Recunosc: am obiceiul prost de a ma indragosti pana peste cap de cate un loc in care Dumnezeu isi arata toata puterea de a crea Frumosul (sub o forma sau alta!). De cate un oras pe care l-am descoperit intr-o anumita stare de spirit, de cate un peisaj care ma tulbura pentru ca mi s-a aratat mai inainte in vis, ca o vedenie surazatoare. In tinerete, din cand in cand, si de cate un barbat frumos...
Italia m-a fascinat inca inainte sa ne cunoastem... personal. M-am apropiat de ea prin lecturi, prin albumele care-i infatisau splendoarea. Prin filmele facute de artisti geniali, precum Fellini si Visconti. Prin frumosul creat de Michelangelo, de Leonardo...
Cu multi ani in urma, pe cand lucram la Radio Romania, am fost trimisa la Moscova, la un Festival International de Film, ca sa fac transmisiile cuvenite. La ceasul amiezii, forfoteau in holul vast si destul de frumos al hotelului "Rossia", fel de fel de staruri autentice, actori celebri, invitati sa onoreze filmele prezente in concurs. Printre ei - Monica Vitti, Alberto Sordi si... Marcello Mastroianni! Incercand sa profit de ocazie, m-am apropiat intr-o zi, pe la pranz, de superbul Marcello care, ce-i drept, afisa un aer destul de "super-plictisit" si posac. Totusi, am cutezat sa-i solicit un interviu, oricat de scurt! M-a ascultat privind in sus, spre candelabrele de cristal ale uriasului hol, si-apoi, ascunzandu-si oarecum un cascat, m-a invitat... la Roma: "Venite a Roma... Aici sunt prea obosit"... mi-a spus el, fara macar sa-si dea osteneala sa inregistreze dezamagirea de pe chipul meu.
Am scris despre aceasta intamplare in cartea mea, "Fereastra de la Venetia". Despre lipsa de politete cu care maestrul a tratat imensa sfiala cu care-l abordasem... Mult mai tarziu aveam sa descopar ca locul in care ma chemase in noaptea aceea de iulie era un teritoriu creat de un Dumnezeu... indragostit! (...) Cu pasiune de anticar, Magnatul lumii a ingramadit pe o fasie de pamant, ingusta cat o proprietate personala, raritati din antichitate, asezandu-le in fel de fel de "casete" de pret, numite Florenta, Venetia, Verona, Napoli, Capri, Palermo, Taormina, Syracusa, Agrigento... Dar in vremurile acelea nu apucasem sa cunosc aceste magnifice asezari... Intre timp, Dumnezeu m-a ajutat sa descopar cateva dintre ele...
"Alberghierii" romani
...Am descoperit-o acum un an, cand am fost invitata de Uniunea Editorilor din Romania si de Ministerul Culturii sa particip, cu o carte a mea, "O poveste cu noua povesti", la Targul International de carte pentru copii - FIERA - 2008. Aveam sa revad Bologna in aceasta primavara, cu acelasi nobil scop - adica pentru a-mi lansa o noua carte de povesti, "Bunica Alba", tot la FIERA si tot invitata de aceleasi organisme din Romania.
Inca de la sosire, in vreme ce strabateam cu taxi-ul drumul spre inima orasului, am aflat cate ceva chiar de la soferul extrem de vorbitor - cincizeci de ani, zambitor, elegant, parfumat discret, cu par carunt, tuns scurt - si anume: "La Bologna nu sunt probleme cu romanii, asa ca nu aveti a va teme, doamnelor venite de la Bucuresti...". M-au bucurat, fireste, asigurarile lui, dar si mai mare mi-a fost bucuria vazand pe marginea drumului puzderia de pomi in floare, damburile verzi, napadite de tufe salbatice, spectacolul leandrilor roz-sidefii, frematand de mangaierea vantului de primavara... Ajungem la destinatie, un hotel de 4 stele, care face parte din lantul faimos ABITALIA. Soferul sare sa imi deschida portiera masinii, ajutandu-ma, galant, sa cobor. Extrem de elegant si de curat, hotelul imi pregateste o surpriza enorma: e deservit de multi romani, angajati ca "personal" de diverse "grade". Patronul lui, activist in domeniul vast si agitat al afacerilor imobiliare, este domnul Andrea Bulgarella, italian bogat, avand mare incredere in emigrantii romani, pe care ii respecta si ii angajeaza cu predilectie. "Ii respect si ii si angajez ca muncitori constructori si ca specialisti in "alberghieria" (hotelarie) pentru ca sunt foarte muncitori si foarte corecti", spune el. La sosire, ne intampina Antonia Iulia Dejeu, sefa la receptia hotelului. Inalta, blonda, frumoasa, foarte stilata, Antonia ne trateaza cu politete la inceput, dar dupa ce mi-a vazut pasaportul, mi-a zambit si mi-a vorbit cu mare caldura pe limba noastra.
...A doua zi, la micul dejun, am descoperit ca italianca frumoasa, buna, cu ochi negri, care se ocupa grijulie de oaspeti, schimband farfuriile, cestile si paharele, este tot "de-a noastra", romanca. O cheama Daniela, e din Bistrita-Nasaud, absolventa a unui liceu agroindustrial, dornica sa arda toate etapele meseriei la care a visat, pentru a putea urma cursurile "Accademiei nazionale-professione alberghieri". Alaturi de ea "zburatacea" intruna si Marian, un tanar roman superb, ca "manechinii" lui Armani. Marian e cu toata familia lui in Italia. E din Targu Jiu si nu mai are pe nimeni in tara. A venit la Bologna cu mama lui, cu surioara lui si cu bunica Elisabeta. Nu stie daca vor ramane definitiv in Italia. Deocamdata, sunt fericiti ca-si pot castiga cu demnitate existenta.
Cu acest "imbold" romanesc primit inca de la inceputul sosirii mele la Bologna, se cheama ca am calcat cu dreptul. Compatriotii nostri sunt respectati in hotelul plin de oaspeti straini. O imagine neasteptata a Romaniei...
Si astfel, cu starea asta de bine, am pornit in ceasurile libere sa descopar acea parte a Bolognei pe care o strabatusem doar "in fuga" in urma cu un an...
Cum hotelul in care am locuit timp de aproape o saptamana se afla in inima orasului istoric, dar si in vecinatatea garii, am pornit-o, chiar din ziua in care am ajuns la Bologna, pe Via dell' Indipendenza, o strada lata, foarte circulata de oameni, masini si de autobuze. Trotuarele ei au pavaj (istoric!) format din dale de marmura alba, vinetie si cenusie, taiata in patrate mari, lustruite de milioanele si milioanele de pasi care au strabatut-o. E destul de lunga aceasta "Via", inzestrata cu "porticuri" - celebrele porticuri ale Bolognei -, un fel de arcade peste trotuare, tuneluri luminoase, cu un perete format din fatadele cladirilor, iar altul "spart" din loc in loc - la distante egale - de stalpi ornamentali. Bologna se faleste, pe drept cuvant, cu... 36 de km de astfel de porticuri ospitaliere, care te apara de soare, de ploi, de vant, in timp ce privesti vitrinele unor magazine de lux, lipite unul de altul, ori librarii, ori teatre. Ori stai pe ganduri la intrarea numeroaselor restaurante, cele mai multe vechi de secole, care afiseaza menu-uri apetisante, demne de celebra bucatarie bologneza. In rastimpul scurt din prima zi, m-am lasat, ce-i drept, si eu fascinata de tumultul strazii... Am intrat in cate un magazin ca sa vad preturile - cam maricele pentru buzunarele noastre. Am si mancat cate o inghetata, la soare, pe o terasa plina-ochi de lume de tot felul, dar care nu se deosebea prin nimic - nici ca vestimentatie, nici ca purtare, de lumea care mananca o inghetata pe o terasa din Bucuresti. Doar ca acolo, pe terasa aceea italiana, ma veghea uriasa statuie de bronz, pe postament de marmura, a marelui patriot italian Giuseppe Garibaldi (1807-1882), cel care s-a luptat din rasputeri pentru unificarea Italiei. Via dell' Indipendenza duce spre istorica Piazza Maggiore, construita inca din secolul al 13-lea, ca si palatul Podesta care o innobileaza. Tot aici se afla Palazzo del Notai, al reprezentantilor magistraturii, ce are tot vreo 800 de ani! Intrucat aceasta "zona" istorica este un adevarat muzeu la vedere, am "fugit" chiar si in timpul Targului spre ea, de cate ori am avut un ragaz. Am admirat indelung Fontana ce poarta numele lui Neptun, impodobita cu o statuie uriasa de bronz, care-l infatiseaza pe zeul marilor. Intr-o pauza de pranz, norocul mi-a dat intalnire, stand la soare, in Piazza Maggiore si comandand o felie de pizza, o "berica" si un espresso "strong". Toate - parca mai bune ca oriunde. (Nota bene: acel "triunghi" de pizza e facut la comanda. Astepti cam 20 de minute pana ti-l aduce o chelnerita tanara, frumoasa, amabila, surazatoare, cu fustita scurta (si nu prea!), cu bonetica alba si sortulet tot alb, innodat peste uniforma obligatorie!).
In drumurile mele prin centrul vechi, am dorit sa vad si cele doua celebre turnuri ale Bolognei, martore ale unor lupte crancene dintre guelfi si ghibelini, familiile nobiliare binecunoscute si din piesa lui Shakespeare, "Romeo si Julieta": Torre Asinelli, inalt de aproape 100 de metri, si Torre Grisenda, avand o inaltime de "doar" 50 de metri. Desi autoritatile civice asigura ca cele doua, uluitoare, constructii medievale nu prezinta nici un pericol, eu m-am multumit sa ma rasucesc in jurul lor, dar n-am urcat in varf pentru a admira panorama orasului, asa cum fac multi turisti. M-au speriat cele... 486 de trepte inalte, de piatra, pe care ar fi trebuit sa le urc cu piciorul, si-apoi... sa le mai si cobor. In schimb, m-am lasat lesne ademenita de tot felul de arome naucitoare care ieseau prin peretii, prin ferestrele si usile restaurantelor. Fara pic de sfiala, am intrebat un trecator, un domn simpatic si elegant, la vreo 60 de ani, "unde as putea manca bine dar nu prea scump". Observand cartonasul de pe reverul meu, cum ca sunt invitata la Targul de Carte "FIERA", ceea ce insemna ca am ceva legaturi cu cultura - zambind pana la urechi, mi-a recomandat: "Duceti-va la Donatello! Acolo mananca lumea buna, intelectualii, muzicienii, artistii. Nu e scump deloc! Nici la noi, in Italia, artistii nu sunt afaceristi. Nu prea au bani. Pretul lor se masoara in talent!". Mi-a dat amabil adresa, i-am multumit si m-am dus! Restaurantul se afla la doi pasi: o splendoare retro, vitrine mari de cristal, usi masive de stejar, iar interiorul decorat cu mobila si vesela, fete de masa cu dantela de mana si pahare si obiecte scumpe, de portelan si de bronz. Un chelner deosebit de amabil - costum negru din panza groasa, sort alb, scrobit, calcat "la precizie" - m-a condus la o masa libera. Zambitor, mi-a luat apoi comanda: Tortellone cu smantana, rucola si nuci (8 euro), salata mixta, de sezon (4 euro), si tartufo al Cioccolato (inghetata de ciocolata in stil italian) (4 euro). In timp ce asteptam felurile, a venit la masa insasi patroana localului, doamna Fanciullacci, mostenitoarea acestei "bijuterii de familie", infiintate in urma cu 100 de ani. Simpatica, bruna, cu ten masliniu si dinti nefiresc de albi, imi ofera un magnific album ce contine istoria localului si nenumarate fotografii alb-negru, un fel de Istorie in imagini a orasului Bologna. "Priviti lista "obisnuitilor" casei", imi spune. "Scriitori, cineasti, cantareti de opera, sportivi. Toti de renume mondial. Vedeti? Asta a fost masa lui Felini... Aici mananca Umberto Eco". Ma uit pe "lista" si ametesc. "Lista" se intinde pe doua pagini de album si e tiparita cu litere mici.
...Am avut multe noroace la Bologna! S-a intamplat ca tocmai in timpul sederii mele acolo sa dea un concert, in cadrul "Bologna Festival 2009", chiar in deschiderea evenimentului, Orchestra Filarmonica "George Enescu", dirijata de Cristian Mandeal, un dirijor magnific si elegant, pe care l-am aplaudat si l-am ovationat bucuroasa si mandra, odata cu numerosul public aflat in sala cochetului Teatru Manzoni. Din nou o Romanie nobila si aleasa, altfel decat imaginile cu tigani ucigasi si hoti. In program: Uvertura la opera "Egmont" de Beethoven, Concertul pentru pian si orchestra in do minor, op. 3, de acelasi compozitor, si - surpriza - la pian Radu Lupu, marele muzician "importat" tocmai de hat, departe, din America. A fost un triumf romanesc care m-a bucurat enorm! In sala cocheta a Teatrului Manzoni, publicul afisa o eleganta discreta, dar autentica. Barbatii, mai tineri ori mai varstnici, in costum de seara, doamnele cu rochii scumpe, decoltate si nu prea (n-am vazut sani revarsati peste decolteu), parfumuri bune, discrete. Nici pe strada n-am remarcat stridente. Nici de machiaj, nici de imbracaminte! Nu se poarta - nici ziua, nici seara - gene false, kilograme de rimel si bronz de la tub. In fond, suntem in patria lui Boticelli si a lui Rafael! Bolognezii stiu asta. Le-o spune sangele lor nobil, care ii ajuta sa pastreze masura "de aur" a inaintasilor.
M-am despartit cu inima stransa de Bologna. M-a consolat doar gandul revederii, probabile, la anul viitor. Si gandul ca avem acolo noi prieteni... romani. Inchei cu un fragment dintr-o scrisoare trimisa pe numele meu, de Antonia Iulia Dejeu: "Deocamdata, va spun doar ca ne numim "Associazione Culturale dei Romeni in Italia, Vasile Alecsandri". Ne-am infiintat in iarna aceasta. Suntem 15 membri fondatori, cum se intampla in strainatate, reuniti in jurul unui preot. Suntem micuti, dar visam pe scara mare (...) Va imbratisez cu drag, in speranta de a ne revedea cat mai curand in Italia.
Semnat,
Antonia Iulia Dejeu - Presedinta Asociatiei
"Vasile Alecsandri""
...O astfel de scrisoare poate fi socotita drept un semn al Bunei Sperante! Nu-i asa?