O sa va spun o poveste, desi nu vreau sa impresionez pe cineva. Simt ca asta trebuie sa fac, pentru ca multi oameni astazi uita sa creada in ceva si renunta mult prea usor la vise, la sperante, la Dumnezeu. De fapt, aceasta scrisoare a mea este o multumire pentru Dumnezeu.
Mi-aduc aminte perfect de ziua cand prietenul meu ma parasise dupa o relatie foarte frumoasa. Abia ne intorsesem de la mare, cand mi-a spus sec si simplu: "Nu te-am iubit niciodata...". Eram somera, nu aveam serviciu, eram atat de dezorientata, prinsa intre interviuri de angajare si vorbe, prea multe vorbe. Ajunsesem intr-o faza in care nu aveam ce sa mananc. Viata mea fusese un cosmar in ultimii 4 ani. Am intalnit oameni rai si vicleni, razbunatori, care m-au taxat fara mila si au profitat de naivitatea mea copilareasca. Nu stiu ce se intampla cu lumea de azi...
Acum am 34 de ani si atatea tradari, incat nu stiu unde se termina si unde incep. M-au dezamagit exact oamenii in care am crezut cel mai tare. Am avut momente in care credeam ca am ajuns la sfarsit. Plangeam pe strada, nu imi gaseam locul, ma intrebam cine sunt, de ce ratacesc fara tel prin viata?
Si apoi a venit iarna si intr-o zi incepuse sa ninga. Stiu ca era duminica si simteam ca nu mai pot respira, ca nu ma pot aduna. Am plecat de acasa hai-hui pe strazi. Era foarte frig, asta imi amintesc. Si am mers pe jos, din 13 Septembrie, unde locuiesc, pana in Doamna Ghica, dar nu m-am dus sa-mi vizitez parintii, cum obisnuiam. Era ca si cand un gol in sufletul meu se facea tot mai mare. In acea zi de iarna, am intrat intr-o biserica. O mai facusem si alta data, dar acum ii simteam prezenta cu adevarat. Intrasem, pur si simplu, din disperare, un suflet chinuit de tristete care cauta ajutor. Este o biserica mica, "Trei scaune", in spatele dispensarului. Inauntru era o liniste aproape de sfintenie, o liniste ca o rugaciune catre ingeri. Si afara ningea, ningea... Am inceput sa ma rog. La inceput nu gaseam cuvintele, apoi m-am rugat atat de mult si atat de sus se inaltase sufletul meu, incat ametisem. I-am cerut disperata ajutor Lui Dumnezeu. Toti gresim in viata, cu vorbe, cu fapte, dar eu eram pe marginea prapastiei. Nu ma puteam vindeca sufleteste de pe urma acelei deceptii. Nimeni nu voise sa stea de vorba cu mine, sa-mi dea un sfat, dar Dumnezeu m-a ascultat. Nu i-am cerut nimic pamantesc: nici serviciu, nici o alta iubire. Am cerut putere! Dupa o luna de zile imi revenisem deja spectaculos. Imi gasisem o slujba, apoi alta si mai bine platita. Dar nu asta e important. Important este ca incepusem sa cred din nou in mine.
Am avut parte pe parcursul anului 2008 de noi zguduiri, dar devenisem altfel, alt om, si m-am intors in biserica aceea micuta ca sa multumesc! O fac ori de cate ori pot, si de cate ori sunt acolo, sufletul meu este aproape de cer. Cand inchid ochii si vorbesc in gand cu Dumnezeu, simt linistea si puterea Lui, foarte aproape de mine. Si intr-o zi am avut curajul sa cer si o iubire adevarata. Cineva care sa ma tina de mana si sa nu-mi mai dea drumul niciodata. Si Dumnezeu m-a ascultat. Mi-a scos in cale un om curat si profund, un prieten care nu ma tradeaza, nu ma minte si nu ma judeca pentru ceea ce fac.
Ce vreau sa va transmit e usor: cautati-va o biserica in care sa va simtiti ca acasa si rugati-va simplu! Dumnezeu va asculta mereu!
BOGDANA CONSTANTINESCU