Cand ajungi in Tara Fagarasului intri intr-o padure de Hristi. Nu exista raspantie nepazita de-o cruce. Nicaieri, in alta parte a Romaniei, nu vei gasi atatia Mantuitori asezati drept ocrotitori. Toate crucile poarta aceeasi icoana: Iisus patimind, chinuit si rastignit. De parca aici, credinta in Dumnezeu si suferinta au fost mereu nedespartite. Si au si fost, caci pamantul Tarii Fagarasului este un osuar ortodox, imbibat cu oase si cu sange de martiri. Multe urgii s-au abatut peste Tara Fagarasului, dar cea mai cumplita a fost in urma cu 250 de ani, cand romanilor le-a fost atacata chiar credinta lor ortodoxa. Tintita cu tunul si trecuta prin foc. Era in anul de neagra amintire 1761, cand toate manastirile din Tara Fagarasului au fost distruse de artileria generalului austriac Bukow. Ultima a fost manastirea Bucium, ascunsa pe o costisa de rai, la poale de munte. Era inca vara, si mierlele de prin brazi se uitau speriate la sirurile de soldati inarmati pana-n dinti, aratari nefiresti prin locurile acelea neintinate. Si, la fel, cu spaima de moarte trebuie sa-i fi privit si calugarii manastirii pe soldatii craiesti. Adunati in biserica, se rugau cersind mila Domnului, sperand ca icoanele din altar ii vor apara. Intre timp, soldatii inconjurasera biserica. In frunte cu batranul staret Isaia, monahii se rugau in genunchi, cu voci ca de Apocalipsa. Intepenit in uniforma lui galonata, Bukow a dat porunca tunurilor sa traga. Dar in loc sa nimereasca biserica, ghiulelele zburau aiurea prin aer, ocolind-o in chip bizar. Furios, generalul a ordonat sa se dea foc bisericii. Au ars si zidurile bisericii, si clopotele trase cu deznadejde, si nefericitii calugari, care au ales sa se mistuiasca deodata cu biserica lor, decat sa-si lepede credinta ortodoxa. Doar staretul Isaia a scapat, trecand prin flacari cu cateva icoane si odoare bisericesti, luand drumul muntilor. Si odata ajuns sus, pe culmi, a rostit o rugaciune asa de aprinsa, ca a pravalit o lespede uriasa de piatra, care astupa gura unei pesteri. Si dupa ce a ascuns odoarele acolo, a pravalit lespedea la loc. Dar cu viata n-a scapat nici batranul parinte Isaia. Porniti pe urma lui, soldatii l-au prins, i-au taiat capul ca unui talhar si i-au aruncat trupul intr-o fantana adanca din poiana manastirii Bucium. Misiunea fusese indeplinita. Cele 37 de manastiri ortodoxe de sub Muntii Fagarasului fusesera transformate in cenusa, impreuna cu slujitorii lor.
Un singur lucru nu l-a stiut generalul Bukow. Ca din fantana de la Bucium, in care pusese sa fie zvarlit trupul torturat al staretului Isaia, a tasnit chiar a doua zi o apa limpede si tamaduitoare, ca o lacrima de sfant. Si care mai vindeca pana azi multimile de oameni ce vin sa se lecuiasca la Bucium.
Cununile de lumini
Azi, manastirile martire ale Fagarasului renasc. Fagarasenii indreapta istoria. Deocamdata s-au cladit sapte, toate pe locul celor distruse de Bukow. Intre ele este si Buciumul. Merg pe un drum de tara, ce se strecoara printre dealuri molcome. E o vreme cu lumina aurie, de inceput de primavara. Sus, pe culmi, zapada mai staruie inca in pete mari, iar jos, in iarba cruda, ghioceii par si ei de omat. Dintre ghiocei si zapezi, biserica cea noua rasare curata si alba, cu sfintii Petru si Pavel veghind la intrare, intr-un mozaic urias. Locul vechiului martiriu e inconjurat si insemnat cu o troita. "Dintotdeauna, din batrani, locului de aici i se spunea La Manastire. Iar in 1928, Regina Maria a vrut sa ridice una dintre cele mai mari asezari monahale din tara, manastirea Reintregirii Neamului. S-au adus chiar materiale, numai ca a venit criza cea mare din 1929 si totul s-a gatat", imi spune secretarul manastirii, Daniel Moga, un tanar cu infatisare de artist. Mosii lui au fost una din cele trei familii intemeietoare ale satului Bucium: Dobrin, Moga si Ghircoias. Iar el a fost primul din sat care a pus umarul la inaltarea noii manastiri, lucrand fara nici o plata, sapte ani la rand. Imi povesteste, apoi, despre multele semne tainice ce marcheaza fara oprire, de 250 de ani, locurile vechiului martiriu. Primavara, de pilda, cand pamantul e reavan si musteste, in poiana manastirii adie un miros nefiresc si gingas, greu de descris, un amestec de mirt, tamaie si cais. E mirosul moastelor de martiri ingropate in pamant. "In noptile lungi de iarna, din sat se vad cununi de lumini sclipind prin munti. Se spune ca e locul in care staretul Isaia a ascuns putinele odoare ale manastirii, dar care aveau o valoare nepretuita. Dar duceti-va mai bine in sat. Si musai s-o cunoasteti pe ctitorita manastirii. Nimeni nu stie mai bine povestile locului decat ea."
Ana a morii
Batrana doamna din fata mea are 85 de ani, chip darz si sfatos, si o energie incredibila, ce iradiaza din toata fiinta ei maruntica. O cheama Elisabeta Sandru si a ridicat manastirea pe banii ei, vanzandu-si tot ce avea la oras. Ma primeste de parca abia ieri ne-am fi despartit. Afara vremea s-a stricat brusc, ca la munte, asa ca voi sta mult si bine in odaia ei calduroasa, un atelier de broderie religioasa, plin de stofe preotesti si arhieresti, de pe care batrana doamna nu si-a ridicat o clipa mana si foarfecul, cat si-a depanat povestile ei de-a dreptul halucinante, pline de minuni strasnice.
"Toti ai mei au fost foarte credinciosi, in frunte cu bunica. Si la fel m-au crescut si pe mine", isi incepe Elisabeta Sandru povestea. "Vezi dumneata, bunica asta a mea era o femeie extraordinara. Noi toti suntem din Poiana Sarata. Este primul sat din Ardeal la intrarea in Valea Oituzului, pe vechea granita cu Moldova. Printre ungurii din jur, satul nostru era numai de romani. In 1916, cand a intrat armata romana in Ardeal, bunica mea a iesit cu paine si sare inaintea soldatilor, si a strigat: "Traiasca Romania Mare!". Dar pe urma, cand frontul s-a retras si trupele romane au fost respinse pe Carpati, ungurii cu panase chezaro-craiesti au venit, au luat-o pe bunica noaptea din pat, au dus-o la Sfantu Gheorghe si au condamnat-o la spanzuratoare in Piata Publica: sa nu mai aiba curaj vreun roman sa strige "Traiasca Romania Mare!". Nu le-a pasat ungurilor ca bunica avea zece copii, sase feciori si patru fete. Au luat-o si au bagat-o la puscarie, sa-si astepte executia. Dar in puscarie a izbucnit chiar atunci o molima mare, doctorul de acolo avea nevoie de ajutor, si vazand-o pe bunica ca-i mai isteata, s-a dus la comandantul inchisorii si i-a spus: "Puteti s-o spanzurati, dar nu acuma! Acum am nevoie de femeia asta sa ma ajute!". Si i-au amanat osanda bunicii. Asta a fost primul noroc al ei. Pe urma, imediat ce s-a terminat molima, a izbucnit o razmerita in puscarie. Si iarasi, numai Ana, bunica mea, a reusit s-o potoleasca intorcandu-i pe oameni cu fata spre Dumnezeu, si asa executia i s-a amanat iar, pentru o vreme. Doi ani a stat bunica cu latul deasupra capului".
"In vremea asta, tatal meu, fara sa stie nimic din tot ce patise bunica, lupta ca ofiter in armata austriaca pe frontul din Italia", isi continua doamna Sandru povestea. "Era sublocotenent tata, facuse Academia militara la Praga si Viena. Si in batalia de pe raul Piave, din 1918, ultimul an al razboiului, tata s-a dovedit un erou. Italienii ii inconjurasera pe austrieci cu Marele lor Stat Major cu tot, si minasera si raul. Asa ca retragerea era taiata. Si numai tata, fiind inotator bun, a intrat in rau, a gasit un loc neminat si i-a salvat pe toti, cu generalii cei mari cu tot. Asa ca a primit o decoratie mare si un castel langa Viena. Dar cand s-a intors acasa, plin de rani si de glorie chezaro-craiasca, si a vazut ca imparatul ii condamnase mama la moarte, s-a innegrit la suflet. Oricum, asta i-a mai amanat bunicii sentinta, ca era mama de erou. Cateva luni mai tarziu, s-a facut si Romania Mare, si a scapat si bunica mea de moarte. Iar tatei nu i-a mai trebuit nici castel, nici decoratie, nimic! A vrut numai sa traiasca in tara lui. Si pe cat de tare isi iubeau ai mei tara, tot asa erau de credinciosi. Asa ne-a crescut bunica pe toti. Eu, de pilda, la patru ani stiam Crezul. Si bunica mi-a mai lasat o pilda: a ridicat o biserica in sat. Asa de frumos a trait. Ana Serban o chema, iar lumea ii spunea "Ana morii", ca avea si moara. Dar eu cred ca a fost Ana lui Dumnezeu".
In al doilea razboi mondial, satul bunicii din margine de Ardeal a fost din nou ocupat. "Am fost scosi afara din Ardeal cu traista in bat, O paine daca aveai, ti-o opreau la vama. Ne stiau, ne-au tinut minte ungurii ca suntem osul bunicii Ana, pe care o condamnasera la moarte. Eu m-am refugiat la Bucuresti, la o sora, nici acte n-aveam, si fiecare s-a dus pe unde a putut. Parintii mei au ramas prin Moldova". Cand dupa patru ani se intoarce acasa, tot satul era distrus de razboi. Doar biserica bunicii scapase neatinsa. Imaginea ei o urmareste si acum, ireala, tasnind dintre ruinele caselor. Nu mult dupa aceea, in 1950, Elisabeta Sandru vine la Brasov, unde va cunoaste un om simplu, cu o putere a duhului extraordinara, ce-i va schimba cu totul viata. A ei si a multora inca...
Mos Ilie si Maica Domnului
Mos Ilie Burla venise prin partile Fagarasului dupa 1945. Era un taran bucovinean simplu si cu putina carte. Parea refugiat de razboi, atata doar ca ducea cu el un rand de haine preotesti si o Evanghelie. In 1950, Elisabeta Sandru il cunoaste la manastirea Sambata. Era proaspat casatorita de-un an de zile si plecase sa se inchine impreuna cu sotul ei. La Sambata, i-a strans pe toti trei harul parintelui Arsenie, sfantul care a lasat o amintire profunda in toata tara Fagarasului. "Uite, am cunoscut aici un batran care vrea sa faca o manastire", i-a spus intr-o zi, vesel, Ene Sandru nevestei sale. "Si e foarte sarac. Are cu el doar un rand de haine preotesti si o Evanghelie pentru manastirea pe care vrea s-o ridice. Hai sa dam si noi ceva bani pentru sfantul lacas". Cand l-a vazut prima data, Mosul i-a facut doamnei Sandru o impresie foarte puternica. Desi sarac si batran, impunea fara ostentatie, caci era inalt, cu plete albe si cu o forta de haiduc voinic din alte timpuri. Si mai era si felul cum traia, ca un anahoret in pustie. Stia ca postul si rugaciunea sunt tot ce avem mai puternic in ortodoxie. "Trebuie post greu, cu el muti muntii din loc. Doar asa curata Maica Domnului tara romaneasca de pacate", zicea Mosul. Mosul ajunase si tinuse post negru toata viata lui. Nu manca decat dupa ora sapte seara, doar legume, fructe si zarzavaturi. Statea sapte ceasuri la rugaciune in genunchi. "Asa a trait, sub ochii nostri, 35 de ani, pana in 1985, cand a murit. Venea des in casa la noi", spune Elisabeta Sandru. Iar Mosul mai avea inca un dar: se punea in calea gandurilor, anticipandu-le. De multe ori, raspundea cu voce tare direct unui gand al ei. Cine-i asculta nu mai intelegea nimic din ce vorbesc amandoi.
Pe urma, la cateva zile dupa ce s-au cunoscut, Mos Ilie a inceput sa li se destainuiasca pe indelete. Zile in sir, le-a povestit sotilor Sandru niste viziuni infricosate si ciudate. Picura din ele un anume talant al sfinteniei si prorociei. Toate au inceput in primul razboi mondial, in 1916. Pe atunci Mosul, fiind bucovinean, era soldat in armata austriaca si lupta in Galitia, pe frontul rusesc, cu niste maceluri cumplite si-o iarna la fel. Intr-o zi, i-au incercuit rusii intr-o mlastina inghetata toata compania si i-au lichidat pe toti, pana la unul. Doar Mosul ramasese viu. Avea mantaua ciuruita de gloante si naclaita de sange, era prins in stiva camarazilor morti si cazuti peste el, dar traia. Si a zis: "Doamne! Ce inseamna asta? Ca eu sunt viu in toti mortii?". Si chiar acolo, in mlastina aia inghetata, Dumnezeu a facut o minune. Au coborat, peste el si peste morti, Mantuitorul si Maica Domnului, calauziti de doi Ingeri. Iar Maica Domnului plangea cu lacrimi mari si fara seama de limpezi, si lacrimile ei cadeau pe ostasii ucisi si le spalau sangele ranilor, pe cand Ingerii ii luau la Cer... Si abia atunci i-a spus Iisus bland: "Ascult-o mai departe pe Maica Mea, ca sa va mantuiti!". Iar Mantuitorul era in picioare si se ruga. Mai intai, lui Mos Ilie i s-a aratat chiar focul care i-a ars in martiriu pe calugari la Bucium, acum 250 de ani. A vazut-o pe Maica Domnului cum plangea in genunchi pe locul vechii manastiri si Maica avea doua dungi negre pe obraz si mainile aproape se innegrisera de suparata ce era. Apoi, Fecioara a intins mana si din ea a rasarit o biserica, chiar biserica asta de-acum, pe care a vazut-o aievea, chiar pe locurile de aici, si pe care Mosul nu le cunostea. "E Buciumul, inima Tarii Romanesti din tara Fagarasului", i-a spus Maica, "De-aia mai traiesti tu, ca trebuie sa inalti biserica asta!. Si sa stii ca trebuie s-o zidesti pentru pacea lumii". Dupa aceea, Mantuitorul si Maica Domnului si Ingerii s-au ridicat catinel, la Cer. Cand l-au gasit brancardierii, au crezut mai intai ca Ilie Burla e si el mort, intepenit cum era. Numai ochii i se miscau, fulgerati de-o lumina curata. Stia ca avea ceva de implinit. Si dupa 20 de ani, cand a crezut el ca e vremea, a plecat numai cu un toiag in mana, sa ridice manastirea aceea din vis. Iar Elisabeta Sandru, cu credinta ei adanca in Dumnezeu, a stiut imediat ca omul ala e om ales. Si l-a urmat fara sa sovaie, pana la capat. A vandut tot ce avea la Brasov si a plecat sa ridice o manastire.
"N-o sa faca armata romana ce a facut armata lui Bukow!"
Pe cat de repede a pus la pamant generalul Bukow manastirea Bucium, pe atat de greu avea sa fie ea ridicata iar. In plina teroare comunista, sotii Sandru se muta in satul Bucium, impreuna cu mos Ilie. Mosul ducea cu el ca pe un steag de lupta o cruce mare si inflorata, de lemn. "Va fi crucea altarului de la Bucium", spunea Mosul. Nu mult dupa asta, spre mirarea tuturor, mitropolitul Ardealului, Nicolae Balan, i-a dat Mosului, un taran simplu si sarac lipit, aprobare sa inalte o manastire, pe locul faimoasei manastiri Bucium. Atat i-a spus vladica Mosului: "Eu iti dau aprobare acum, dar sa stii ca tu ai sa fii in necazuri grele. Ai sa fii respins cu constructia. Vei fi respins o data, de doua ori, de o suta de ori, de o mie de ori, dar sa nu cedezi! Manastirea asta musai trebuie facuta! Musai!". Imediat, cei trei urca in poiana manastirii, infig in iarba crucea de lemn a lui Mos Ilie, aduc si cativa stupi si incep sa se roage. Aveau doar muntii drept altar, padurile - strane, iar stelele si albinele roiau deasupra lor... Intr-o seara, Mosul le-a spus din senin: "Eheei, 4 mitropoliti ne-or pastori, si 50 de ani or sa treaca pana s-o zidi manastirea asta, asa sa stiti. Si-or sa ne prigoneasca si-or veni sa ne ucida si vor fi albinele aici ca in linia intai". Si asa a fost. Au fost anchetati de militie ca niste borfasi, anchetati si alungati, dar ei se intorceau de fiecare data si-o luau de la capat. Apoi, intr-o noapte, in 1977, le-au pus foc. Sa-i ucida, sa termine cu ei! Se adapostisera intr-o cabana mare ce si-o ridicasera in poiana si i-au dat foc cu ei inauntru si le-au rasturnat si stupii, de zburau albinele ca gloantele trasoare si s-au napustit la oameni, nebune. Au scapat si atunci, dar apoi a venit alta cumpana. Ca armata voia sa faca din terenul manastirii poligon de tragere. "Am facut memorii", continua doamna Sandru. "Si la ministrul de atunci al armatei am fost. Iar el, dupa ce m-a ascultat cu atentie, mi-a raspuns ca un om cu frica lui Dumnezeu, chiar daca slujea la comunisti: "Mergeti linistita acasa, doamna, va lasam manastirea. N-o sa faca armata romana ce a facut armata lui Bukow, straini de tara si de neam!"".
Curatirea iadului
In anii aceia rai, doar viziunile Mosului i-au manat mai departe, tot mai puternice. Odata, intr-o noapte, la Mos Ilie a venit Maica Domnului impreuna cu Sfantul Petru. Si sfantul l-a luat de mana si au coborat tustrei in iad. Totul era asa de aievea, ca Mosul a putut sa-l prinda pe Sfantul Petru de pulpana. Curgeau chinuite sufletele-n iad cum curge apa la moara prin scoc, povestea Mosul. Si strigau osanditii: "Puneti crucile la Bucium! Salvati-ne, ca nu mai putem!".
Tot cam pe atunci, i s-a aratat Mosului Lumea intreaga arzand dintr-odata, ca o creanga uscata intr-un foc urias. Era distrugerea totala a omenirii sub un potop de bombe de foc. "Rugati-va, rugaciunea e mai puternica decat bomba atomica, si numai ea va invinge raul!", a auzit Mosul. Si atunci a stiut inca odata ca manastirea asta, pentru care el lupta atat s-o vada inviata, insemna pur si simplu pacea lumii intregi.
Manastirea inviata
Doamna Sandru opreste un timp sirul povestilor ei mustind de taine. Afara vremea-i tot rece si intoarsa, asa ca mai avem de stat la gura focului. "L-am intrebat odata pe Mosu: "Spune-mi mosule, tu cine esti?". Ca dansul n-a spus la nimeni". Si incepusera sa vina la Mosul preoti ce recunosteau ca el toate le face cu porunca de la Dumnezeu. Si mai veneau sateni de prin toata tara, cu boli si cu necazuri, iar doamna Sandru stia ca Mosul incepuse sa faca si minuni, dar fara valva, ca nu voia sa se stie. "Si mi-a zis atunci Ilie: "Sunt omul lui Dumnezeu, care trebuie sa pregatesc calea pentru A Doua Venire". Eeei, si pe unde n-a alergat Mosul! Am facut multe sub comunisti, fara sa stie ai de sus. Intr-un an, graul era mare si cu spice, dar toate spicele erau sterpe. Si 50 de biserici au facut slujbe ca sa trimita Dumnezeu rod in spice. Am gasit 50 de preoti ce-au slujit pe ascuns. Eu cu prietenele mele ne-am dus si pe la tara, ca in Brasov erau numai 9 biserici, si toti preotii de atunci ne-au ascultat si-au facut slujba".
Dar orice facea, Mos Ilie se intorcea tot la manastirea lui din Fagaras, pe care voia s-o vada odata ridicata. Si viziunile lui incepeau sa devina din ce in ce mai concrete, ajutandu-l pe drumul visului. Intr-o zi, i-a spus Elisabetei Sandru cum poate regasi izvorul cu apa fermecata al staretului, ce parea ca secase de-o vreme. "Este in poiana o salcie uriasa, ingenunchiata, asa, pe o craca. Acolo sa sapati, sa-l faceti fantanita". Elisabeta Sandru a luat patru oameni si a sapat unde i s-a spus. Si n-au sapat decat o jumate de metru si a tasnit apa. "Si cine bea de acolo se vindeca de orice boala ar avea", isi incheie Elisabeta Sandru povestea.
In ultimii ani ai vietii, Mos Ilie a inceput sa le spuna sotilor Sandru cum sa faca biserica. Le-a spus unde sa sape ca sa dea exact de temelia fostei biserici martirizate de Bukow. "Sa va duceti sa puneti semn acolo unde a fost altarul, sa fie iarasi acolo altar. Luati crucea ce-o port dupa mine din 1952 incoace, si puneti-o exact unde-i un musuroi mare de furnici". Dar cand Elisabeta si Mos Ilie au ajuns in poiana, furnicile toate isi parasisera musuroiul. Asa ca au facut un gardut din scandura si au pus o candela acolo si crucea pentru viitorul altar. Iar locul intregii biserici, tot Mosul i-a invatat sa-l gaseasca, masurandu-l dupa pasii lui. Cand Elisabeta Sandru s-a apucat de sapat, a nimerit exact pe fundatia veche: "Chiar daca era totul acoperit cu iarba, stiam ca voi nimeri, ca masurasem cu pasul mosului. Avea un metru".
De-acum, Mos Ilie murise, dar vajnica ardeleanca a obtinut prima aprobare dupa revolutie pentru ridicarea unei manastiri. I-o daduse Antonie Plamadeala, al patrulea mitropolit al Ardealului, asa cum prorocise Mosul. Si, cand in 1995, la sfintirea manastirii, au venit mai bine de o mie de oameni, Mos Ilie trebuie sa se fi bucurat mult, de-acolo de unde privea, din apropierea Maicii Domnului, pe care o iubise atat. Si s-or fi bucurat si calugarii ucisi miseleste de Bukow, generalul austriac care a crezut ca poate trage cu tunurile in Dumnezeu.
Epilog
Desi ascunsa dupa o cotitura de drum, de deal si de munte, ferita de traseele batute ale turismului, Manastirea Bucium e astazi loc de pelerinaj. Mii de credinciosi din zona Brasovului, a Fagarasului si-a Branului vin aici sa se inchine si sa-si vindece bolile, atrasi de puterea deosebita a rugaciunilor rostite de calugari si preoti. Noii monahi ravnesc la sfintenia de altadata, iar sirul nesfarsit al credinciosilor ce asteapta a fi spovediti, precum si biserica neincapatoare duminica si la zile de sarbatoare, dovedesc ca ravna lor e plina de roade. Jertfa credintei e rascumparata inmiit.
(La Manastirea Bucium se ajunge doar cu masina sau caruta, din comuna Sinca-Noua, aflata pe soseaua Rasnov-Zarnesti-Sambata. Exista drum de legatura si din Fagaras. De la Sinca la Bucium sunt 5 km de drum neasfaltat.)
Foto: Florin Andreescu (2)