Dorina Ciura este una dintre femeile care nu vor sa paraseasca Rosia Montana. In nici un chip, cu nici un pret. In loc de salut, rosteste o fraza cu care m-a intampinat si pe mine, ca sa stiu de la inceput cu cine am de-a face. Noi de-aici nu plecam. Asta ni-i locu, si de nastere, si de moarte. Nu merem niciunde, din casele mostenite de la parinti. Cat timp am povestit, am mai auzit de cateva ori vorbele astea, ca un refren, ca si cum ar fi vrut sa-mi aduca aminte, din cand in cand, de unde trebuie sa pornim si unde sa ajungem in povestea aceasta, adica la faptul ca n-o sa-si vanda in vecii vecilor casa incapatoare cu curtea plina de flori. Am gasit-o pe strada Siciliana. Statea pe o banca, rezemata cu spatele de zidul casei, ca si cum ar fi vrut sa ia putere din el sau poate sa-l apere, cu propria ei caldura omeneasca, de o primejdie nevazuta.
Casa mea nu-i asa de grozava, nici pe departe, ca mere a sa invechi. Si dupa cum promite Goldu bani, as putea, poate, sa-mi cumpar in alta parte, casa mai buna. Da cum sa parasesc io casuta pe care-am trudit-o atata amar de vreme cu barbatul meu? Cum sa las io locul meu, curticica mea, strada asta, sa dispaie (dispara), ca si cand n-ar fi fost? Cum sa dispaie comuna noastra, care-i cea mai veche din cate se stiu? Nu lacomesc la bani. Aurul si banii n-or adus decat nacazuri si framantare. Locul asta s-o zidit pe chinul parintilor nostri. Ei ne-o lasat aici, nu ca sa plecam, ci sa ducem mai departe, la copiii nostri, ce-au inceput ei. Cum sa ma duc io dintr-al meu, sa-mi cumpar alta casa in alt sat, in care sa-mi zica oamenii, acu, la batranete, vinitura?
Incrancenarea si disperarea luptei in care a intrat de nevoie au lasat urme adanci pe chipul acestei femei, care pare impietrita in hotararea luata. Nimic n-o poate face sa-si paraseasca gospodaria, nici promisiunile sau amenintarile fluturate pe sub nas de veneticii de la Gold, nici faptul ca mai are doar o vecina care n-a vandut casa si ca strada lor, plina de viata altadata, este astazi pustie. Daca murim, noi tot aici ramanem! Nu vreau sa patesc ca aceia care au fost dezgropati din cimitir de catre neamurile ce au vandut casele si-au plecat, sa fiu mutata prin alte locuri straine, ca sa nu-mi aflu hodina nici pe ceia lume.
Strada Siciliana
Ca sa ajung la Tanti Dorina, am pornit din centrul comunei, pe o strada ingusta, in panta. La prima vedere, pare o strada ca oricare alta din Rosia Montana. In actele primariei e trecuta ca strada Brazilor, dar toata lumea ii spune strada Siciliana. Cei ce i-au dat numele acesta au fost mesterii italieni care au pietruit-o pe la 1700. Vazand-o arcuindu-se printre pomi si urcand pieptis coastele aspre, si-au amintit, cu siguranta, de dealurile uscate de-acasa, arse de soarele Mediteranei.
Nu stiu cum o fi fost strada aceasta acum doua sute si mai bine de ani, adica atunci cand mesterii si-au incheiat lucrarea si au pus ultima piatra de pavaj. Pot doar sa banuiesc forfota, pot sa-mi imaginez agitatia zilnica, oamenii urcand si coborand pe ea catre minele din varful dealului, pe-atunci pline de aur, dupa cum pot sa presupun lumina care cadea dimineata printre pomi si aluneca peste pietre, oprindu-se sclipitoare in pragurile portilor. Numai atat mai pot sa fac, pentru ca astazi, acum, in luna iunie a anului 2009, strada Siciliana din Rosia Montana nu mai este decat o cale a disperarii. N-a mai ramas aproape nimic din viata de altadata. Daca pornesti din piata, de-acolo de unde incepe strada, pe stanga, prima casa o fost pravalie. O fost vanduta. In casa a doua, a stat familia David. Nepotul o vandut casa fara stirea proprietarului, unchiul sau din Germania. Casa a treia, cum urci, a familiei Vuzdugan, vanduta. Mai sus, statea familia Covaci. Casa vanduta si pustie. Urmeaza alte doua case vechi, de sute de ani, case de patrimoniu, amandoua vandute si goale. Si-apoi vine casa asta, unde suntem noi acuma. Amu, pa dreapta, cum urci, intai e carciuma, apoi o casa parohiala unitariana, pustie si ea. Apoi casa lui Francisc Ciura, vanduta. Mai sus, Biserica Reformata, in care rareori mai tine slujbe un preot ce vine tocmai de la Abrud. Dupa ea, casa familiei Paul Zlacki, peste drum de noi. Cre ca nici el n-o sa vanda. Da nu poti sa stii sigur niciodata. Cati au zis ca nu vand, si numai ce i-ai vazut la poarta, ca vin sa-si ia ramas bun, rusinati de ce-au facut. Mai sus, doua case ale familiei Mihalt, mama si fiul, vandute si parasite. Si mai sus, alte gospodarii falnice, facute de oameni valorosi, aflate astazi in ruina, poarta toate semnul blestemat, tabla albastra pe care scrie ca Goldu-i proprietar. Parca ar fi semnul ciumei care a pus stapanire pe Rosia.
Are dreptate Tanti Dorina. Rosia Montana este un loc in agonie, un loc in care timpul se zbate cu disperare sa mai ramana. Un loc in care tacerea si vorba soptita, spusa cu teama, rostita cu spaima, au luat locul normalitatii si al vorbelor tihnite. Daca pornesti pe alte strazi si ulite din Rosia, peste tot e la fel. Casele pe care oamenii le-au vandut sunt lasate in paragina, curtile cu garduri rupte sunt pline de buruieni, usile sunt intepenite in incuietori ruginite, pe care nu le-a mai deschis nimeni de multa vreme, iar de pe pereti, timpul coboara in valuri, odata cu tencuiala si nisipul, marturia unor vremi apuse. Rosia e lasata sa moara cu dinadins.
Amintiri
Dar n-a fost asa ceva aici pana sa vina Goldu, imi spune cu amaraciune Tanti Dorina. Doamne, cat de mandra era comuna asta si cata veselie era in ea. Poate ca dvs. nu stiti cat e de grea viata minerilor, nu v-ati inchipuit vreodata cum e sa stai acolo, in fundul pamantului, sa scormonesti piatra, sa cauti aur si sa speri ca, poate, poate, da norocul intr-o zi peste tine si scapi de saracie, tu si tot neamul tau. In imnul minerilor este un vers care zice ca minerii traiesc intr-o lume fara cer, o lume in intuneric, fara lumina. De aceea erau minerii oameni asa de veseli, cand ieseau la lumina soarelui.. Parca se bucurau mai mult decat altii, cand erau din nou printre ai lor. Se bucurau si petreceau ca fratii, cand se intalneau unii cu altii. Parintii mei, care aveau 100 de cuxe, parti din mina Ferdinand, si doua randuri de steampuri cu motor, mergeau sambata la Abrud, cu prieteni de-ai lor, tot familii de mineri, intr-un loc unde veneau muzicantii de la Detunata. Petreceau si se intorceau numai luni inapoi. Era apoi Casina, unde se duceau barbatii sa se intalneasca cu ortacii lor si unde se tineau nuntile, cand nu erau posturi. Si ce nunti erau! Miresele pareau niste regine, imbracate cu hainele cumparate cu aurul scos din mina. Pe-atunci era aur destul. Noroc sa ai, harnic sa fii, si gaseai aur cat iti trebuia tie si familiei tale sa traiesi cum se cade. Se vede pe casele astea ca oamenii au putut sa traiasca bine aici. Io tin minte cum a platit tata cu un kilogram de aur pe mesterii care ne-au facut casa. Eram copila si atunci am vazut io prima data cum arata aurul asta, care a adus atata bucurie, dar si atata prapad. Mihaila Gritta, omul care-o scos cel mai mult aur pe-atunci, o facut din banii lui sapte biserici si o groaza de scoli prin toate satele de pe-aici. Asa o crezut el ca-I poate multami lui Dumnezau pentru norocul pe care l-o avut. Dar astia de la Gold ce vor? Vor sa scoata tot ce-o mai ramas, cat de repede posibil, si sa lase in urma o groapa de otrava in care sa traim noi. Vor sa ne-omoare pa noi, ca sa le fie bine lor. Ori asta nu se poate! Asta n-o sa lase Dumnezeu fara plata, ca pe multi i-o ucis supararea, de cand o venit Goldu aici. Si pentru asta cineva va trebui sa plateasca!
Blestemul
In Rosia Montana mai sunt doar cateva familii care au refuzat cu inversunare sa-si vanda casele si sa plece. Pana cand unul dintre ei mai ramane pe loc, Goldul nu-si poate pune in aplicare planul blestemat, de-a face din raiul Rosiei un iad plin de cianuri. Autoritatile i-au tradat, guvernul tace, tribunalele, desi le-au dat dreptate rosienilor, nu duc la capat hotararile luate. In acest moment, lupta dintre Companie si rosieni a devenit una de hartuire epuizanta. Compania are bani, compania are rabdare, Compania are oameni niste venetici, gunoieri adusi cine stie de pe unde, care ii terorizeaza pe localnici, lasandu-le scrisori in cutia postala, insistand sa-si vanda casele, chefuind seara de seara in clubul care se cheama muncitoresc, fotografiind orice strain care vine in comuna, mintind la radio si televiziune ca apa ar fi rosie si otravita, interzicandu-le sa-si deschida pensiuni turistice, care ar avea succes, pentru ca zona este superba, mintind ca doar ea, Compania, are solutia salvatoare pentru locul acesta. Tanti Dorina Ciura si cei care au ramas stiu care este adevarul. Multi or plecat de voia lor si tat ar veni inapoi, da nu se mai poate. Io simt ca la tati le pare rau ca s-or dus de-aici. Sufera p-acolo, printre straini, si asteapta un singur lucru: sa vie sarbatoarea mortilor din noiembrie, ca atunci vin in Rosia, se intalnesc iara la cimitir cu oamenii si cu locurile prin care or trait, si-abia atuncea pot zice ca-s si ei acasa. Ca aici e casa lor, unde s-or nascut si unde li-s morti tatii si bunicii, nu prin alte parti. Multi s-or nimicit de suparare pe-acolo pe unde s-or dus. Io nu vreu s-ajung ca ei. Nu vreau sa-mi cumpar moartea pe bani. Io si barbatul meu nu ducem lipsa de nimic, avem ce ne trebuie cat om trai. Numa daca ne-omoara de musai, atunci plecam, si nici atuncea! Vaca mea din curte ii mai de valoare ca tat aurul Goldului. Ce cred ei, ca daca omoara comuna asta asa, cu incetinitorul, or scapa de blestem? Ca aurul ii de doua ori blestemat. O data sa-ti pierzi mintile, pana dai de el, si-apoi sa le pierzi de tat, daca pentru a-l afla faci moarte de om. Asta o facut Goldu, sa stiti dumneavoastra care veniti aici. Aiesta-i blestemul aurului, nu altul. Si asta-i greu de dus pe ceia lume. Nu, noi nu merem. Faca altii ce-or vrea, noi de-aici nu plecam!