Ce poti sa spui despre o iubire care s-a stins? Cat poti sa vorbesti despre o relatie care a impietrit in indiferenta? Cat de adanc poti sa cobori in sufletul tau, ca sa poti judeca ce a fost si ce ar fi putut sa fie, daca... Ai putere? Ai curaj? Daca poti face pasul, fa-l! Fara sa te impiedici si fara sa ramai agatat de vreuna din zilele acelea de demult, de felul in care cineva inchidea o usa, sau de o floare ciudata, ce a rasarit langa casa voastra, la putin timp dupa ce v-ati mutat in ea. Fara sa tii partea cuiva si, mai ales, fara sa uiti sa pomenesti ca totul a inceput dintr-un joc. Dintr-un joc teribilist, pe care numai tinerii sunt in stare sa-l inventeze si sa-l traiasca cu toata puterea lor, ca si cum aceea ar fi ultima lor sansa. Un joc din care, pe de alta parte, pot sa iasa la fel de senini si de linistiti pe cat au fost cand au intrat in el. Fara nici o urma de regret si fara indoieli.
Scoase la iveala, acum, dupa atata vreme de cand s-au petrecut, intamplarile acelea ti-ar putea da o alta dimensiune a vietii tale. E ca si cum un manunchi de raze ar strabate crengile si ar cadea intamplator, intr-o dupa amiaza de vara, pe un colt al gradinii, pe care dintr-o data ti se pare ca n-o mai recunosti. Pentru ca lumina aceea a facut sa se nasca intr-un freamat pe care nu-l stiai, a scos din anonimat detalii pe care nu le-ai mai vazut pana atunci, a inviat frunze, pietricele, lujeri diafani, pe care in zilele obisnuite n-ai vreme, n-ai ochi sa le vezi. Iar daca te gandesti ca lumina s-ar putea sa zaboveasca doar cateva clipe in coltul acela, si ca in momentul in care soarele se va ascunde dupa un nor ori va cobori dupa dealuri, lumea aceea marunta, pe care-ai descoperit-o intamplator va muri si ea, atunci chiar ca trebuie sa te grabesti, sa-ti intiparesti totul in minte, ca sa-ti poti reaminti mai tarziu, sa respiri adanc, de doua, trei ori, si sa incepi povestea.
Treptele dragostei
La inceput, in aceasta poveste sunt doar doi oameni, un barbat si o femeie, ca in toate povestile obisnuite. Sau, mai bine spus, ca in povestea aceea de la inceputul lumii, pe plaja pustie care era, fara sa stie, martora si decorul primei iubiri pamantene. Eram doi, doar noi doi, si nimic nu mai conta si nu mai intra in ecuatia care era viata noastra. Eram tineri, de-abia trecusem examenul de admitere la facultate si ni se parea ca toata lumea este la picioarele noastre si ca nimic nu ne va putea opri sau impiedica vreodata sa facem din dragostea noastra un triumf. Era in noi o trufie fara seaman. Trufia naiva a incepatorului, care de obicei face, fara sa vrea, cele mai elementare greseli. N-aveam ochi pentru nimic din ceea ce ne inconjura, eram exclusivisti, nu acceptam langa noi decat anumiti oameni, nu participam decat la anumite intalniri cu ceilalti tineri de varsta noastra. Ni se parea ca ne pierdem timpul atat de pretios, pe care nu mai stiam cum sa-l largim, sa-l pacalim, ca sa putem sta cat mai mult impreuna. Ajunsesem la o teribila coordonare a gandurilor, a gesturilor, ba chiar a felului in care ne imbracam. Eram subjugati de miracolul ce a pus stapanire pe noi si traiam voluptatea legaturii noastre, amplificand-o cu fiecare vorba, cu fiecare privire. Erau atat de intense si de tensionate momentele pe care le traiam, incat nu o data am avut senzatia unei explozii iminente, a unei catastrofe ce ar putea porni doar din simplul fapt ca nu l-as mai fi putut lua de mana pe strada, cand ne plimbam, sau ca, din cine stie ce motiv, nu mi-ar mai fi raspuns la telefon.
Dupa o vreme, am depasit etapa aceasta. Dragostea noastra a intrat intr-o faza mai calma, mai asezata. A urcat o alta treapta. O lentoare diafana pusese stapanire pe noi. Eram ca o zi de vara, la amiaza. Caldura dragostei ne ametise si ne incetinise reactiile. Am inceput sa iesim in lume, sa ne intalnim din nou cu vechii prieteni, nu mai refuzam invitatiile la ceaiurile de sfarsit de saptamana. Era suficient ca din cand in cand, in timpul acestor escapade, sa ne uitam unul la altul sau sa ne atingem doar, aproape intamplator, ca sa stim ca lumea merge inainte si ca nimic nu ne poate tulbura, nimeni nu ne poate fura dragostea si increderea. Privirea aceea fugitiva, care trecea peste lucruri si se oprea doar o clipa, o fractiune de secunda, asupra chipului drag, sau atingerea, ca o falfaire de aripa in zbor, improspatau, de fiecare data, focul ce ne mistuia fara incetare. Si asta a tinut o vreme suficient de lunga, cat sa intelegem ca eram sortiti sa fim legati printr-o legatura care vine de dincolo de noi. Si poate ca tocmai acest gand ca nimeni si nimic nu ne-ar putea rupe vreodata pe unul de altul ne-a facut sa inventam, apoi, acel joc pervers, care ne-a secat inimile si ne-a intors vietile pe dos.
Nici astazi nu stiu daca am inventat jocul acela, fiind mult prea siguri de noi sau doar ca simpla variatie pentru o legatura care intrase, oarecum, pe fagasul liniar al unei existente previzibile. Oricare ar fi explicatia pe care acum, dupa multi ani, pot sa o dau, un lucru este cert. Exact in perioada in care dragostea noastra a fost mai intensa, a aparut si samburele, cat un fir de mac, la inceput, al indoielii. Fara chip si fara nume, la inceput, apoi imprumutand, ca-ntr-un carusel diavolesc, figurile celor mai apropiati prieteni, pentru a sfarsi intr-o mare de fete necunoscute, nestiute, care luau pe rand, intr-o sarabanda batjocoritoare, locul meu de langa barbatul pe care-l iubeam. Ati inteles, cred, ca aparuse intre noi teama. Si de-aici, pana la gelozia cea mai crunta, n-a mai fost decat un pas. Un pas pe care l-am trecut usor, tot tinandu-ne de mana, pentru ca daca dragostea ii tine pe doi oameni impreuna, gelozia ii leaga cu fire mult mai rafinate si mai greu de rupt.
Ceaiul de la ora 5
In fiecare sambata, ne intalneam cu prietenii nostri cei mai buni, acasa la unul dintre ei, care avea o gradina pe malul Muresului. Serile incepeau cu putin teatru de papusi, pe care-l improviza unul dintre noi, pentru fetitele gazdei. O fata de masa pe post de cortina, toata lada de jucarii, pe post de actori si personaje, fetitele care se asezau cuminti pe doua scaunele, asteptand intamplarile, care de cele mai multe ori erau suprarealiste, aproape fara legatura cu ceea ce invatau ele la gradinita, cred, si noi, spectatorii adulti, gata sa intervenim de pe margine cu vreo solutie, cu un zgomot necesar bunei desfasurari a spectacolului, cu o idee pentru a-l salva din impas pe manuitorul de papusi, caruia ii mai seca imaginatia cateodata. Asa am fost, si eu, o data furtuna, imitand zgomotul ploii si al vantului, altadata, am mieunat ca o pisica speriata sau a trebuit sa fiu copac inflorit si sa tin mainile ridicate catre cer, ca niste crengi. Si uite asa, incetul cu incetul, serile noastre de sambata, ceaiul de la ora 5, se transformau intr-un joc in care fiecare avea un rol bine stabilit. Veselia care punea stapanire pe noi se prelungea mult in noapte, cu mult dupa ce fetitele se duceau la culcare. Iar jocul de-a teatrul de papusi ne dadea tarcoale toata saptamana care urma. Era suficient sa rostim fraza de inceput: Acuma ziceam ca sunt pom, sau floare, sau cocos, sau cal, acuma sunt altceva... si sa reintram in atmosfera aceea de libertate aparenta, care ne emotiona ca atunci cand traiesti o aventura reala. Nu participam doar cu mintea, ci si cu sufletul.
Exact asa i-am zis si eu iubitului meu in seara aceea in care a inceput totul. Acuma ziceam ca nu ne cunoastem si ca tu te indragostesti de prima fata care intra in camera si-i faci curte aici, in fata noastra. S-a intamplat ca fata care a intrat sa fie o aparitie noua in grupul nostru. Toti am intrat in roluri, ca sa zic asa, si el a inceput, stangaci mai intai, sa intre in vorba cu ea. Pana la un punct, stinghereala lui parea normala, apoi jocul s-a complicat si, incetul cu incetul, mi-am dat seama ce masinarie infernala am pornit intre noi. A dansat cu ea, si eu, alaturi de ceilalti, am fost doar martora. Chiar daca stiam ca totul fusese pus la cale, ca totul nu este decat un joc, ma durea sa-l vad tinand in brate o alta femeie. Exersam, cu alte cuvinte, primele reactii si stari de gelozie. Au povestit seara intreaga. Pana la un punct, am fost linistita. Stiam doar, si imi repetam in gand la fiecare cinci minute, ca totul nu este decat un joc. Asta imi dadea, credeam eu, o bila alba, un atu, in fata fetei care, fara sa banuiasca nimic, se lasa prinsa in plasa lui de vanator ocazional. Asteptam sfarsitul serii, pe care-l planuisem cu totii pana in detaliu, final in care el trebuia sa ma prezinte ei drept viitoarea sotie, iar noi sa ne amuzam de figura surprinsa a fetei, care trebuia sa fie cat mai bine prinsa in povestea asta de indragostire rapida. Ma uitam la ei si vedeam cu surprindere ca iubitul meu se straduieste in acest sens, chiar prea bine, si ca-i sopteste la ureche cine stie ce povesti, dupa numai cateva ore de cand s-au cunoscut. Si-atunci, mi-am adus aminte de-o fraza dintr-un roman ieftin: Nu pune niciodata la incercare dragostea. Nu-l pune la probe pe omul iubit, pentru ca s-ar putea sa descoperi lucruri care sa te inspaimante.
N-are rost sa va mai spun cum s-a incheiat seara. Iubitul meu de atunci este azi barbatul acelei fete care a intrat pe usa si catre care eu l-am impins, intr-un joc pervers, diavolesc. Au ramas impreuna, dupa ce eu am refuzat sa-l mai vad, sa-i mai vorbesc, si am incercat luni de-a randul sa uit seara aceea si jocurile periculoase pe care, tineri fiind, le inventam pentru a mima o libertate pe care nu eram capabili s-o traim decat cu masti. Nu eram copti pentru asemenea experiente, ne jucam cu focul, fara sa avem apa langa noi. Nu e de mirare ca am ramas cu aripile parlite si mirosind a cenusa. Iubitul meu s-a dovedit un actor mai bun, prea bun, si cred acum ca tocmai de asta mi-a fost frica. Cu ce sa sting eu indoiala care a aparut intre noi, doar dintr-o joaca? Dar daca, la urmatoarea ocazie, jocul lui va fi atat de perfect, incat i se va lipi de figura cu totul masca de Don Juan? De unde sa stiu eu ca, daca am fi ramas impreuna, n-ar fi pastrat pentru mine masca, iar adevarata fata si-ar fi aratat-o doar altora? Cata vreme am amestecat atatea jocuri si masti, de unde sa mai stiu care erau acelea autentice, de unde sa stiu la ce sa ma opresc, intre lacrima si zambetul clovnului?
Peste cativa ani, am ales si eu, m-am oprit langa omul potrivit, fara sa ma mai joc. Dar si astazi, daca cineva mi-ar spune: Ziceam ca acuma suntem printese, sau pomi, sau cai... as tresari, cu siguranta, la amintirea suferintei de-atunci, care m-a facut sa inteleg ca dincolo de fatada aparent fericita a iubirii, in adancul nostru exista mereu o asteptare de altceva mai puternic, mai viu, o nostalgie dupa emotia de inceput a iubirii, pe care timpul o toceste ca pe o piatra de rau. Nu cred ca exista certitudine in dragoste. Doar noroc sau un vesnic spectacol de teatru cu papusi.
NATALIA