Avea probleme cu spatele, incercase deja tratamente nenumarate, fara rezultat, si printr-o intamplare auzise de un chiropractician in care isi pusese mari sperante. Mi-a cerut sa o insotesc, deoarece ii trebuia ajutor la fiecare miscare. Si iata-ne, la inceputul primaverii, in drum spre Zalau. Eram tot cu ochii pe geam, visand, facand planuri de renovare a casei, toropita de muzica si caldura odihnitoare din masina. Tocmai incepusem sa punem in apartamentul nostru grinzi batranesti, salvate de la o groapa cu var, unde urmau sa fie arse. Grinzile erau dintr-un pod batran, cu arome de fum si fan uscat, si ma gandeam cu bucurie cum alaturi de celelalte comori ale noastre, oale si lucrusoare vechi, o sa avem o bucatica de casa batraneasca din Maramures. Treceam prin comuna Rastoci, cand am vazut dintr-o data minunatia, o casuta langa drum, ce statea cuminte si solemna, crescuta parca acolo dintotdeauna. Parea o iluzie, un abur, dar n-am indraznit sa deschid gura, sa zic: "Opriti masina!", caci noi aveam alte treburi in drumul acela, ne grabeam sa ajungem la timp la doctor.
La intoarcere, l-am rugat totusi pe sofer sa opreasca, sa vad mai bine daca ce vazusem fusese realitate sau o iluzie. Casuta era acolo, peste drum, si astepta. Aveam emotii, nu stiam daca era goala sau avea stapani, ce vor zice cand se vor trezi cu mine, musafir nepoftit la usa. Dar imi doream tare mult sa intru. Voiam sa vad si sa ating totul, asa cum fac cand ma duc si la muzeu, sa miros fiecare barna, sa mangai portile, sa respir povestea locului. Verisoara mea iubeste lucrurile acestea la fel ca si mine si, inteleapta, mi-a dat curaj ("du-te, intra si sa nu-ti fie teama, stiu ca aici nu poate locui decat Sfanta Vineri"). M-a impins usurel de la spate si dupa cateva clipe de ezitare am intrat in curte.
Am intrat, deci, in curte, unde susura un mic paraias sub pivnita casei. Iata-ma sus, la intrare, batand la usa. Spre surpriza mea, inauntru era, intr-adevar, Sfanta Vineri. Cand am intrat, am vazut o camera mica, cu doua paturi pline de perne, o masa in mijloc, un fir de lumina strecurat prin doua ferestre cat palma si un cuptor urias. O batranica sprintena si luminoasa intindea o foaie de aluat pe masa de lemn. Facea taietei. Mi-au dat lacrimile. Am imbratisat-o si sarutat-o, iar ea n-a protestat, mi-a raspuns zambind cu prietenie. Asa am aflat ca locuieste singura in casuta aceea, mostenita de la tatal ei, care o mostenise la randul lui de la tatal lui si tot asa. M-a invitat sa ma asez, ca si cum m-ar fi asteptat si cunoscut dintotdeauna, nu m-a intrebat ce caut acolo si mi-a raspuns la intrebari linistita. N-avea curent, televizor sau vreo utilitate moderna in casa, doar o lampa cu gaz. Avea o pensie mica, mica, insa nu s-a plans de nimic, decat ca ii este din ce in ce mai greu sa repare acoperisul inalt, de paie, greu sa gaseasca pe cineva sa o ajute si mai ales sa plateasca din putinul ei. N-am putut sta mai mult acolo, desi ma simteam ca acasa si aveam atat de multe sa intreb. Am reusit doar sa ii las niste bani, pe care nici nu-i ceruse, sa o imbratisez de cateva ori si sa plec.
Acasa nu mi-am revenit. Ma gandeam mereu la ea si la faptul ca nici nu o intrebasem cum o cheama, caci pentru mine ramasese Sfanta Vineri. Saptamana urmatoare am luat-o pe acelasi drum, acum insa mult asteptat. Imi doream sa fiu mai coerenta, sa fac niste poze si sa vorbim mai multe, sa o intreb ce va fi cu casuta ei in viitor, cand ea nu o va mai putea intretine.
M-a primit cu aceeasi bunavointa, acelasi zambet si aceeasi ospitalitate, si cu linistea pe care numai un om care traieste asa o poate avea. M-a poftit sa ma asez, mi-a multumit de bani si mi-a spus ca ii lasasem mai mult decat pensia ei pe o luna, desi eu ii lasasem foarte putin. Avea flori pe masa si cateva mere si a vrut sa mi le daruiasca pe toate, le primise cadou, era chiar ziua ei de nastere, implinise 82 de ani. Mi-a spus ca o cheama Ana. Am plecat promitand ca voi reveni, ingrijorata de soarta ei si a casutei de basm. Dar n-am reusit, am plecat din tara, in speranta unei vieti mai bune. Desi mama Ana nu mi-a cerut nimic, am ramas asa, cu sentimentul ca trebuie sa fac ceva pentru ea, ca trebuie cineva sa o ajute cu acoperisul, sa-i bata cineva la usa, sa-i auda povestea, care tot nespusa a ramas. Cineva care citeste "Formula AS", desigur, un calator prin Salaj, un om cu suflet mare si generos, care sa repare acoperisul de pe casa batranei Ana... Casuta cea de poveste din satul Rastoci.
MIHAELA MIHOLGA - e-mail: misitg@yahoo.com