Foame de sentimente
- Dupa ce timp de cativa ani ai cam disparut de pe radarul lumii muzicale, iata-te din nou sub reflectoare, cu cel de-al doilea album solo de muzica folk: "Carari de maci".
- In 2004 a incetat activitatea noastra cu Sfinxul. Cantam o muzica grea, nu mai eram nici noi la prima tinerete sa ne aratam buricele, ne-am dat seama pur si simplu ca nu mai suntem in carti si ca nu mai suntem ceruti. Lumea atunci isi dorea altceva. Pentru Crina Mardare a fost mai simplu, ea era deja foarte ocupata ca profesoara de canto. Dar eu nu aveam nici o activitate, n-aveam nici un chef sa ma resemnez si sa ies la pensie din muzica si, ceea ce e mai important, simteam ca am inca foarte multe de zis. Asa se face ca m-am mobilizat si in doi ani am scos doua albume, ceea ce nu facusem toata viata mea. Si, nu ma laud, dar sunt niste albume bine facute.
- De unde forta sa o iei de la capat la o varsta la care altii decid sa-si creasca nepotii?
- Multi dintre prietenii mei au spus "esti o surpriza extraordinara". Adevarul este ca nu e usor sa o iei de la zero la varsta asta. Iar eu am pornit cronometrul de la zero, de vreo trei ori in viata mea. Cred ca vine dintr-un simt foarte dezvoltat al datoriei. Mi-am zis ca daca Dumnezeu a facut risipa asta de daruri cu mine, e de datoria mea sa fac tot ce se poate cu ele. O vad ca pe o datorie karmica. Si a mai fost ceva ce m-a motivat puternic. Participasem in 2006 la prima editie a Festivalului "Folk You", realizat de Jurnalul National, care a durat vreo doua, trei luni si a trecut prin majoritatea statiunilor de la mare. Am inteles atunci, vazand reactia publicului, ca folkul va fi din nou in voga. E o foame de sentimente astazi, o nevoie de comunicare directa cu artistul. Publicul vrea sa pipaie artistul pe inima, vrea sa nu mai fie mintit. Folkul fusese mereu marea mea dragoste, dar acum vedeam clipa cand iesea din conul de umbra, din marginalitate. Si asa se face ca in 2007 era deja in plin avant, iar acum e la locul unde trebuia sa fie de multa vreme. A revenit spectaculos.
- Te-a costat multe sacrificii fidelitatea asta fata de muzica?
- Destule, dar eu zic ca a meritat. Nu-mi pare rau de absolut nimic. Am muncit foarte mult, dar n-am avut de ales, pentru ca in meseria asta nu ai voie sa te odihnesti, trebuie sa confirmi mereu, ca sa-ti pastrezi locul. In rest, pot spune cu sinceritate ca muzica mi-a cam intors pe dos viata personala.
- Cum e Zoia Alecu acum: singura sau indragostita?
- Oho, nu sunt deloc indragostita. Sunt singura. Intotdeauna mi-am dorit o viata normala de cuplu, dar am avut nevoie de un partener care sa-mi fie cu adevarat alaturi, sa ma inteleaga. N-am avut niciodata parte. Lucrurile mergeau bine doi, trei ani, dupa aceea incepeau reprosurile ca "asta nu e casnicie". Bine a fost botezata casnicie, ca te casnesti mult pana sa-ti iasa! Mi se tot reprosa ca plec prea mult. Degeaba ma chinuiam eu sa le explic ca tocmai asta e frumusetea si asta ne tine impreuna, ca nu stam toata ziua nas in nas, pe aceeasi canapea, sa cadem in rutina. "Pai da, dar... eu as vrea sa te stiu acasa, pai mie cine-mi face de mancare?". Din pacate, in mine zace o mare gospodina. Ei apuca sa manance ce le gatesc eu, si gatesc excelent, nu ma laud, se cuibaresc prin casa si incep sa prinda gust. Iar eu am darul asta mare de a crea puturosi. Pentru ca in perioadele in care sunt acasa, ma dedic trup si suflet partenerului si el nu ridica un pai. Apoi hop, vine si ziua cand incep iar sa plec si el nu mai intelege de ce isi pierde privilegiile. Asta e greseala mea, pentru care o sa platesc pana in clipa in care o sa-mi dau seama ca nu trebuie sa ma mai las pe mine pentru altul.
Eu, el si muzica
- N-ai avut momente in care ti-a fost greu, nu te-ai invinovatit, n-au fost si lacrimi la mijloc?
- Sigur ca a fost greu. Dar n-am mustrari de constiinta, pentru ca fiecare in parte a stiut exact cu cine are de-a face, le-am spus tuturor inca de la inceput ca la muzica n-o sa renunt niciodata. Intr-un fel, sunt aproape casatorita cu meseria mea, si celalalt ar trebui sa accepte ca in cuplu vom fi mereu trei: el, eu si muzica. N-am avut suferinte majore, fiindca am fost mereu pe drumuri, intre prieteni, am cantat foarte mult si atunci n-am simtit. Si cand ma apuca visarea sau tristetea, nu ma impiedica nimeni sa scriu. Nu e nimic pierdut, atunci cand esti artist. Tot ce nu iese in dragoste se transfera in partea creatiei. Stiu si ca nu este usor sa traiesti langa mine. Poate ca m-ar intelege cineva care are o meserie asemanatoare. Numai ca, din pacate, viata mi-a mai aratat si ca barbatii artisti, care sunt mereu pe drumuri, au nevoie acasa de o femeie fixa, la care sa se intoarca mereu. Iar in turnee li se ofera la tot pasul tot felul de dragalasenii si nu rezista. Mi-ar fi imposibil sa fiu cu cineva din breasla muzicienilor. Am fost mereu de cealalta parte a baricadei, am vazut multe lucruri si, cum sunt o buna camarada, mi s-au si spus multe. Culmea, adesea eram prietena foarte buna si cu sotiile lor. Si totusi, casniciile acestea functionau, pentru ca multe din femei aveau intelepciunea sa pretinda ca nu vad ca barbatul mai aluneca, iar barbatii probabil, odata intorsi acasa, erau suta la suta acasa.
Caimacul si zatul
- Tu ai putea ierta tradarea?
- Eu vreau iubire, nu vreau sex. Acum, sexul pentru mine nu e foarte important. De asta, de foarte multe ori in viata, am trecut cu vederea infidelitatea, pentru ca mi-am zis ca ce e cu adevarat important este relatia aia de iubire speciala, dincolo de orice, care umple sufletul de implinire si te face sa vibrezi. Numai ca mi s-a dovedit ca acolo unde isi face cuib infidelitatea, se ajunge curand la plictiseala, si barbatii nu mai stiu sa aprecieze ce au. Isi pierd caracterul. Tradarea, cand e mai mult de-o aventura de-o noapte, duce invariabil in acelasi loc: ajungi sa dai celei de afara tot caimacul si celei de acasa numai zatul. Cand incepe sa se poarte urat, sa nu-i mai convina nimic, sa strambe din nas, sa maraie plictisit langa mine si eu sa mai si stiu ca e un flutura vant si sa mai si simt ca miroase a alt parfum, asta e prea mult. Sa dispara incotro o sti!
- Cum e situatia pentru o femeie artist? Nu e mai greu pentru ea decat pentru un barbat sa gaseasca acest echilibru in dragoste?
- Ba da, evident. Situatia femeilor este diferita, pentru ca ele insele sunt cheia gospodariei, pentru ca ele, cu talentul si caldura lor, stiu sa tina lucrurile la un loc, sa dea sens casniciei. Din pacate, asta e adevarul, nu barbatul tine un mariaj, ci femeia. Si atunci, sacrificiul femeii e mult mai mare. Si eu o spun in cunostinta de cauza, pentru ca stiu cat am platit in dragoste, pentru a continua sa cant. Daca as fi avut alta profesie, as fi fost cu siguranta o sotie excelenta, pentru foarte multi parteneri.
- Nu-ti e dor sa te mai aprinzi sub flama unei mari iubiri?
- N-as putea spune ca mi-e dor neaparat. Daca se intampla, se intampla. Am atata treaba, ca n-am timp sa ma gandesc la asta. Iar timpul e asa comprimat. Munca ma si ajuta foarte mult sa nu rabufnesc in vreo depresie. Cand sunt pe scena, cant intr-un fel in care putine soliste vocale pot canta. Simti cum ard cu fiecare centimetru. Ma consum atat de tare, incat nu mai tanjesc cu orice pret sa ma ia din nou flama. Asta nu inseamna ca nu mai am nevoie de iubire, dar daca nu e asa cum vreau eu, mai bine deloc. Eu nu l-am intalnit pe Mr. Right.
Zidul Berlinului
- Cum ar trebui sa fie sufletul tau pereche?
- Eu ce astept in dragoste este intelegere in primul rand. Si iubire. Dar astea decurg una dintr-alta, ca nu poti iubi lucruri pe care nu le intelegi. Si ar mai trebui sa ne potrivim cat de cat, sa vibreze la lucrurile la care vibrez si eu sau macar la jumatate din ele. Sa stie sa faca sa ne fie bine cand suntem impreuna, dar sa inteleaga si plecarile mele. Si mai ales, sa priceapa ca toate lucrurile bune pe care le fac pentru el le fac doar pentru ca-l iubesc si le fac din dragoste, deci nu e cazul sa ma reduca la o slujnica sau la o gospodina. Si-apoi, mai sunt o gramada de maruntisuri de potrivire, care nu par, dar sunt importante. Ca de exemplu ritmul biologic. Meseria mi-a impus in toate deceniile astea un stil de viata: ma culc tarziu, ma scol tarziu. Al doilea sot al meu se culca cu gainile. Eu mergeam si stateam in living, citeam sau ma uitam la televizor. Pe la 3 dimineata, aparea somnoros: "Zoica, nu dormi?!". "Dupa cum vezi", ii raspundeam.
- Pari o fire optimista, desi ai luat-o de mai multe ori de la zero in cariera, de doua ori de la capat in mariaj.
- Primul mariaj a fost facut cu un pictor. Eram indragostita pana peste urechi. Am stat 9 ani impreuna. Cu primul sot l-am facut pe fiul meu, Ioan, care acum locuieste in Olanda. Cand am divortat, el avea 3 ani si jumatate si m-a intrebat de ce nu mai sunt cu tata. Si atunci eu l-am intrebat "Ioane, tu cu cine te joci de obicei?". "Pai, cu Liviu si cu Cocuta." "Si cu cine iti place sa te joci mai mult?" "Pai cu Cocuta, ca ea imi da jucariile ei si atunci i le dau si eu pe ale mele." "Vezi", i-am spus, "tata nu-mi mai da jucariile lui si de aia nu mai pot sa i le dau nici eu pe ale mele." Nu stiu cum s-a intamplat, cred ca a inteles, ca de atunci nu m-a mai intrebat niciodata nimic. Oricum, l-am ferit de orice fel de conflict sau divergenta, n-a asistat la nimic din zarva despartirii noastre. Exact in '86, cand el intra la scoala, eu am inceput sa plec cu Sfinx in turnee. Lipseam de acasa cate 2, 3, 4 zile, si-l lasam cu o bona, care din fericire era casatorita. Il iubeau amandoi ca pe copilul lor si asta a contat foarte mult. M-au ajutat mult si parintii si surorile mele. Apoi, in '90, cand am inceput sa cantam in strainatate, a fost mai greu. Imi faceam foarte multe griji si probleme de constiinta, fiindca stateam cate 6 luni plecati. Jumatate din banii castigati se duceau pe telefon, nu puteam sta mai mult de trei zile fara sa-i aud vocea. Acolo, in Olanda, l-am cunoscut pe cel de-al doilea sot al meu. Cu care m-am casatorit in '91. Si a durat tot 9 ani. Pentru mine cred ca cifra asta a fost un prag. N-am reusit sa o depasesc. In momentul in care am incetat sa mai cantam in Olanda, a trebuit sa ne intoarcem in tara, sa cantam aici, sa ne facem cunoscuti. Lumea ne uitase complet. A fost asa de mult de munca! Si desi faceam un efort imens, cu naveta intre Olanda si Romania, intr-o zi, sotul meu mi-a spus ca: "This is not marriage". Asta nu e casnicie. Am divortat, dar ne-a luat cam sase luni sa ne revenim si sa restabilim o relatie de prietenie. Asta e, muzica nu mi-a lasat timp sa mai deschid bine ochii si pe partea sentimentala, sa fac alegeri bune. Si treci cu vederea o data, treci de doua ori, pana cand te trezesti ca zidul dintre voi e deja inaltat si ca nu mai vorbesti aceeasi limba.
Varsta? O stare de spirit!
- Nu ti-e frica de timpul care trece? Nu e mai greu de asteptat batranetea de unul singur, cand nu e nimeni care sa-ti alunge gandurile negre?
- Nu mi-a fost teama niciodata de batranete si nu mi-am pus niciodata problema asa. Varsta este o stare de spirit, eu ma simt tanara si sunt convinsa ca o sa ma mai simt tanara multi ani de acum inainte. Iar atunci cand te simti tanar, asta se vede si pe fata. N-ai aerul ala obosit, de om pregatit sa iasa la pensie. Cat despre singuratate, am fost de foarte multe ori singura si pot spune cu mana pe inima ca singuratatea asta voita e mult mai placuta decat cea pe care o traiesti uneori in doi. Sa stai langa cineva care nu te intelege, care nu-ti intelege vibratia din anumite momente e muuult, muuult mai rau.
- Multi artisti aleg, inconstient sau nu, sa ramana singuri. Viata de cuplu li se pare o fericire mediocra, care le rapeste din elanul creator. A fost asta si argumentul tau?
- Nici vorba! Eu cand am iubit, am iubit mereu cu adevarat, n-am jucat cu jumatati de masura. Dar e drept si ca am nevoie de cateva ore pe zi in singuratate. Au fost atatea momente in care in interiorul meu era o bogatie de idei, si iepurasul cu inspiratia a fugit, fiindca a sunat un telefon sau a trebuit sa raspund la o intrebare. Cand esti inspirat, trebuie sa te izolezi. Si atunci, devii putin dificil pentru omul langa care traiesti. Dar nu vreau sa spun ca meseria mea este o meserie care nu se poate face decat in singuratate. Stiu o gramada de artisti care sunt casatoriti. Cred ca depinde foarte mult sa gasesti acel partener potrivit, care sa te inteleaga profund, sa nu se crispeze la nevoia ta de libertate, de spatiu personal, de singuratate, din anumite momente. Pur si simplu, eu n-am tras lozul norocos si n-am gasit pe cineva care sa simta ca mine. Sunt constienta ca preocuparea mea intensa pentru profesie m-a facut sa aleg de foarte multe ori gresit, sa nu fiu atenta, sa-mi inabus prima impresie care spune de fiecare data atat de multe, sa aplic tehnica buretelului, cu care mai stergeam cate ceva ce nu-mi placea, concentrandu-ma numai pe ce e frumos. Am, cum s-ar spune, darul nepretuit de a-mi supraimpodobi partenerii. Si vine ziua aceea a luciditatii, cand ma trezesc din visare si vad ca sunt de fapt foarte goale cracile pomului. Si normal ca ma cuprinde dezamagirea. Dar am mai invatat un lucru important de-a lungul vietii, sa nu dau vina pe altii. Imi asum greseala, eu am ales. Ce m-a salvat totusi, de fiecare data, de la a suferi prea tare, a fost faptul ca sunt foarte cerebrala. Sunt si o romantica incurabila, pot sa ma las usor dusa de val, dar daca simt ca ceva nu e in regula, ma adun foarte rapid si lucid. Si apoi, mai e si profesia, in care investesc in momentele de cumpana totul. Cum simt ca-mi da tarcoale o melancolie sau o depresie, cum ma apuca brusc un dor de treaba si nu mai am timp sa-mi plang de mila.
Dumnezeu, familia, prietenii
- Care sunt valorile care te calauzesc la varsta asta?
- Fara sa fiu o fanatica religioasa, Dumnezeu e pe primul loc. Cine nu e constient ca exista un Dumnezeu deasupra tuturor e un ignorant. Mi-e tot mai clar ca toti suntem o farama de Dumnezeu si a nu ne iubi pe noi insine inseamna a nu-l iubi pe Dumnezeu. Iar daca nu ne iubim pe noi insine, nici nu putem darui iubire. Pacea interioara vine si ea din iubire si din respect pentru tine insuti si ea e cea care-ti da forta sa mergi mai departe. Sigur ca mai am si eu rabufniri. Dar sunt scurte, pentru ca nu-mi mai dau voie sa fiu suparata mai mult de cinci, zece minute. Apoi regret ca m-am lasat cotropita de furie, care imi ia din forta si din lumina. Si ma cert singura pentru asta.
- Familia, prietenii, au fost si ei un punct de sprijin?
- Familia mea inseamna in momentul asta mai ales fiul meu, Ioan. E un copil extraordinar de bun, de ambitios. A crescut cu maniere alese, cu o politete atipica tineretului de azi si cu muzica buna. Ioan a castigat la 18 ani campionatul national de culturism din Olanda. A mostenit de la mine pasiunea pentru sport. Eu si acum am bicepsii tari si abdomenul plat. Am facut toata viata mea sport, gimnastica, judo, volei si, pana pe la 17 ani, le-am facut de performanta. Acum fac doar de intretinere. Tatal meu traieste inca. De la el am mostenit o voce generoasa, cu volum puternic si cu un ambitus demn de invidiat. De altfel, in familia noastra toata lumea are voce, nici unul nu falseaza. Mai sunt surorile mele, dintre care cu una chiar locuiesc. Am fost mereu apropiate si m-au ajutat foarte mult atunci cand Ioan era mic si eu alergam prin turnee. Apoi sunt prietenii mei. Fara un partener poti trai bine mersi, dar fara prieteni e imposibil. Printre ei este, evident, si Crina, pe care o stiu de cand eram copila si mergeam amandoua pe aceeasi strada spre scoala de muzica. Am revazut-o apoi la 16 ani, la o serata a parintilor ei, care se intampla in casa unor prieteni. Eu eram asezata strengareste, pe jos, cu Motu Pittis si Doru Stanculescu, cu blugi evazati si o alura foarte hippie. Ea era in rochie de voal si s-a apropiat foarte timid si ne-a intrebat daca poate sa stea cu noi.
- Care sunt lucrurile pentru care traiesti?
- Oooh, dar merita sa traiesti pentru tot ce vezi cu ochii! Vezi cateodata un peisaj in care simti ca ai vrea sa te topesti de frumos ce e. Cum sa nu ti se umple inima de bucurie ca esti viu atunci? Daca deschizi ochii mari si privesti in jurul tau, gasesti o multime de motive. Oamenii care stiu sa priveasca se bucura mai mult si traiesc mai frumos. Ceilalti sunt tristi si inchisi in ei, se cufunda in rutina si se duc spre moarte, in pas marunt si egal. Si mai important e sa te intrebi pentru ce traiesti, pentru ca pe pamantul asta toti venim cu o anumita misiune: fie sa avem grija de cineva bolnav, fie sa ne ridicam spiritual, fie sa cream ceva, daca avem un har. Si sa realizam macar jumatate din ceea ce stim ca ar trebui sa facem. Fericirea e momentul acela scurt si intens cand reusesti ceea ce-ti propui. E ca un raspuns la o asteptare indelungata. Si, bineinteles, merita sa traiesti ca sa iubesti. Iubirea e de foarte multe feluri. E iubire pentru copii, pentru frati, pentru parinti, dar si iubire pentru meserie. Si toate astea alcatuiesc un cerc frumos. Daca una singura nu exista, nu mai e cerc, si asta inseamna ca nu intelegi iubirea in sensul ei profund crestin, de iubire pentru tot ceea ce te inconjoara.