Am citit toate povestile si amintirile pe care le-ati publicat si am trait alaturi de semnatarii lor bucuriile si tristetile pe care le-au relatat. Mi-am dat seama ca multi dintre cei care v-au scris sunt oameni singuri, care gasesc alinare in a impartasi ceva din trecutul lor, o intamplare, o iubire, o poveste care le-a marcat intr-un fel viata. Faptul ca si-au deschis sufletele in paginile acestei reviste arata inca o data pretuirea pe care o au fata de ea si fata de cititorii ei. Nu poti sa povestesti oricui lucruri care sunt atat de apropiate, de intime si delicate. Nu-ti deschizi inima in piata. Pentru asta e nevoie de atmosfera, de siguranta ca cel care te asculta te si intelege. Nu trebuie sa te aprobe, e suficient daca e langa tine atunci cand ai nevoie sa fii ascultat. Dumneavoastra ati reusit sa castigati increderea oamenilor care, desi nu se cunosc intre ei, sunt solidari si se simt oarecum sprijiniti de ceilalti, atunci cand povestesc intamplari si experiente din vietile lor. Cred ca cel mai greu este sa vorbesti despre tulburarile sufletesti, care sunt la fel de marcante la saptesprezece ani ca si la optzeci. Dar daca cineva reuseste, pana la urma, sa fie senin, peste toate intamplarile vietii sale, si sa poata povesti prin ce-a trecut, fara remuscari sau pareri de rau, inseamna ca este un om intelept, care merita sa fie ascultat.
Am curaj sa va spun povestea care urmeaza, cu gandul ca poate va fi un sprijin pentru cei mai putin norocosi decat mine. Sunt norocoasa si foarte bogata, pentru ca am trait o poveste de dragoste frumoasa, si cred ca sunt si mai norocoasa pentru ca acum, la multi ani de la acele intamplari, pot vorbi despre ele cu bucurie si detasare.
Satul bunicilor
Povestea pe care am sa v-o spun s-a petrecut demult, intr-un sat de munte, in care imi petreceam vacantele de vara la bunici. Erau vremuri in care traiam fara griji, ca si cum as fi fost ascunsa intr-un cocon straveziu. Puteam sa vad de acolo lumea, dar nu puteam fi vazuta, nu puteam fi ghicita si nici descrisa. Asa mi se parea ca sunt de aparata de matasurile coconului meu, incat nici o clipa nu m-as fi gandit ca cineva ar fi putut fi interesat de ceea ce gandesc sau de ceea ce cred despre o frunza, despre pietre, despre oameni sau doar despre cer si pamant. Citeam toata ziua, adapostita de gradina uriasa, nimeni nu ma lua la rost, nimeni nu astepta de la mine teme si lectii, eram libera, si bunicii, zambitori mereu, erau paznicii cei mai buni ai acestei libertati, pe care o traiam cu mare bucurie.
Intr-una din zile a aparut in curtea lor un tanar imbracat in uniforma de marinar. Era un vecin al bunicilor mei, elev in ultimul an la un liceu de marina de la Constanta. Auzise ca sunt acolo si a venit sa ma vada. Ne stiam de copii, fuseseram tovarasi de joaca in multe vacante, si venise imbracat in uniforma, usor amuzat si el, ca sa-mi arate cat este de impunatoare. Si-ntr-adevar, era eleganta, cu vestonul alb cu fireturi albastre, cu pantalonul bleumarin si basca ce avea prinsa la spate o panglica in coada de randunica. Numai ca era ceva stingher in felul in care Gabriel, asa-l chema, isi purta costumul de viitor marinar. Costumul acela parea ca este un pic prea mare, si el statea cam intepenit in hainele ce nu reuseau sa-i ascunda gesturile stangace. Cred, acum, ca tocmai acea stinghereala si incercarea lui de a parea cat mai impunator in uniforma aceea de elev, de-a parea mai serios, m-au surprins mai intai si apoi m-au facut, la un moment dat, sa-l privesc altfel decat pana atunci. A fost o clipa in care parca m-am trezit dintr-o buimaceala, dintr-un somn greu. Si cand, in dupa amiaza aceleiasi zile, m-a chemat, ca si altadata, sa urcam pe stancile din spatele casei bunicului, am stiut ca vara aceea nu va mai fi ca cele de dinainte. Si n-a fost!
Jocul de-a vacanta
A fost cea mai frumoasa vara a adolescentei mele. Atunci am vazut venind, odata cu norii, dragostea. Pe stancile din spatele casei bunicului, stateam ceasuri intregi amandoi uitandu-ne cum zboara pasarile si cum trec peste noi norii. Ne intreceam sa descoperim in formele lor asemanari cu lumea din jur. Unul mare si lenes parea un motan tolanit, altul aducea cu o vaza plina de flori, am vazut intr-o zi unul care semana cu un cal alergand, si o zi intreaga am fost bucurosi cand, in acelasi timp, am vazut un nor urias, ce amintea de biserica satului. Cu turla, cu cruce, numai clopotele lipseau. Cateodata formele albe pluteau incet peste cer, abia simtit, altadata se inghesuiau repede, grabindu-se catre lumi nestiute si indepartate, in care visam sa putem ajunge si noi vreodata, purtati, bineinteles, de un vapor urias, la carma caruia se afla, banuiti si voi cine: tocmai Gabriel. Calatoream astfel ceasuri in sir si povesteam despre minunile pe care le vom vedea atunci cand va fi sa fie. Deocamdata ne intreceam in cunostinte geografice, repetam si invatam capitalele si monedele tarilor din lumea larga, stiam care sunt cele mai inalte cladiri din lume, cele mai mari cascade si cei mai inalti vulcani. Stiam unde e Copacabana si cate insule sunt in Canare, cat de inalt e muntele Fuji si la ce latitudine e insula Galapagos. N-aveam nevoie de orar si de profesor, dorinta de a arata ceea ce este mai bun in noi ne facea tare sarguinciosi si studiosi. Eu eram mai tare la istorie, el era mai bun la geografie. Jocul acesta nu ne-a obosit pe niciunul, abia asteptam dimineata, ca sa-l reluam in fiecare zi. Ne-a prins in vartejul lui si, incetul cu incetul, am devenit oarecum dependenti de el. Ziua in care el a fost plecat din sat mi s-a parut nesfarsita; dupa-amiaza in care a trebuit sa-l insotesc pe bunicul pana in satul vecin, o corvoada. in minte ca, pe nesimtite, imprumutam din obiceiurile si din gesturile lui, si el dintr-ale mele. Daca el se imbraca intr-un tricou albastru, si eu eram in rochie albastra a doua zi, daca mie imi placea "Eugenia", si el manca, fara cracnire, biscuitii aceia tari, de la magazinul satesc. Daca el imi spunea ceva despre filmul "Ciresarii", pana a doua zi citeam cel putin un volum. Si cred acum ca, daca lui i-ar fi crescut aripi, as fi facut si eu ceva ca sa am macar un puf de pene pe spate. Cam asa a inceput prima dragoste, acolo, in satul bunicilor. Abia acum ii spun dragoste, dupa multi ani. Ca un bulgare de zapada care creste alunecand la vale, tavalugul ne-a prins pe amandoi si parea ca vom fi robii lui pe veci. Parca s-a lasat un val peste noi, care ne tinea oarecum captivi. Miscarile ne erau la fel de incetinite, sau de rapide, incepeam sa ne potrivim pasii unul dupa altul, iar dimineata in care mana lui a intarziat mai mult pe mana mea a venit oarecum firesc, iar clipa in care si-a lipit obrazul de al meu a fost o sarbatoare. Imi amintesc si acum stinghereala care ne-a cuprins dupa aceea si umbra ce ni s-a asezat pe pleoape. Nu mai aveam curajul sa ne uitam unul la altul. Risipisem ceata in care plutisem de saptamani bune si trebuia sa ne uitam de-acum unul in ochii celuilalt si sa vedem daca jocul acela era doar o intamplare. N-am mai avut timp pentru asta, din pacate. Vacanta era pe sfarsite, vara trecuse peste noi si peste jocul nostru, pe neasteptate, ca norii care sunt vesnic manati de vant.
Seara dinaintea plecarii a fost cea mai grea. El a inceput jocul capitalelor. Le-am stiut pe toate. N-am gresit nici una si parca imi parea rau ca nu mai trebuie sa ma corecteze. El a stiut, fara sa se incurce ca altadata, toate razboaiele lui Napoleon. Invatasem bine lectiile, vara se terminase si a doua zi trebuia sa plecam. O singura lectie n-am stiut. N-am stiut cum sa ne luam ramas bun unul de la altul. Nu invatasem lectia despartirii. Era atat de grea clipa, incat parea ca trebuie sa inventam noi fiecare gest, fiecare miscare, fiecare vorba. Ne-am uitat unul in ochii celuilalt doar atunci cand ne-au chemat bunicii acasa, pentru ca se facuse deja foarte tarziu. Am vazut in privirea lui parerea de rau, el a citit in ochii mei tristetea. Incepusem impreuna o poveste si nu stiam, nu puteam sa-i construim un sfarsit. N-am avut curajul sa mergem mai departe. Nu eram inca pregatiti pentru asta.
Vara aceea, de neuitat
Cateva veri nu ne-am mai vazut. Era plecat in curse, pe vapoare uriase, ale caror fotografii mi le aratau bunicii lui, cand eram in vacante. Primeam de la el vederi colorate, cu locuri de-o frumusete stranie. Pe spatele lor erau trecute privelisti ce-mi aminteau de jocurile noastre. Cand ne-am revazut peste cativa ani, tot in satul bunicilor, el era insotit de nevasta si de copii. Eu eram cu familia mea. Trecusera peste noi intamplari si ani. Si ca si cum am fi fost doar noi doi pe lume, intr-un fel ignorandu-i pe cei dragi aflati langa noi, am inceput amuzati intrebarile jocului de geografie si istorie. Si atunci am inteles un lucru pe care l-am simtit multi ani ca pe o povara, dar care, de fapt, s-a dovedit o mare bucurie: niciodata nu se va rupe legatura dintre noi, vom ramane nedespartiti, caci prima dragoste nu se sfarseste niciodata, ci se reia intr-un fel sau altul, in toate cele care-i urmeaza. Ne vom intoarce mereu la povestea acelei veri de demult, ori de cate ori intamplarile se vor repezi peste noi, uneori mai domol si mai linistit, alteori mai zbuciumat si mai nerabdator. Bucuria si puterea anilor care au venit isi trag sevele tocmai de la acea vara de neuitat in care am invatat ca dragostea poate veni si pleca odata cu norii, care inconjoara pamantul si se reintorc de unde au plecat, mai bogati si mai stufosi, sau mai firavi si risipiti, dupa cum au avut de strabatut vreme buna ori doar furtuni.
DORA SUCIU