O casnicie ca a mea li se pare tuturor ca desprinsa dintr-o carte de povesti: sotul este medic, sotia sta acasa, au doi copii inteligenti, o locuinta impunatoare, doua masini in garaj, o servitoare si o casa de vacanta.
Singura care stia adevarul despre viata mea era sora mea mai mica; eram ingrozitor de nefericita. De ani de zile, sotul meu era mut, nu gasea nici un fel de cuvinte pentru mine. Simteam ca inghet langa el. Imi era frica de toanele lui imprevizibile, de scrupulozitatea lui, de tacerea lui de otel, atunci cand ceva nu functiona asa cum dorea el.
Un exemplu graitor: cand era mica, fetita noastra, Oana, nu prea manca, era mofturoasa, iar eu eram fericita cand vara ceva in gura. Intr-o duminica chiar i s-a facut foame cu adevarat. Mai intai a mancat un baton cu mac, apoi doua chifle cu Nutella. Era unsa toata pe maini si la gura, cu ciocolata. Tudor a sosit acasa inainte sa apuc sa o spal, si a spus pe un ton prietenos: "Fii atenta sa nu murdaresti toata casa cu ciocolata, du-te, spala-te pe maini si pe fata!". S-a dus la baie. El a explodat: "Ce se intampla in casa asta? Peste tot doar firimituri! Chiar nu esti in stare sa inveti copiii sa manance ca lumea, la masa?".
Nu-mi venea sa cred. Firimituri! Am fugit la baie, am luat o periuta de dinti, m-am asezat in genunchi la picioarele lui si m-am apucat sa perii firimiturile de pe parchet. "Acum esti multumit?", l-am intrebat. A plecat in biroul lui fara sa scoata o vorba. Eu am ramas nemiscata pe podea, cu ochii plini de lacrimi. Ma simteam asa de umilita si parasita...
Sa fii singura, chiar daca traiesti in casa cu un barbat. Singuratate pentru doi. Asta a fost sentimentul predominant din casnicia mea. Desi noi aveam niste avantaje pe care altii nu le au, din punct de vedere material. Dar, ce folos?
Odata, Tudor a venit acasa si a spus: "La service-ul din colt este de vanzare o masina decapotabila, o vrei?". Eram sigura ca ma intreaba doar pentru ca si-o doreste el. Am vorbit despre asta cu sora mea. I-am spus: "N-am nevoie de nici o masina. As prefera sa ma mangaie din cand in cand". Ea cunostea bine casnicia si mi-a raspuns lapidar: "Oricum n-o va face, asa ca ia mai bine masina". Am ascultat-o, adaugand minunatei familii a domnului doctor inca putina stralucire.
Financiar, aveam, practic, posibilitati nelimitate. Pantofii mei zeci de perechi stateau ingramaditi unii peste altii. Pentru tot felul de sporturi si ocazii, de la balerini la pantofi cu tocuri. La un moment dat, mi-am dat seama ca pierd controlul. Am inteles ca trebuie sa fac ceva si m-am decis sa plec cu vecina mea la cumparaturi. Imi lipseau niste ladite pentru legume si fructe. Era loc suficient in pivnita. Stiam ca lui Tudor n-o sa-i fie pe plac cutiile cumparate de mine, asa ca m-am grabit sa termin treaba inainte sa ajunga el acasa. Ma uitam tot timpul la ceas speriata ca nu voi termina ce-ncepusem. Eram nervoasa, agitata. Vazandu-ma asa, vecina mea m-a intrebat: "De ce te agiti atata?". Am inceput sa plang. Nu ma mai puteam stapani. I-am spus ca trebuie sa dispara haosul din casa pana la venirea sotului meu. Nu-i puteam marturisi tot adevarul. Am izbutit totusi sa terminam cu putin inainte ca Tudor sa intre pe usa, astfel ca totul s-a rezumat la: "Ai modificat ceva, nu-i asa?". Actiunea mea arbitrara nu batea la ochi acolo, in fundul pivnitei. Slava Domnului!
De cate ori i-am auzit pe altii spunand: "Ai o casa superba!". Imi venea pur si simplu sa urlu: "Da, o casa frumoasa, dar nu si-un camin! Sunt singura ca un caine!". Cuvinte mute care n-au iesit niciodata din sufletul meu. Nu te poti plange public de neputinta ta. Ce-ar fi crezut lumea despre noi?
M-am intrebat multa vreme: oare Tudor a devenit cu timpul asa de indiferent? A fost altfel la inceput? Nu cred, a fost asa chiar de la inceput, doar ca nu mi-am dat seama ca exista o problema. Tudor a venit la spitalul nostru ca tanar medic asistent, eu lucram la laborator. Mi se parea extrem de amabil, desi nu era genul meu. Mi-au placut intotdeauna barbatii atletici, iar Tudor era lung si lalau, fara muschi, avea ochii caprui si parul castaniu, cam rar. Fostii mei prieteni erau toti blonzi, cu ochi albastri si bine facuti.
Dar Tudor se-nvartea tot timpul in jurul meu, era dragut, foarte politicos si amuzant. Intr-o zi m-a sunat acasa si m-a intrebat: "Mergeti cu mine la opera asta seara?". Am acceptat. Dupa spectacol, am stat pana la 3 dimineata intr-o gradina de vara, la un pahar de vin, si ne-am intretinut de minune. Cateva zile mai tarziu, am plecat pentru trei saptamani la un curs de perfectionare dar inaintea plecarii, m-am trezit cu el in fata usii. Tinea in mana un trandafir si mi-a spus: "Ma insor cu tine". Pur si simplu. Gestul lui m-a impresionat. Cand m-am intors, mi-a daruit un inel de logodna. Peste 6 luni ne-am casatorit si peste un an s-a nascut fiul nostru, Valentin. Pe-atunci, totul era OK.
Faptul ca ceva nu mergea in relatia noastra l-am constatat abia pe urma, treptat-treptat. Cand venea acasa, Tudor mergea direct in bucatarie, isi umplea o farfurie cu sandviciuri, se imbraca in trening si se intindea pe canapea, la televizor. Zacea acolo urmarind emisiunile sportive. Slava domnului, erau o multime! Multa vreme, l-am inteles. Munceste mult, si medicina nu-i o meserie usoara. Pana cand, la un moment dat, m-am lamurit, cand iese pe usa cabinetului sotul meu isi ispraveste disponibilitatea de-a mai vorbi. N-o mai face deloc. Nici macar de dragul meu.
Si cand ieseam impreuna cu altii la cate o ocazie in oras, Tudor era prezent, dar tacea, cu mainile incrucisate dupa ceafa. La petreceri, eu vorbeam ca o cascada, ca sa nu se observe ca el nu spune nimic. Era important pentru mine, nu vroiam ca ceilalti sa observe ca in casnicia noastra ceva nu functioneaza ca lumea. Doar surorii mele i-am spus intr-o buna zi: "Nu mai suport". Eram tot timpul sub presiune. In cele din urma, lucrurile s-au agravat in asa masura, incat sora mea incepuse sa ma controleze cu telefonul. Odata mi-a spus: "Mi-e frica sa nu faci vreo prostie sau sa devii alcoolica".
Intr-adevar, incepusem sa beau cam mult. Peste zi nu beam niciodata, dar seara goleam sistematic ceva pahare cu vin, izolata in bucatarie. Incercam sa uit, cateva minute, cat eram de nefericita. Apoi, intr-o zi, am mers la psiholog singura. Sotul meu n-a vrut sa ma insoteasca. Mi-a spus: "E o tampenie. O cretinitate!". Atunci l-am rugat sa faca ceva, daca vrea ca relatia noastra sa reziste. "Te rog, du-te si tu la psiholog, singur, esti grav nevrotic". Bineinteles ca a refuzat. In ce ma priveste, am luptat cat am putut. Ma duceam la coafor, la pedichiura si la manichiura, la cosmetica. Ma durea faptul ca sotul meu nu vede nimic. De multe ori, noaptea, stateam culcata langa el si plangeam, asteptand o atingere, un sarut, o vorba buna. O data aveam 33 de ani pe-atunci m-am apucat sa notez de cate ori faceam dragoste: de 42 de ori intr-un an. Sigur, unii vor spune ca nu e prea rau pentru un cuplu cu doi copii. Dar sexul era singurul semn de tandrete pe care-l primeam de la sotul meu. M-as fi bucurat daca Tudor m-ar fi tinut din cand in cand de mana, sau daca m-ar fi sarutat. Dar asa ceva nu se intampla niciodata. Faceam dragoste sec, ca doua automate.
Apoi au inceput durerile. Aveam palpitatii, fara sa fi suferit de vreo boala. Nu mai puteam respira, faceam crize de astm, dar numai atunci cand Tudor era pe-aproape. Au urmat nodulii la san, mereu altii si altii. Medicul mi-a extirpat unul, era benign, dar mi-a atras atentia: "Trebuie sa schimbati ceva in viata dvs., altfel ar putea fi mai rau". I-am povestit cum arata casnicia mea si ca nu pot face nimic din cauza copiilor. S-a uitat la mine si a spus: "Copiii au viata lor, dar si dvs. aveti o viata".
Dar nici macar vorbele doctorului nu m-au trezit. Trebuia sa se intample altceva. Intr-o zi, pe soseaua care duce in localitatea vecina a murit intr-un accident de circulatie un barbat. Avea exact varsta mea. A ars pur si simplu in masina. M-am gandit mult la cele petrecute. Mi-am spus: daca ai stii ca ti s-ar intampla si tie saptamana viitoare asa ceva, ai petrece ultimele zile din viata asa cum traiesti acum? Raspunsul a fost: nu! Am inteles pe loc ce nu intelesesem atata vreme: nu mai trebuie sa mai astept. Ce era de asteptat? Voiam o alta viata. Imediat! Cat mai aveam vreme.
Ce m-a impresionat cel mai mult la despartirea noastra: in ultimele discutii, cand era limpede ca nu e o simpla amenintare, ci ca plec cu-adevarat, Tudor mi-a spus pe numele de alint: Cili! Eram in hol si am cazut pur si simplu in genunchi. Sotul meu nu-mi mai rostise numele in ultimii ani. Si eu nici macar nu observasem.
CECILIA V.