Vedeta de varf a muzicii usoare romanesti din anii '70-'80, coleg de glorie cu Dan Spataru, Angela Similea si ceilalti interpreti idolatrizati de un public exasperat pana la expiere de excesele ceausiste practicate in zona televiziunii si-a artei, de 16 ani, Cornel Constantiniu este atins de Parkinson, o boala teribila, care il tine departe de luminile scenei si, prin dificultatea de a vorbi, chiar si de prieteni. Acum 5 ani, in urma unui gest de solidaritate nationala, care a confirmat inca o data locul pe care il ocupa in sufletele romanilor, Cornel Constantiniu a reusit sa stranga banii necesari pentru o a doua operatie, ce i-a redat echilibrul. Si ca si cum boala n-ar fi fost o lovitura suficienta, popularul interpret si actor se confrunta cu o noua drama: doliul dupa fratele sau geaman, Mircea Constantiniu, decedat recent, in urma unui cancer cu evolutie galopanta
- Din 2004, cand starea sanatatii dvs. a fost in atentia opiniei publice romanesti, sunteti foarte rar de vazut. Ce mai faceti, domnule Constantiniu?
- Nu mai fac nimic. Sunt foarte daramat. Acum aproape doua luni, a murit fratele meu geaman, Mircea. S-a stins dupa un cancer care a aparut peste noapte si a evoluat galopant, in 5 luni de zile. Un frate geaman inseamna o legatura foarte speciala de iubire, pe care nu o poti explica. Noi eram capabili sa vorbim si fara cuvinte. Am ramas golit sufleteste de cand s-a dus. Era fiinta pe care o iubeam cel mai mult pe lume, omul de care ma simteam cel mai apropiat, in ciuda faptului ca locuia departe, in Africa de Sud, unde fugise de regimul comunist. Nu stiu, dar plecarea lui din tara mi-a marcat in mod hotarat viata. Si acum moartea lui...
- Cand l-ati vazut ultima oara?
- Pe 6 aprilie am serbat ziua de nastere impreuna, la el, in Africa de Sud. Ne-am luat ramas bun, stiind si eu, si el ca s-ar putea sa fie pentru ultima data. Ne desparteam definitiv. Dar am sperat pana in ultima clipa intr-o minune. Toata viata mea, el a fost pentru mine sursa de energie. Mi-a dat curaj, cand nu mai aveam nici o speranta. La prima operatie pe care am avut-o, in 1999, la Cape Town, Mircea m-a tinut in brate tot timpul interventiei. Iar acum 4 ani, la operatia de la Viena, m-a dus pe brate ca pe un sugar, fiindca nu mai puteam nici macar umbla. El ma ordona, ma organiza, imi insufla energie. Acum, la final, s-a dovedit a fi invers. Cat am stat la el, timp de 3 saptamani, in ciuda metastazelor, s-a simtit bine, a mai putut sa se bucure cat de cat de viata. Cum am plecat, a inceput sa se stinga. Si exact la o luna, pe 6 mai, a murit. Eu sunt convins ca s-a imbolnavit de suferinta si necaz pentru boala mea. Nu suporta sa ma vada in halul asta. De cand a murit, drumul ce-l mai am de parcurs mi se pare teribil de greu. Durerea e aici, in piept. Nu pot trece peste ea. (Incepe sa planga.) Mai ales ca era un om atat de bun. A fost foarte bun cu mine, toata viata lui. Era omul alaturi de care ma simteam cel mai iubit.
- Cum ati lasat viata sa va desparta? De ce n-ati fugit impreuna din tara?
- Mircea a fugit, fiindca Securitatea ii dadea tarcoale, voia sa-l racoleze ca informator. El era un student stralucit, terminase Artele plastice. Si-a dat seama ca refuzul ii va anihila toate sansele de a mai avea o cariera in Romania. A fugit in Italia, si o intamplare l-a aruncat tocmai in Africa de Sud. Dupa fuga lui, eu, care eram in plina voga artistica, am avut interdictie de a iesi in Occident. Abia dupa 8 ani, un om extraordinar a girat pentru mine si am plecat, alaturi de Corina Chiriac si Sile Dinicu, la Lisabona. Eu aveam un singur gand: sa-mi vad fratele. L-am sunat cum am ajuns in camera de hotel si i-am spus unde sunt, iar el mi-a promis ca in maximum doua zile ajunge la Lisabona. Am avut o noapte extrem de agitata, la gandul ca am sa-l vad, in sfarsit. Am adormit greu. La 8 dimineata, m-am trezit cu batai disperate in usa. M-am dus buimac si mi s-au taiat picioarele cand am vazut ca era Mircea. Venise deja. Ne-am imbratisat cateva minute la rand. Apoi, alte cateva minute, ne-am uitat unul la altul, mangaindu-ne din privire, fara sa putem vorbi. Dupa ce ne-am dezmeticit, eram asa bucurosi, ca am decis sa-i facem o farsa maestrului Sile Dinicu. L-am sunat si l-am chemat in camera, sa bem cafeaua impreuna. In locul meu l-am lasat pe Mircea, iar eu m-am ascuns in baie. Au vorbit putin, ca era dimineata, si inca nu erau chiar treji. Mircea facea curat intr-un geamantan si maestrul Sile se cufundase intr-un fotoliu, cand m-am hotarat sa apar si eu din baie. Cand m-a vazut, i s-au facut ochii cat cepele si a inceput sa-si faca cruci cu ambele maini. Si tot repeta intruna: "Tata, care esti al meu, ca m-ati innebunit de cap?".
- Nu v-a tentat sa ramaneti in Occident?
- Atunci nu puteam. Cineva girase pentru mine. Dar in '80, am primit o viza de Africa de Sud si am plecat pentru trei luni la Mircea. N-am putut sa raman, din mai multe motive. In primul rand, nu ma puteam dezlipi de familie. Aveam in tara mama, sotia, si se nascuse deja primul nostru baiat. Africanii mi-au spus clar ca ei nu au relatii cu statul comunist al lui Ceausescu, deci nu mi-ar fi putut asigura reintregirea familiei. Africa de Sud se speria de legaturile comuniste. Pe mine ma priveau cu suspiciune, ca vin dintr-o tara comunista, ca si cand eu insumi as fi fost comunist sau spion. Notiunea de refugiat politic nu exista la ei. Sa raman ar fi insemnat sa abandonez totul in tara. Si apoi, mai era si anonimatul, care doare ingrozitor. Nu-l puteam suporta. Era o lovitura prea grea data orgoliului meu. Am avut cateva zile in care imi venea sa mor de ciuda si de frustrare. Eram un nimeni. De unde in Romania castigasem enorm si eram cineva, m-am trezit ca stau la mana fratelui meu, care-mi dadea in fiecare zi bani, ca sa-mi iau ce-mi trebuie. Asta mi s-a parut ingrozitor de umilitor. Asa ca, atunci cand s-au implinit cele trei luni de zile, mi-am amintit de un vechi cantec romanesc: "Hai acasa, puisor". Mircea mi-a zis: "Cornelus, faci cum vrei!". Si-a dat seama ce responsabilitate si-ar asuma tinandu-ma acolo. Culmea e ca in timp ce stateam la Durban, unde avea casa Mircea, s-a dat un anunt ca la Johannesburg se face preselectie de cantareti din toate colturile lumii, pentru un musical caruia i se alocase o suma enorma. Am mers cu Mircea si am dat proba. La o luna dupa ce m-am intors in Romania, m-a sunat Mircica: "Prostule! De ce-ai plecat? Ai castigat concursul!". Oricum, politic era cam acelasi lucru. Tot ar fi insemnat sa-mi abandonez familia.
***
- Putini stiu ca v-ati facut debutul in arta ca actor, nu ca solist.
- Intalnirea mea cu teatrul a fost o intamplare fericita, n-a fost nimic premeditat. Aveam 11 ani, tata tocmai murise, brusc, de congestie cerebrala, lasand in familia mea foarte multa suferinta. Eram la bunica, si ea a vazut intamplator, in ziarul "Informatia Bucurestiului", un anunt in care se cauta perechi de gemeni pentru a juca in piesa "Print si cersetor", dupa Mark Twain, care urma sa fie pusa in scena la Teatrul Tineretului din Bucuresti. Am fost la preselectie si, din zecile de perechi de gemeni care erau acolo, ne-au ales pe noi. Mircea era printul, eu eram cersetorul. Aproape doi ani de zile am jucat cu casa inchisa. Am avut un succes fulminant. Veneau autocare cu copii din toata tara sa ne vada. Am castigat si bani, cu care am tinut casa, caci dupa moartea tatei, toate erau in deriva. Din primii bani castigati ne-am cumparat amandoi biciclete. Eram atat de fericit, ca am dormit cu ea in pat. Apoi mi-am vazut mai departe de viata. Teatrul n-a fost o pasiune pentru mine. In clasa a IX-a, cand am dat la liceu, m-am separat de Mircea. El a trecut la clasa de arta, eu am ramas la clasa teoretica. Iar cand a venit vremea facultatii, el a dat tot la Arte, a intrat primul la sculptura. Iar eu am incercat sa dau la mai multe facultati, ma speria gandul ca trebuie sa plec in armata. Am cazut la toate si, pana la urma, tot bunica Maia a gasit in ziar un anunt pentru Institutul de Teatru din Bucuresti, unde am intrat din prima, la clasa maestrului Fintesteanu. A fost o intamplare.
- O intamplare care v-a scos in cale si marea dragoste...
- Cred ca toate intamplarile au un inteles ascuns. Altfel cum s-ar explica faptul ca Domnita, sotia mea, a abandonat, chiar atunci, doi ani de Drept, pentru a face teatru, iar eu am cazut la mai multe facultati, ca sa intru la teatru, fara sa fiu un pasionat? Am simpatizat-o de cand am vazut-o si m-am asezat strategic in spatele ei, unde puteam lejer sa trag un pui de somn, dar la o adica, aveam si o perspectiva grozava asupra notitelor ei. Auzisem ca venea de la Drept, ca era dintr-o familie de intelectuali si ca "le are", deci, cu cititul. Mai mult eu o placeam, decat ea pe mine, dar nu ma deranja, fiindca si-asa ea avea ceva foarte misterios, in felul in care se purta cu cei din jur. Eram o fire rabdatoare si ma gandeam ca o sa avem, oricum, toata viata pentru a ne cunoaste. Asa ca am aplicat metoda picaturii chinezesti, soptindu-i regulat la ureche ca tot am s-o iau de nevasta intr-o zi. Nici n-a durat mult. La sfarsitul anului intai, eram deja casatoriti, fara surle si trambite. Si uite ca suntem inca impreuna, in ciuda rauvoitorilor de atunci, caci casatoria nu era prea bine vazuta in breasla noastra. Familiile au aflat de-abia dupa. M-am hotarat sa-l anunt pe Mircea primul. In copilarie ne promiseseram sa ne casatorim deodata si sa facem un singur chef mare si lat, iar noi sa coboram cu miresele noastre din doua trasuri albe, trase de patru perechi de cai albi. N-a fost asa. Mircea m-a luat in primire:"Pai bine, mai, animalule, n-a fost vorba c-o facem impreuna?" (rade nostalgic).
- De ce ati ales, totusi, muzica? Cum si-a facut intrarea in viata dvs.?
- In 1968, s-a facut preselectie pentru prima editie a concursului "Steaua fara nume". Eram inca student la teatru, dar am decis sa particip. Sotia mea a ramas uimita. De cand eram casatoriti, nu ma auzise niciodata cantand. Adevarul e ca nici eu nu-mi amintesc cand cantam. Probabil in baie. Cert e ca am fost castigatorul primei editii a concursului, spre disperarea maestrului Fintesteanu, care a prevazut ca asta ma va pierde pentru actorie. Trei ani mai tarziu, am participat la Festivalul de la Mamaia, unde am luat marele premiu cu melodia "N-ati vazut o fata?". Si asa a inceput totul. Televiziunea, radioul, impresarii au inceput sa ma ia in primire. Am absolvit si am fost repartizat actor la Nationalul iesean, impreuna cu Domnita, dar n-am profesat decat trei ani. M-am intors la Bucuresti, fiindca nu aveam incotro. Am un mare regret ca nu am dus teatrul pana la capat. Dar nu aveam cum, zi si noapte cantam. Le-as fi facut prost pe amandoua, cu siguranta.
"Am crezut ca o sa ma omor. Ca n-o sa pot trai asa, ca o leguma"
- De multi ani de zile, singurele stiri care apar despre dvs. sunt in legatura cu evolutia bolii. Cat de mult v-a schimbat boala felul in care vedeti lucrurile?
- De vreo 16 ani, nu mai pot urca pe scena. Am renuntat complet la concerte. Am mai aparut ocazional la TV, pe cand inca mai puteam articula normal cuvintele, iar dupa operatia de la Viena, de acum patru ani, am cantat la Opera si am ridicat sala in picioare. Ruperea aceasta de lumea publica a fost extrem de dureroasa. Acum nu mai era o chestiune de alegere, ca atunci cand voiam sa raman in Occident. Era ceva definitiv. Stiam ca nu am sa mai pot canta niciodata. Si faptul asta, ca nu mai sunt util nimanui... n-am cuvinte... Am crezut ca o sa ma omor, ca n-o sa rezist sa traiesc asa, ca o leguma. Aveam un Parkinson galopant, violent, picioarele si capul mi se balanganeau in toate directiile. Nu ma mai puteam numi om. Daca ziarele si televiziunile n-ar fi sarit in ajutor sa stranga bani pentru operatia mea, care mi-a calmat tremurul si incordarile atat de dureroase ale corpului, nu stiu ce as fi facut. Cand ma uit acum inapoi la viata mea, imi dau seama ca a fost un lung sir de miracole, pe care nu le-am trait constient. Nimic din viata mea n-a fost programat, visat, planuit. Au fost lucruri mari, pe care le-am dobandit fara sa ma zbucium pentru ele, intamplari si cotituri fericite ale destinului, pe care nu le-am apreciat atunci cum ar fi trebuit. Traiam inconstient. Nu-mi dadeam seama ce grozav e simplul fapt ca traiesc si ca sunt sanatos. Viata unui om e glorioasa si fara glorie. Eu am trait fara sa stiu sa separ raul de bine. Asta a fost marele meu pacat. Am trait totul prea intens si prea prosteste. Am facut abuzuri, excese, in amor, in bautura, in bani. Am baut mult sprit si, vorba lui Dan Spataru, acum trebuie sa beau multa apa ca sa-l spal. Traiam intens si mi se parea ca asa trebuie, ca asta inseamna sa traiesti cu adevarat. Eu am acumulat totul, stresul, emotiile de scena, emotiile negative, marile bucurii. Am fost ca un burete care a absorbit prea mult. Si, la un moment dat, a rabufnit totul. Vedeti, celula nervoasa are si ea un termen de garantie. Daca s-a stricat, nu se mai reface niciodata.
- Unde ati gasit forta de a merge mai departe, de a accepta suferinta aceasta?
- M-a ajutat speranta in cele doua operatii pe care le-am facut, care au fost extraordinar de dificile. Si acum, daca as stii ca trebuie sa ma mai operez o data, n-as ezita, desi operatiile pe creier sunt o barbarie. M-au deschis cu o bormasina. La prima, am stat 11 ore treaz si constient, cu capul imobilizat intr-o menghina. Atunci mi-am auzit pentru prima oara creierul vorbind. E ca marea. Vuieste. Acum am fire in creier si un aparat la piept, care ma ajuta sa ma misc cat de cat normal. Doar ca nu mai pot vorbi. Ma chinui. La jumatatea operatiei, am fost intrebat daca mai rezist, daca sa mai continue sau nu. Si am zis da. Nu mai voiam sa ma intorc pe pamant asa. A fost teribil, dar mai speram. Toata viata mea mi s-a aratat ca dupa bine vine si rau, dupa rau vine si bine. Poti sti ce se va intampla maine? Pot eu sa stiu care e voia lui Dumnezeu? Invat acum ca un copil sa traiesc. Sunt ca un spectator la viata mea, pe care o traiesc fara sa ma mai consum. Si descopar ca viata are atata laturi pentru care eram complet orb inainte... Uite, acum eu nu pot sa vorbesc, ma balbai. Dar ceva imi spune mie ca nu aici e sfarsitul.
- V-a schimbat boala relatia cu Dumnezeu?
- Intr-un fel (tace prelung). In biserica n-am mai putut sa intru de cand a murit Mircea. Nu cred in viata de apoi! Cei mai dragi oameni au plecat si nici unul nu mi-a dat vreun semn, ca eu sa am aceasta certitudine. Mi se intoarce Mircea in vise, dar asta e din cauza emotiilor. Asa cum ii visez de la o vreme pe toti, pe Dan Spataru, pe Aurelian Andreescu. La mine in casa, candela arde pentru toti, tot timpul. Dumnezeu e o chestiune personala. E Dumnezeul fiecaruia. Al meu e ca un inger bun, care m-a aparat de multe ori, m-a salvat din tot felul de accidente. In rest, toate care mi se intampla sunt doar intamplari, pentru care nu e nimeni de vina. Stiu doar un singur lucru, ca daca faci bine, binele se intoarce intr-un fel sau altul.
- Care sunt lucrurile care va alina azi zilele?
- Muzica, in primul rand. Mircea a spus in anii trecuti ca el vrea, la moartea lui, sa i se puna Mozart. Din clipa in care a murit, numai asta pot sa ascult. Simfonia in Mi major, concertul pentru pian si orchestra. Ma sperie linistea. Amplifica si mai mult singuratatea. N-o suport, si atunci incerc s-o alung, ascultand muzica la volum mare. La moartea mea as vrea sa mi se puna Chopin. Mai am animalutele de langa mine. O pisica de 16 ani (de varsta bolii mele), pe care a gasit-o sotia mea, cu o sarma in labuta. Am dus-o la doctor, i-a amputat un picior, dar a salvat-o. Avem si un caine. Ieri am salvat un porumbel de pe B-dul Dacia. Era lesinat in mijlocul strazii. Si eu, si sotia suntem innebuniti dupa animale si citim rubrica necuvantatoarelor din "Formula AS.
"Nu mi-e frica de moarte. Mi-e frica sa nu dorm prea mult"
- Cu ce va umpleti timpul? Cum trec zilele acestea de vara?
- Mie mi se pare timpul scurt, chiar si cand nu fac nimic. Acum e zi, acum e noapte. Nu-mi vine sa cred cat de repede trec. Dorm foarte putin, doar 4 ore. Am camera mea, si dimineata scriu in liniste, la cartea de memorii la care lucrez. E unul din putinele lucruri care ma mai tin. Mai vreau sa las o urma. Lucrez incet, la o masina de scris sau la computer. De mana nu prea mai pot scrie. Noaptea mi-e frica sa ma culc. Nu mi-e teama ca as muri. Asta n-ar fi nimic rau. Niciodata nu mi-a fost frica de moarte. Dar mi-e frica sa nu dorm prea mult. Daca dorm 5 ore, deja mi-e ciuda ca am pierdut timpul. E o senzatie asa ciudata. Mi-e tot mai dor de copilarie, de perioada aceea minunata care m-a definit ca om. Sunt nascut in Bucuresti, dar de la 4 la 7 ani am trait la Botosani. Bucurestiul era atins si de criza financiara de dupa razboi, si de o cumplita epidemie de poliomielita, asa ca mama ne-a luat si s-a mutat cu noi la bunici. Aceea a ramas perioada cea mai frumoasa din viata mea. Mi-e tare dor de zapezile alea fantastice, mai mari decat oamenii si, mai ales, de mirosul rufelor inghetate de pe sfoara. Mi-e sila de oras. Chiar in fata balconului se construieste acum un mamut care mi-a luat soarele. Mi-am comandat zilele acestea, din Italia, un "triciclu" electric, cu care sa pot sa ma plimb mai mult, fara sa obosesc. Vreau sa ies in parc. Nu mai suport sa stau inchis, ma deprima. In rest, om vedea ce va mai fi. Nu mai pot sa am vise si planuri. Viata merge de la sine, dar fara sare si piper.
- Spuneti ca nu va e teama de moarte. Alte spaime aveti?
- ...uite, de singuratatea asta. Marina Voica mi-a zis intr-o zi ca ea se simte tare bine in singuratate, in casuta ei de la Breaza, ca de-abia acum poate trai asa cum vrea ea. La mine nu e deloc asa. Eu sunt mai comunicativ. Nu suport singuratatea. Nu suport uitarea. Am nevoie de oameni, am nevoie sa ma destainui cuiva si nu am cui. Nu ma mai asculta nimeni. Nu mai au rabdare sa-mi asculte balbaielile, sa ma asculte pana articulez eu o propozitie. Cu colegii de breasla nu ma mai vad. Ma mai vizitau la un moment dat Moculescu, Geambasu, Luminita Anghel. Dar de la o vreme, am impresia ca ma ocolesc toti, ca pe un om pierdut, ca pe un depresiv. Sa fie ei sanatosi! Imi face rau, pentru ca eu am mare nevoie sa stau de vorba cu cineva. Altadata, am avut prea multa atentie, acum, cand chiar am nevoie, am foarte putina! Am ajuns sa spun si eu, ca un prieten de-al meu, bolnav si el: "Iertati-ma, dragii mei, ca traiesc!".