- Sarbatorile sfinte ne indeamna mereu sa ne reamintim de familie si traditie, desi in ultima vreme ele se celebreaza mai ales sub forma comerciala: la supermarket si in fata televizorului. Dvs. va sustrageti acestei tendinte? Ati izbutit sa aveti un Paste cat de cat si religios?
- Niciodata nu am privit sarbatorile crestine ca fiind invadate de materialism si de acest derizoriu al acumularii de obiecte. Si acum, ca m-ati intrebat, imi vine greu sa cred ca exista oameni care ar putea primi Pastele in felul acesta. Pastele, prin puterea cathartica pe care o contine, m-a fascinat de mica. Eu l-am inteles intotdeauna ca pe un scenariu ritual de innoire anuala a lumii, un scenariu deschis de Duminica Floriilor si intersectat de noaptea Invierii Mantuitorului Iisus. Bunica a fost cea care mi-a deslusit noima ajunarii sau postirii, intelesul cuminecarii si al spovedaniei care-i urmeaza. Imi amintesc cu mare tandrete si recunostinta de parintele Grigore - inalt si falnic ca un haiduc, bun si mucalit ca Mos Craciun, si cu plete albe ca Dumnezeu. Sambata dimineata, aduna copilasii din vecinatatea bisericii Ceaus Radu si ne invata inchinaciunea si cumintenia. Dupa spovedanie, mergeam acasa si trebuia sa tragem un pui de somn "ca sa se limpezeasca inima", zicea bunica. Iar cantecul - splendidul cantec al crestinilor, din noaptea Invierii, "Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand" - va ramane, in auzul meu afectiv, legat indisolubil de frumoasa voce de bariton a bunicului meu. Mai tarziu, am inteles si mental, calitatea spirituala a acestor obiceiuri, nu numai cu inima, precum in copilarie. Dupa trei zile de haos si intuneric, in care omenirea a ramas fara protectie divina, urmeaza miracolul Invierii Domnului, din noaptea Pastelui, si actele din Saptamana Luminata, care readuc echilibrul si armonia. Pentru mine, asa e si astazi. Sunt curatita de "tavalugul cotidian" de sarbatoarea Pastelui, care este cea mai mirabila si deplina sarbatoare. Ea este si durere, si alinare, si, mai ales, speranta. Nici nu cred ca poate sa existe o celebrare mai potrivita cu firea actorului, care transcende prin propria sa traire intelesurile povestilor pe care ni le spune, nu-i asa? Eu vad, asadar, Pastele, ca pe o sarbatoare pur personala. Fiecare si-o parcurge potrivit cu intelesul pe care-l da sfinteniei si credintei. Cine crede in ban si atat ... atunci da, probabil ca merge la "shopping" sau intr-o statiune "trendy".
- Pastele de anul acesta a fost asa cum il asteptati? Ati interpretat cu succes rolul de "mama familiei"?
- Imi place mult rolul acesta si, pe masura ce se aduna numarul sarbatorilor, ma simt si mai curioasa, mai captivata si mai raspunzatoare in a le pricepe, a le trai si a le primi talcul si a gusta fiecare etapa a preparativelor. De aceea am si ales anul acesta sa raman acasa, cu toti ai mei, si sa le pregatesc pe toate asa cum trebuie. Asta dupa ce, anul trecut, ne-am adunat pe Semenic, la verisoarele mele, toate iscusite gospodine ale familiei. Cand primenesti casa in curatenia de primavara - ce frumos suna simplul obicei! -, cand pregatesti "ale mielului si-ale Pastelui", iti daruiesti clipe minunate, in care, prin gesturile tale, vorbesc si glasurile femeilor din spatele tau, "ancestralele" de la care ai invatat: mame, bunici, strabunici, matusi... Cum sa nu te bucuri sa te intalnesti cu tine insati si in acest fel? Eu imi aduc aminte ca, atunci cand eram mica, in casa parohiala din Buteni, am auzit vorbindu-se despre o fata de 14 ani, despre care - ramasa orfana de mama - se spunea ca a devenit capul familiei. "Cum de ce?", a raspuns mosu-meu, preotul, vazand nedumerirea mea legitima legata de absenta fetei. "Pentru ca a ramas sa faca coliva!" Cu alte cuvinte, varsta femeii nu este neaparat congruenta cu cea biologica, ci mai degraba, cu varsta devotiunii si a devotamentului de care e capabila, ca si cu intelepciunea pe care viata i-o cere. Asa este dat de Dumnezeu. Ritualurile pe care le inveti le oficiezi, le sfintesti cu trairea ta si le dai mai departe: pamantului, oamenilor, cerului. Ele sunt belsugul tau personal. Eu asa cred.
- Cum reactioneaza fiul dvs., Nikita, la scenariul acesta pascal de tip "ancestral"? Face parte din generatia internetului...
- Nikita nu cred ca mai are timp de metafore de genul Iepurasului care vine cu cadouri. El isi traieste viata acum, in prezent, cum e si normal pentru un baiat de 12 ani! Are treburi mult mai importante, care tin de imediat si de "urgent". Si anume, sa-si descopere mesajul si implinirea lui proprie. Se desprinde fulgerator de universul infantil si bine face. Are prieteni si prietene, are repetitii la teatru, are filme care trebuie vazute, piese care trebuie ascultate, jocuri care trebuie descoperite, emotii si idile care trebuie traite si, dincolo de toate, relatia lui, absolut aparte, cu pianul, pe care-l adora si-l respinge alternativ. Nikita e acum la o varsta foarte pasionanta. Incep anii cei mai complicati si mai interesanti din formarea unui om. Nu intamplator, in societatile tribale, aceasta era varsta la care baietii erau trecuti prin "consiliul barbatilor" si erau initiati in vanatoare, calarie si... plecau de langa mama. Copilul din el nu a plecat nicaieri, tot in el traieste - ca si copilul din mine sau din dumneavoastra, cum spunea Jung - dar, incet-incet, Iepurasul devine o amintire, asa cum e normal, iar eu voi fi aici si ca sa veghez ca aceste amintiri ale lui, ca si acest prezent al lui, sa fie "bine pazite" de orice intemperii.
Sens interzis: spatiul vital
- A trecut ceva timp de la precedenta dvs. intalnire cu revista "Formula AS", cand prioritatea numarul unu era armonia dintre profesie si familie. S-a schimbat cumva ordinea urgentelor din viata dumneavoastra?
- Aceasta este o intrebare aproape filosofica, pe care mi-o pun si eu frecvent in vremea din urma, mai ales in ultimii doi ani. Simtim cu totii ca timpul e tot mai scurt, ca se "accelereaza" dramatic, si adesea ne panicam din cauza asta, ne autoinvinuim absurd si riscam, intr-adevar, sa nu mai avem prioritatile "la locul lor". In ce ma priveste, faptul ca timpul nu mai are rabdare cu noi mi-a creat un sistem autoimun, daca pot spune asa, un sistem de autoaparare. Cu cat e mai mare graba si zgomotul din jur, cu atat mai tacticoasa devin eu. Fiindca am realizat ce pretios este timpul MEU personal. Din acest punct de vedere, pentru mine, ultimele doua stagiuni au fost mana cereasca. Am avut ragaz sa-mi construiesc si reconstruiesc fiecare rol pe indelete, sa ma bucur de roadele muncii mele din ultimii ani, si asta nu pe fuga, si nu "rupand de la gura altora". Am creat astfel timpul de familie, de petrecut concedii. Ceea ce este o iscusinta care necesita permanenta atentie. Nu vreau sa ma mai las alergata de nimeni, nici macar de meserie si nici de teoria rezonantei Schumann! Si ca sa ma explic si mai bine: societatea in care traim a trecut prin prea multe schisme care au dus la orice, numai la evolutie n-as spune! Ca sa-l citez pe Andrei Plesu: "traim intr-o degenerescenta" dublata de sentimentul psihotic al unora dintre compatriotii nostri, ca sunt singuri in oras si, ca atare, acesta le apartine, ca sunt singuri pe strada si, ca atare, aceasta le apartine, si tot asa si cu oamenii. Daca ai avut si nefericirea de a le "intra in casa" acestor compatrioti, prin intermediul ecranului TV, esti pierdut! Nu ai nici o sansa sa scapi de "burto-bataismul" romanesc decat daca nu esti tocmai "vedeta", iar pe mine m-a ferit Dumnezeu de asta. Cine s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada probabil ca ma vazuse la teatru si, in afara de una sau doua priviri mai insistente, n-am avut niciodata impresia ca-mi invadeaza cineva spatiul vital. Spectatorul de teatru este, din fericire, un ins cultivat si cu bun-simt.
Joc si joaca
- Sunteti perceputa ca o persoana extrem de distinsa, de "lume buna" a teatrului, acel gen de distinctie care vine din maniere, din discretie si din rafinament intelectual. In aceasta lume cotropita in mod extrem de vulgaritate, este dificil sa-ti pastrezi conditia morala si intelectuala?
- Oamenii traiesc un perpetuu conflict intre teorie si aplicatie! Intre principiile pe care ni le insufla educatia si realitatea cruda, absurda! Intre competenta si nepricepere, intre profesionalism si aproximare, intre talent si lipsa lui! Niciodata nu am judecat omul si nici artistul dupa ce spune, ci dupa ce face. In breasla mea, sunt multi haraziti, dar se strecoara si nechemati, iar acestia din urma nu invata niciodata legile nescrise ale teatrului. In teatru nu se traieste, pe termen lung, prin "dat la gioale", si nici prin oportunism, fiindca teatrul se face cu dragoste, cu generozitate, cu altruism. Atunci cand am fost inlocuita, peste noapte, intr-o distributie, intr-un spectacol sau rol, intr-un film sau altul, din decizii adiacente, nu artistice, ceea ce am trait eu, desi m-a durut, a fost, cu siguranta, un castig imens in cele din urma. Daca-mi dati voie sa-l parafrazez iarasi pe Jung: in fundul depresiei, am gasit puterea adevarata. Probabil ca si stiinta de a ramane tacut, de a indura este o dovada de putere feminina si ma flateaza cand asta, totusi, se observa.
- Civilitatea dvs. profesionala este oare motivul pentru care nu apareti in telenovele?
- Va contrazic. Am aparut in telenovela "Lacrimi de iubire" si in serialul "Om sarac, om bogat". Sunt doua colaborari cu trustul Media Pro de care am fost mandra si datorita carora mi-am imbogatit si rafinat tehnica si disciplina de lucru. Apoi, am avut o serie de aparitii speciale, in alte cateva seriale, si pentru toate m-am bucurat enorm, pentru ca am avut posibilitatea sa-mi revad colegii si prietenii de pe platourile din Buftea.
- Insist pe tema artistului inteligent si rafinat: jucati, in continuare, cu un succes nebun, la TNB. De pilda, prestatia dvs. din "Molto, gran' impressione" smulge ropote de aplauze. Cum evita un actor, cu o cariera deja impresionanta in urma, plictisul/rutina in meserie?
- Sincer, e bizar cum eu, pe masura ce adun experienta, capat mai multa pofta de joc si de joaca, mai mare libertate si siguranta! Ma fericesc ca mi-am ales aceasta meserie in care nu te poti plictisi! Rolul jucat, chiar in multe stagiuni la rand, isi are propria sa viata. In fiecare seara este un alt public si se creeaza relationari diferite si neasteptate intre parteneri. Sentimentul de "inovatie" care ii ofera actorului voluptate si implinire este dublat de comuniunea cu publicul ager si viu din sala. Si reversul medaliei este dur. De curand, am prezentat un spectacol intr-o limba straina, intr-un cadru oficial "de rang inalt", si experienta aceasta m-a costat imense palpitatii. Bine ca numai eu am stiu de ele. Forta emotiilor si sentimentul raspunderii creste cu varsta, ca si defectele! Asadar, nu risc sa ma rutinez vreodata in profesiunea aceasta, ci dimpotriva, ceea ce risc este sa ma gatuie emotiile. Important e, ca la sfarsitul zilei, sa stii ca ti-ai facut frumos datoria, ca ai contribuit cu ce ai, ce stii si ce poti astfel ca omul care te-a urmarit sa plece macar cu un graunte mai bun decat a venit. In esenta, cam asa vad eu aceasta meserie.
- Exista voci care clameaza ca teatrul nu mai are forta de a tine pasul cu vremurile, de a se bate cu televizorul si Internetul. Altii spun, dimpotriva, ca teatrul si-a pierdut publicul de altadata...
- Genul de public de care eu, personal, ma bucur la TNB, este un public de cunoscatori, care stiu a degusta dramaturgia pe care o urmaresc, de la Aristofan la Caragiale si Camil Petrescu. Mai mult decat atat, la agentia de bilete se formeaza cozi interminabile, inca de dimineata, ceea ce nu poate decat sa ne bucure: pe mine, ca artist, pentru ca vad astfel ca munca mea este dorita, si pe dumnealui, spectatorul, pentru ca vede ca are de unde alege ceea ce-i place. Sigur, spectacole slabe, scrasnite, facute doar ca sa epateze, putem gasi oriunde, asa cum gasim si lucruri valoroase, acolo unde exista talent, pregatire, pricepere artistica. De asemenea, pot spune, cu mana pe inima, ca romanul este un spectator talentat si, in tot cazul, receptiv si destul de onest. Stie sa amendeze mai corect decat multi critici profesionisti, cu mai multa probitate estetica si chiar morala, nonvaloarea care se prezinta drept valoare pe scandura scenei.
O primavara de bilant
- Ce asteptari aveti de la aceasta primavara? Florile care au prins sa imboboceasca va mai trezesc vise noi, sau temerile nascute din aceasta criza economica mondiala s-au napustit si asupra dumneavoastra?
- Eu cred ca adevarata criza din Romania este criza lipsei de pudoare si de masura. Daca macar as observa ca romanul nu mai consuma din ce in ce mai mult, din ce in ce mai grosolan, din ce in ce mai fara rost, poate as recunoaste criza financiara de care-mi vorbeste toata lumea. Dar in privinta asta nu s-a schimbat nimic. In ce priveste prima parte a intrebarii dumneavoastra: pentru mine, primavara aceasta este o primavara de bilant, de "cifre rotunde" sau, oricum, semnificative, de mari emotii si bucurii, pentru mine si ai mei. Luna trecuta am fost sarbatoriti: eu, pentru cei 40 de ani impliniti, si Nikita, pentru cei 12 ai sai. Am adunat multi prieteni buni si dragi, ne-am simtit inconjurati cu mare dragoste, cu afectiune si generozitate. Ce pot sa-mi doresc mai mult decat am deja? Poate doar roluri pe masura puterilor si priceperii mele artistice, dar si asta e o loterie. Nu ma mai bizui pe ideea ca acela care stie cu adevarat si merita, acela si obtine. Ceea ce stiu acum e ca urmeaza ca primavara aceasta sa continue la fel de efervescent si grabit. In mai, voi avea o noua premiera, pe scena mare a TNB, cu spectacolul "Comedia Norilor", in regia lui Dan Tudor. Apoi, ce emotii minunate va trai Nikita, care debuteaza ca actor, nici mai mult nici mai putin decat... coleg cu mine, in spectacolul "Sinucigasul", in regia lui Felix Alexa, la sala Amfiteatru, unde am debutat si eu, in urma cu exact 20 de ani! Pana atunci... sanatosi daca suntem, vom fi si fericiti. Deocamdata, ce vad eu, de la fereastra mea, e ca mi-au inflorit merii si prunul, garofitele si gura leului dar, mai ales, amandoua magnoliile, care-au facut flori cat capul lui Nikita. Vad ca soarele a rasarit si-o sa se plimbe pe cer si astazi, cum s-a plimbat si ieri... Este o primavara absolut superba, pe care merita s-o savuram din plin, in fiecare clipa, prin toate lucrurile marunte care ni se arata si peste care poate trecem prea usor cu vederea. Acele clipe sunt singurul lucru pe care il avem. Restul e doar iluzie.