La 26 de ani e considerat marea voce a operei romanesti. Bucovinean, mezinul unei familii cu 13 copii, a izbutit sa ajunga din satul Malini pe marile scene de opera ale lumii. O poveste adevarata, care dovedeste ca viata bate orice roman
Baiatul din corul bisericii
- De la premiera bucuresteana a operei "Evgheni Oneghin", iubitorii de muzica lirica iti rostesc numele cu nesfarsita admiratie: noua voce de aur a operei romanesti. Cand a inceput sa-ti "licareasca" talentul?
- Eu m-am nascut, practic, cu muzica de jur imprejurul meu. Sunt cel mai mic dintre treisprezece copii, iar in familia mea numeroasa, toata lumea canta: parintii, bunicii si fratii. Fiecare canta la cate-un instrument, dar si vocal. La noi acasa, in Malini, satul bucovinean devenit celebru datorita lui Labis, marele poet disparut prematur, nu trebuia neaparat sa existe vreun motiv ca sa ne punem pe cantat. Ne vedeam de treburi, de gospodarie, de munca la camp, dar si cantam. Suntem o familie extrem de vesela, foarte afectuoasa si foarte unita, iar unul dintre firele invizibile care ne tinea legati era cantul. Sigur ca eu am fost oarecum privilegiat, in sensul ca am beneficiat de cunostintele acumulate de fratii mei mai mari. Unii studiasera ceva muzica la scoala, asa ca eu am deprins de mititel cititul notelor psaltice (muzica bisericeasca). In plus, mama ma lua cu ea, in fiecare duminica, la biserica. Cand aveam trei ani, tin minte ca spuneam deja "Crezul". Mama canta in corul bisericii, la vocea a doua, si asa am invatat si eu sa cant. Dupa care am inceput sa-mi modulez "viersul" si sa cant la toate vocile. Ce-i drept, Dumnezeu m-a haruit cu o ureche muzicala mai deosebita. Mai tarziu, dupa ce am inceput sa pricep cum sta treaba cu muzica, am prins sa-i invat si pe fratii mei cum sa cante, si curand, am format un cor al familiei, in care aveam toate tipurile de voci si cu care plecam "in turneu" de sarbatori, in special de Craciun, pe la prieteni, la vecini sau la mai-marii satului: la preot si la primar. Dupa ce-am intrat la scoala, am invatat sa cant si la chitara, de la unul dintre fratii mei. Aveam o chitara Double Six, mai mare decat mine! Din clasa a V-a, m-am mutat la Suceava, la Scoala de Muzica. Initial, eu am vrut sa studiez chitara, dar acolo nu mai erau locuri. Luat prin invaluire de-ai mei, intr-un final am fost inscris la clasa de oboi. Un moment foarte traumatizant pentru mine. Eu consider ca orice copil trebuie lasat sa faca acel lucru spre care-l trage sufletul. Or, eu, la vremea aceea, detestam oboiul. Poate ca, pe undeva, a fost totusi mai bine asa, pentru ca m-am indreptat cu tot oful din suflet catre partea teoretica a muzicii si am invatat foarte mult.
- Cum ai scapat de oboi?
- Unul dintre fratii mei era cantaret de biserica in Borca, judetul Neamt, satul de unde era bunicul lui Creanga, iar preot era un unchi de-al nostru. M-am mutat cu scoala acolo, la un liceu de filologie, ca sa pot sta cu ei, caci posibilitatile financiare ale familiei noastre erau reduse, iar cat fusesem la Scoala de Muzica, o dusesem foarte greu. Intr-unul dintre satele vecine, Paraul Carjei, slujea ca preot chiar unul dintre profesorii mei, un om exceptional: Catalin Cosula. El mi-a dat voie sa pun pe picioare un cor de copii al meu. Dimineata se tinea slujba si cantam cu copiii, dupa-amiaza mergeam cu prichindeii la fotbal. Am trait acolo ca-ntr-un mic paradis! Era o atmosfera fabuloasa! Dar fratele meu s-a preotit si a plecat din Borca. Singur, parca n-a mai fost la fel de frumos. Si cum ma uitam eu la TVR - singurul post de televiziune pe care il prindeam - mi-a venit ideea sa particip la concursul emisiunii "Ploaia de Stele". Zis si facut: mi-am luat chitara si m-am pornit spre Bucuresti. Cam ca Elvis, unul dintre preferatii mei, doar coordonatele geografice erau diferite! (rade) La emisiune, m-a vazut cineva si mi-a propus sa ma mut cu totul in capitala, ca sa fac parte dintr-o trupa de muzica pop, care urma sa se infiinteze. M-am transferat la liceul "Constantin Brancoveanu" si iata-ma in Bucuresti, cam impotriva dorintei familiei. Proiectul cu trupa nu s-a mai concretizat, dar eu am terminat liceul in capitala. Unul din fratii mei, profesor de sport, locuieste aici.
- Cum de n-ai luat-o pe drumul lui?
- Adevarul e ca as fi putut sa fac multe. Chiar si in zona sportului: eram pasionat de fotbal si jucam cate 4-5 ore pe zi. Aici, in Bucuresti, am fost inscris la un club, dar n-am putut sa merg prea departe cu pregatirile, din cauza lipsei de bani. Ma duceam la scoala, cantam in corul unei biserici, iar ca unica sursa de venit, aveam colaborarea cu teatrul Constantin Tanase, in spectacolul "Cafe-Paradiso", pe care i-o datorez lui Radu Gheorghe, care ma descoperise tot la "Ploaia de Stele". Dupa ce am cochetat putin cu ideea de a da admitere la Jurnalistica sau la Drept, pana la urma, realizand ca nimic nu ma emotiona mai mult ca muzica si pentru ca stiam ca la Conservator exista o sectie de muzica psaltica, m-am decis ca tot asta e calea cea buna. Am dat examenul si am intrat al unsprezecelea. Din pacate, doar primele zece locuri erau fara plata, iar restul cu taxa. Eu nu aveam de unde sa platesc, asa ca am renuntat la Conservator. Am aflat ca exista un post de profesor suplinitor de muzica si un altul de profesor de engleza la liceul din Peris, si m-am angajat acolo. Dupa cateva luni, Providenta a facut sa primesc un telefon si sa fiu anuntat ca unul dintre cele zece locuri gratuite de la Conservator se eliberase, iar eu, ca primul de pe lista celor cu plata, eram invitat sa-l ocup. Ceea ce am si facut cu mare bucurie.
Dulce Moldova...
- In calitate de moldovean blajin si romantic, nu ti-a fost greu sa te adaptezi la viata din Bucuresti?
- Fratele meu se interesa de mine, dar la el n-am stat, propriu-zis, decat vreo doua luni. In rest, am locuit in gazda sau in camin. Ceea ce m-a socat cel mai tare cand am venit in Bucuresti a fost zgomotul. Mi se parea infernal. Veneam dintr-un satuc, dintr-o zona muntoasa, unde n-auzeai ziua decat pasarelele cantand, iar noaptea lupii. Masini treceau foarte rar pe acolo. Apoi m-a deranjat mizeria, praful. Dupa vreo doi ani, am sesizat ca incepusem sa ma imbolnavesc mult mai usor, deci, pana si sistemul meu imunitar fusese ingenuncheat. Eram uimit de dezorganizarea generala, de dezumanizarea unora dintre cei pe care ii cunosteam aici. Oamenii de la mine de-acasa sunt mai puri, din toate punctele de vedere. De-altfel, eu cred ca datorez aproape totul Moldovei mele natale. Pentru ca acolo mi-am primit educatia - o educatie a bunului simt, nu o educatie a tupeului - si acolo am deprins taria de a rezista la asaltul a tot ceea ce inseamna "rau", in viata fiecarui om. Si azi, cand am zile mai proaste, ma intorc cu gandul acasa si asa imi regasesc optimismul.
- Care e cea mai frumoasa amintire moldoveneasca?
- E un tablou care are in prim-plan casa parinteasca, cocotata pe varful unui deal si cu muntii pictati de Dumnezeu in spatele ei.Sau ma mai gandesc la peisajul care ti se asterne in fata ochilor, cand te urci pe un alt deal, din lateralul casei: de-acolo se-ntinde Bucovina ca-n palma. Se spune ca apa Moldovei, care nu-i departe de casa alor mei, desparte Moldova de Bucovina. Malini, satul meu, e asadar pe granita. Iar eu - imi place sa cred - am prins ce era mai bun din ambele parti. Ca diferente exista. De pilda, cum treci apa, spre Bucovina, realizezi ca limba care se vorbeste e alta si casele arata diferit. Toate sunt ingrijite, ca si moldovenii si bucovinenii sunt gospodari, dar intervin diferente de culori si printre motivele cu care se decoreaza stalpii din lemn ai caselor si grajdurilor. In Moldova se poarta motivele sculptate si, in general, un stil ceva mai sobru, in Bucovina e o exuberanta de flori, culorile sunt mai vii, iar motivele decorative sunt mai curand pictate decat sculptate.
- Sa revenim la Conservator...
- N-a fost cum visasem. Si eu am trecut prin dezamagirea tuturor studentilor: crezusem c-o sa invat ceva, si cand colo, m-am trezit studiind altceva. Intre timp, m-am angajat cantaret la mai multe biserici: Batistei, Caramidarii de Jos. Trebuia sa ma intretin. Cantatul in cor imi placea grozav de tare, dar nemultumirile legate de programa scolara ma rodeau din ce in ce mai aprig. M-a batut chiar gandul sa renunt, dar ceea ce m-a tinut in frau au fost vorbele pe care mi le-a spus prietena mea de-atunci si actuala mea sotie, care-mi era si colega de facultate, la alta sectie: "Daca ai inceput, trebuie sa mergi pana la capat". Si tot cu ea am inceput sa frecventez spectacolele de la Opera, pana cand m-am trezit indragostit de acest gen. In paralel, m-am inscris la concursul din emisiunea "Bravo-Bravissimo", pe care l-am si castigat. Ultima bucata muzicala care mi-a fost sugerata a fost "Con Te Partiro", a lui Andrea Bocelli. Eu nu aveam tehnica de canto. Pur si simplu, cantam nativ, cum puteam si cum imi suna mie mai bine. Mi-am constientizat dificultatile si m-am ambitionat. Am muncit enorm, dar am izbutit sa inhat premiul pus in joc de emisiune: o excursie la Hollywood! Asta era in 2003. M-am intors de la Hollywood, dar euforia s-a risipit: in muzica pop, trebuia sa fi al cuiva ca sa patrunzi in sistem, asa ca am abandonat ideea si mi-am reluat "aventura amoroasa" cu opera. Am inceput sa iau ore de canto cu doamna Stoleriu, de la Conservator, apoi, dupa cateva luni, pentru ca, dupa parerea mea, tehnica de canto e diferita pentru femei si barbati, am trecut sub aripa maestrului Corneliu Fanateanu, care mi-a limpezit creierul, muzical vorbind, si mi-a devenit si ca un al doilea tata.
Marele salt
- Cand s-a petrecut marea transformare: cand ai devenit din spectator de opera artist de opera?
- Vlad Mirita, prietenul meu, care era deja angajat la Opera, mi-a spus: "Hai, ca te prezint eu directorului!", adica domnului Catalin Arbore, care fusese proaspat numit in functie. Am dat o auditie, am reusit sa impresionez, am stat un an de zile pe post de colaborator, am facut toate rolurile mici care se puteau face, am trecut la roluri medii, am invatat, am acumulat experienta, m-am obisnuit cu scena si apoi am fost angajat, iar primul succes a fost rolul Macduff, din "Macbeth".
- Pentru ca apoi sa vina triumful din "Evgheni Oneghin", despre care "Formula AS" a si scris. Insa tot rolul Macduff a fost cel care ti-a deschis calea catre scenele internationale.
- Asa e. A fost un rol pentru care m-am batut ca un leu, pentru care am muncit din rasputeri, dar care mi-a adus multa bucurie. Dupa ce intrasem deja in spectacolul din Bucuresti, am primit un telefon prin care mi se explica faptul ca acelasi spectacol a fost montat la Opera din Hamburg. Tenorul din rolul Macduff se imbolnavise si eu eram singurul posibil inlocuitor. In doua ore am luat avionul si a doua zi am cantat in Hamburg. Am avut un succes extraordinar! O spun cu toata lipsa de modestie. (rade)
- Si de la Hamburg ai ajuns sa semnezi un contract cu celebra si prestigioasa Covent Garden din Londra! Nu multi artisti romani, mai ales la 26 de ani, se pot lauda cu o asemenea izbanda.
- Da, de la Hamburg la Covent Garden, dar via Austria sau, mai precis, Opera din Viena. Vestea succesului din Hamburg s-a raspandit, si celebrul Ioan Holender a vrut sa ma cunoasca. Dansul a facut o inlocuire in spectacolul "Nabucco", de Verdi, si m-a distribuit pe mine in rolul Ismail. Si acolo am repurtat un foarte mare succes. Ismail nu e un rol extraordinar de important, dar nici nu se poate fara el. Si are cateva parti foarte dificile, dar eu il cunosteam deja, fiindca il interpretasem la Bucuresti. Ulterior am fost preluat, cu contract, de celebra impresara Luisa Petrov, care a raspandit un DVD cu mine, in lumea aceasta destul de mica a operei. Asa am ajuns sa fiu cunoscut de directorul Operei din Monte Carlo, de cel al Operei din Hanovra, unde, in toamna aceasta, voi canta "Boema", de cel al Operei din Toulouse, unde-o sa fac tot "Boema", in stagiunea urmatoare, dar si de directorul de la Covent Garden, unde-am fost invitat si voi sustine mai multe spectacole, in jurul Craciunului.
Mai presus de orice: Dumnezeu
- Detii o reteta a succesului care te-a ajutat sa ajungi in fruntea plutonului de tineri artisti?
- Da, exista o combinatie. In primul rand, trebuie sa te cunosti tu pe tine foarte bine. Sa fii constient de capacitatile tale. Si daca, dupa ce te-ai analizat la rece, crezi cu tarie in talentul tau, atunci pui mana si muncesti pe rupte. Perseverezi si nu te lasi. Peste munca, trebuie sa ai insa si noroc. Exista artisti cu totul exceptionali, dar care nu au avut noroc si care nu au izbutit sa se pozitioneze decat prin preajma reflectorului, nu direct in lumina lui. Dupa care, dar nu in ultimul rand, e nevoie si de credinta in Dumnezeu. Credinta in puterea si bunatatea lui Dumnezeu are un rol incomensurabil.
- Un capitol la care moldovenii au fost totdeauna fruntasi. Care sunt principiile dupa care iti guvernezi viata, Teodor?
- Credinta, intr-adevar, si echilibrul. Nu ma refer insa la echilibrul ca artist, ci la echilibrul acela total, echilibrul ca om. Pentru mine, ceea ce conteaza e faptul ca am noroc de o sustinere fantastica din partea publicului, a colegilor si a conducerii de la ONB. Influxul asta de energie pozitiva ma incarca teribil si ma motiveaza. In talerul celalalt al balantei se aseaza sprijinul sotiei mele. Care e la fel de indragostita de mine pe cat sunt si eu de ea, care ma tempereaza, care-mi tolereaza incapatanarile si admite sa mai lase de la ea, care ma protejeaza si ma menajeaza in momentele importante ale carierei. Cu toate astea, in afara de vocalize, mai dau si cu aspiratorul, mai fac si-o ciorba. (rade) Sotia mea este profesoara de pian la liceul "Dinu Lipatti", deci nici ea nu are la dispozitie tot timpul din lume.
- Ultima intrebare: cum arata viitorul pe care-l visezi? Intentionezi sa devii un "artist al lumii", sau baza ta va fi mereu Romania? Miracolul strainatatii te-a sedus si pe tine?
- Intentia mea este sa bucur publicul sensibil de oriunde din lume. Deocamdata sunt insa prudent, nu efervescent, ca sampania care da sa sara imediat din pahar. Nu ma entuziasmez excesiv, dar nici blazat nu sunt. In ceea ce priveste miracolul strainatatii, da-mi voie sa-ti raspund putin de-a-ndoaselea: eu sunt mandru ca sunt roman. Pentru ca Romania are valori reale, iar oamenii sunt calzi si primitori. Sigur, stiu ca asta a devenit un cliseu, dar eu chiar cred in aceste atribute si le apreciez prin comparatie cu alte popoare pe care le-am cunoscut. Atata doar, ca ar trebui sa fim mai uniti. Si sa nu ne mai gandim atat la cum sa acumulam averi materiale, ci sa pretuim mai mult averile spirituale.