Intr-o dimineata de primavara mi-a ajuns la ureche o stire surprinzatoare: inainte ca Mihai Viteazul sa transforme Cetatea Fagarasului in domiciliu pentru familia sa, ea fusese locuita si condusa vreme de secole doar de catre femei. Printese de obarsii occidentale adusesera fastul si stralucirea la poalele Muntilor Fagaras. Convinsa ca povestile cu domnite sunt totdeauna frumoase si fericite, m-am hotarat sa verific informatia pe teren. Ce-am aflat e aproape o lectie de viata: nu tot ce straluceste e facut din aur curat.
* * *
E o dimineata rece cu ceata si umezeala haina. Primavara vine greu in Fagaras. O opreste umbra muntilor albiti inca de omat. Prin alte parti, florile copacilor s-au scuturat deja, iar aici, mugurii se pregatesc abia sa plesneasca. Din mersul masinii apuc sa vad pe-o creanga, nemiscat, un soim. Ca un paznic fidel al frigului, pare ca asteapta sa treaca ploaia ce se cerne marunt si fara incetare. Poate si din cauza cerului sumbru, Cetatea Fagarasului nu pare deloc prietenoasa. Si, odata trecuta de poarta arcuita, ma simt, brusc, stinghera. Pustie, fara nici un pom, cu o spanzuratoare ridicata intr-un colt, inconjurata de ziduri reci, curtea Cetatii de azi nu ma ajuta cu nimic sa ma apropii de lumea domnitelor care au trait aici. Si totusi, de aici trebuie sa incep. Povestea Principeselor de Fagaras incepe in cetatea aceasta, care a fost mai intai de lut, apoi de lemn si la urma de piatra. Fiecare domnita trebuie sa fi lasat cate ceva in urma ei: o stema, o pecete, acte si diplome de proprietate, o mobila, un portret. Dar ca sa gasesc urma semnelor, trebuie sa ma intorc la cronici...
Anna cu rochie inflorata
Anna Nadasdy a fost prima dintre Principesele Fagarasului. Barbatul ei, Stefan Mailat, Voievod al Transilvaniei, a transformat cetatea in resedinta voievodala si in centru militar sustinut de un domeniu de 60 de sate. Cand s-au incheiat lucrarile la cetate, voievodul a pus mesterii sa prinda in zid stemele nobiliare, a lui si a sotiei sale Anna. Ele se mai vad si astazi, in partea portii dinspre rasarit, mancate de trecerea timpului. Dar destinul familiei princiare n-a fost deloc fericit. Cetatea a fost atacata de turci, iar Stefan Mailat prins si trimis la Edicule, in inchisoarea celor 7 turnuri, de pe malul Bosforului, unde moare captiv dupa mai bine de zece ani. Speriata si singura, Anna Nadasdy n-a apucat sa stea nici ea prea mult in cetate. De pe urma ei, a mai ramas un portret in rochie inflorata, de mare gala, cusuta din dantele stravezii, de matase, decorate cu fireturi aurii. Pare o femeie blanda si supusa. De la gestul mainii ei, ce se apropie delicat de florile de pe masa, ochiul aluneca spre dreptunghiul ferestrei si se cufunda in peisajul incetosat.
Printesa fecioara
Arhiducesa Maria Christierna a fost a doua Principesa care a primit in stapanire Cetatea si domeniul Fagaras. Sora a imparatului Ferdinand al II-lea de Habsburg, a fost maritata, prin decizia augustului frate, cu Sigismund de Bathory, noul principe al Transilvaniei. In portretul oficial realizat inainte de nunta, pare mai degraba speriata si intepenita in straiele bogate si apretate.Parul blond e prins auster la spate, doar mana dreapta ridicata usor spre piept vrea parca sa ascunda un oftat. A reparat cetatea, i-a ajutat pe fagaraseni, micsorandu-le darile, i-a pus pe nobili sa intretina zidul de aparare al orasului, a incurajat mestesugurile, infiintand primele bresle. Casatoria Mariei Christierna a fost dictata de interese politice, asa cum se intampla adesea in vremile acelea, in familiile nobiliare. N-a simtit in viata ei decat iubirea pentru Dumnezeu. Si-a intalnit pentru prima oara barbatul, doar cu cateva zile inainte de nunta. Acesta a intampinat-o cu alai, muzica si cu o caleasca trasa de opt cai albi, cu care a facut ultima parte a drumului, ce incepuse in indepartata Viena. Rochia ei albastra si pelerina prinsa-n agrafe de nestemate, vesmantul ca flacara, purtat de mire, baldachinul auriu de langa altar, garda solemna care strajuia drumul de la palat si pana la biserica, banchetul si luminile care au ars noaptea intreaga, toate au ramas in povestile multimii, care nu mai vazuse o nunta atat de somptuoasa. Dar casatoria n-a fost urmata de bucurie, ci de tristete. Din mariajul cu Sigismund nu i-a ramas decat titlul pompos trecut in cateva acte. Si amintirea serilor in care barbatul ei cel tacut chema in Fagaras cativa muzicieni din Italia, alaturi de care petrecea apoi zile si nopti, cantand impreuna cu ei. Messe, motette si madrigale la moda rasunau strain si bizar intre zidurile de inchisoare ale cetatii. Parea ca un aer albastru si greu cobora peste cetate si toti vorbeau numai in soapta. Cand se adunau in sala mare a dietei si cand erau de fata si instrumentistii veniti de la Praga si Viena, ospetele incepeau intotdeauna cu "Missa de Beata Virgine", missa solemna a Fecioarei vesnice. Abia apoi treceau la Johannes Tinctoris, Toms Luis De Victoria, Andrea Gabrieli si Claudio Monteverdi. Ascultandu-i, Principesa-si plangea in odaia din turn soarta amara. Casatoria ei ramasese neconsumata, cum spun cronicarii, celebrata numai in acte. Interesele politice au fost mai presus de vointa celor doi soti. Sigismund a fost casatorit, si el, cu de-a sila, iar inima i-a ramas pe veci robita de o printesa italiana, de al carei portret gravat se indragostise atat de tare, incat nici noaptea nu se putea desparti de el. Trimisese solie incarcata de daruri la Florenta, pentru a cere mana frumoasei Leonora, dar solia a ajuns prea tarziu, printesa fusese data de sotie ducelui de Neapole. Asa ca Maria Christierna si Sigismund de Bathory au ascuns intre zidurile cetatii, cum au stiut mai bine, tristetile si neimplinirile intalnirii lor. Pana in dimineata cand "pe cat de capatanos, pe atat de saturat de domnia Ardealului, cat si de nevasta-sa, Sigismund porni in lumea larga, parasindu-le pe amandoua", spun cronicarii. In locul sau "de voivod al terii, lasa pe varul seu, cardinalul Andreiu Bathori, la 1599." La peste douazeci de ani de la aceste intamplari, Maria Christierna a murit intr-o manastire din Tirol, ca stareta. Pe masa ei de lucru se afla Biblia deschisa la Eclesiast: "Vreme este sa te nasti si vreme sa mori; vreme sa sadesti si vreme sa smulgi ceea ce ai sadit. Vreme sa razi si vreme sa plangi...".
Doamna Stanca
Ajung la a treia printesa fagarasana si incep sa-nteleg ca povestile cu domnite frumoase si fericite sunt doar... povesti. Cu cat citesc mai multe documente, mi-e tot mai clar ca niciuna dintre ele n-a fost cu adevarat fericita in Cetate. Parca un blestem le-a prins pe toate sub aripa lui. Si parca soarta cea mai haina a avut-o, mai mult decat celelalte, chiar Doamna Stanca, nevasta marelui Mihai Viteazul.
Pana in 1598, domnii valahi primeau si titlul de "duce de Fagaras", la numirea in domnie, invocand un "jus antiqumVaivodarum valachiae Transalpinae". Urmarindu-si cu indarjire visul marii uniri a Munteniei cu Moldova si Transilvania, Mihai Viteazul vrea sa faca din Cetatea Fagarasului cetate de scaun si, in ciuda impotrivirii Principesei Maria Christierna, care primise domeniul ca dota la nunta, si in stapanire pe toata viata, ocupa cetatea in 1599 si isi ia titlul de "herteg al Fagarasului si Almasului". Arhiducesa cere sprijinul Imparatului Rudolf al II-lea, dar acesta n-o poate ajuta. Domnul roman era razboinic si putea fi oricand plin de surprize. Si, mai mult de atat, avea o fata, Florica, pe care ochiul de vultur al imparatului o descoperise cand l-a insotit pe tatal ei la Viena, la curtea imperiala. Numai intrigile l-au impiedicat pe imparat sa se insoare cu domnita valaha. Asa ca inabusind un suspin, imparatul s-a gandit ca era mai bine sa fie pace, deocamdata, in partea aceea de lume, si l-a recunoscut pe Mihai drept "possesor, gubernator et absolutus padrones" al Cetatii. Maria Christierna s-a retras in Tirol, la manastire, iar Mihai Viteazul si-a adus familia la Fagaras: pe sotia sa, doamna Stanca, baiatul, Nicolae, si fata, Florica. Dar nici o alta Principesa care a stapanit Cetatea n-a simtit mai dramatic ca Doamna Stanca potrivnicia si raul locului. Primita cu alai de mare gala la intrarea in cetate, in luna februarie a anului 1600, doamna Stanca a fost facuta prizoniera, dupa omorarea lui Mihai, si tinuta inchisa, fara drepturi, in acelasi loc in care altadata intrase ca stapana. "Aici a suferit toate umilintele si toate amenintarile pentru drepturile neamului sau", scrie N. Iorga despre nefericita Doamna, care a sfarsit rapusa de ciuma, dupa ce fost lasata sa se intoarca peste munti, in Tara Romaneasca.
***
Ce-ar mai fi de spus despre printesele Fagarasului? Ce mai spun cronicile despre sirul lor lung si nefericit? Inteleapta Suzana de Lorantffy a fost cea mai importanta Principesa de Fagaras, pentru ca a infiintat prima scoala romaneasca acolo. Anna de Bornemissa, care i-a urmat in Cetate, a fost cea mai autoritara, mercantila, capricioasa si mandra. Isi incepea orice propozitie cu fraza "Nimeni sa nu indrazneasca...". Si intr-adevar, nimeni nu indraznea sa-i iasa din cuvant. Nici prefectul castelului, nici descojitorul ei de paine, nici piperatorul de bucate, nici cei peste treizeci de aprozi, nici zecile de cameriste si pieptanatoare, servitoare sau simple slugi. Nici macar barbatul ei, Michail Apafi, Principele consort, care, spun iarasi cronicarii, "lenes si confuz, avea si pasiunea de a drege mereu la oroloage". Cu ea se incheie cele aproape doua secole in care Fagarasul a fost guvernat de femei. Poate ca unele au reusit acest lucru mai bine decat un barbat, dar, cu siguranta, toate au fost cu mult mai triste decat alte femei ale timpului lor. Si asta, pentru ca puterea le-a adus singuratate, si aceasta a nascut, de fiecare data, nefericirea.
P.S. Multumim profesorului FLORENTIN OLTEANU, presedintele Fundatiei "Negru Voda", si domnului GHEORGHE DRAGOTA, director al muzeului Tarii Fagarasului "Valer Literat", pentru sprijinul si informatiile date despre acest subiect.