nu era semn bun. Pana la Sant' Ilie, nici nu se mancau mere, ca se temeau oamenii c-ar fi trasniti. Apoi, dupa ce terminam cu fanul, araceam fasolea, prin porumb. Mergeam in padure la Gales sa facem rude (araci) pentru fasole. Si-apoi, faceam otava intai si-a doua. Lucram, ca noi traiam din lucru, nu se exista sa "bati staieru'", adica sa tragi mata de coada. Parintii ne puneau la lucru de mici. Abia astept sa ma duc acasa si sa cosesc, sa ma bag in randuiala oamenilor si pana nu-i prea tarziu, sa-i mai indemn sa n-o lase si sa n-o uite. Am fost prin preajma Brasovului, in niste sate unde lumea trebuia sa fie pe dealuri, cu coasa. Ei bine, fanetele le vandusera la bucuresteni, sa faca case, si-or vandut si animalele, ca deh, acum cu ce sa le mai tina, iar la vremea fanului, ei ce faceau? Se uitau la telenovele!... Oamenii sunt derutati complet, si nu ei sunt de vina, ci politica de la Bucuresti. Nu este normal ca o tara cu o asemenea forta sa-si lase oamenii sa plece sa munceasca pentru altii, iar la noi sa ramana campurile nelucrate. Trebuie sa ne chemam oamenii acasa, altfel o sa ne trezim fara limba romana, fara romani. Pe tot intinsul Romaniei pluteste un duh bun, pozitiv, simt asta, credeti-ma, dar noi il alungam cu nechibzuinta noastra, in loc sa-l hranim, sa devina si mai puternic. Uitati-va la lumea care se duce, pe tacute, lumea aceea a strabunilor nostri, care se stinge nestiuta, necercetata, neprotejata, neinconjurata cu dragoste. Cati o mai cauta, in afara de mine si reporterii de la "Formula AS"?
Foto: Kosei Miya (2)