Poate si pentru ca multi dintre ei sunt inca rataciti in ceata acelor zile. Lista misterelor este la fel de lunga. Cine si de ce a declansat acele evenimente, care este pretul platit in sange si putere? Greu de stiut, dar banuim cu totii. Ca in cazul crimelor cu autori necunoscuti, trebuie sa ne intrebam cine a avut de castigat. Lista castigatorilor este aceeasi ca acum 19 ani. Problemele de atunci seamana cu cele de acum. Protestele de atunci sunt identice cu cele de acum, desi limba de lemn a devenit de plastic. Justificarile masinii de presiune, care i-a avut in frunte pe Ion Iliescu, pe Petre Roman sau pe generalul Chitac, sunt si azi aceleasi. La fel protestele vehemente ale participantilor. Multi protestatari au disparut dusi de valurile vietii pe taramuri mai bune, dincolo de ocean sau dincolo de viata. Nu mai sunt multi care sa vrea sa afle ce s-a intamplat cu adevarat atunci.
Desi contextul emotional seamana in mare masura cu acela din prima jumatate a anului 1990, mineriadele nu ar mai fi posibile, chiar daca liderii sindicali de azi ameninta ca tot mai multi oameni vor iesi in strada pentru o noua revolutie. Perdelele de fum sulfuros ale puterii de atunci si-au pierdut din forta coroziva. Nu mai orbesc si nici nu mai otravesc multa lume. Minerii si muncitorii din intreprinderile bucurestene, care si atunci pareau doar victime ale conjuncturii si fantasmelor ideologice, au fost secerati de istoria peste care voiau sa se instapaneasca. Politrucii limbajului propagandistic, in care clasa muncitoare era conditionata sa apere cuceririle si ctitoriile, sunt tot mai putini si au inceput sa aiba un rol de fatada. E drept, multi li se adreseaza ca unor zei ai miscarii de stanga si-i considera parintii democratiei romanesti, chiar daca acestia si-au omorat copilul in bataie. Pentru urmasii lor, beneficiari ai mostenirii de spaime colective, e mai simplu. Nu mai e nevoie sa scoata masele in strada. Criza, lipsa lichiditatilor, inflatia si somajul sunt patru zane bune cu a caror bagheta politicienii pot infrange orice piedica pusa de democratie.
La 19 ani dupa ce principiile democratice au fost abolite, descoperim ca, desi rolul maselor muncitoresti de manevra s-a micsorat pe masura ce fluxul de emigranti si somajul s-au ingrosat, intelectualii continua sa fie plasati undeva in marginea opiniei publice, de unde sunt scosi doar de toanele puternicilor zilei, de indignari futile sau de campanii de promovare a unor noi produse intelectuale.
In 19 ani, cu o distributie cvasiidentica printre politicieni, printre liderii sindicatelor si ai intelectualitatii, scena realitatii declanseaza cascatul opiniei publice, absenteism, migratie in masa si alte forme de evazionism social. Eternizarea acestor facatori de istorie, opinii sau crize la carma derivei din Romania a facut ca raspunsurile la misterele ultimelor decenii sa fie si azi cele mai infricosatoare cadavre din dulapurile puterii.
Si poate ca au dreptate cand sustin ca e treaba cercetarii istorice sa descalceasca itele incurcate de lacomia pantagruelica si de dorinta lor de putere. De ce ar dori acesti oameni sa afle ce s-a intamplat cu adevarat atunci? Cum s-ar mai putea servi ei electoral de simbolul acelor evenimente, daca s-ar afla ca, din lasitate sau cruzime, sunt faptasi sau cel putin complici la infaptuirea lor? Caci cu totii, atat faptasii, cat si victimele, simt ca, daca s-ar afla adevarul, cea mai mare parte a evenimentelor care le-au marcat viata, revolutia din 1989 sau mineriadele, nu conteaza, s-ar dovedi niste manipulari si provocari grosolane, iar eroii s-ar transforma in victime inocente si intamplatoare ale unei post-istorii cinice.