Pe masura ce se apropie Pastele, o miscare tainica, imposibil de stavilit, se insinueaza in noi. O chemare greu de numit ne urmareste. Este, poate, in sensul cel mai propriu, o infrigurare, cuprinderea de un frig existential. Ea se accentueaza in Saptamana Mare a Patimilor, cu fiecare Denie, pentru a se ajunge in Vinerea Mare la o tensiune aproape insuportabila. Caci, inainte de a ajunge la Inviere, trebuie sa trecem prin moarte si coborarea in mormant.
Vinerea Mare - ziua jalei maxime
Moartea si invierea sunt o interfata a doua lumi unite prin Hristos: cea a imparatiei fulgurante de aici si cea a Imparatiei vesnice de dincolo. Nimic nu ne poate face mai evidenta Invierea decat icoana. Ea inseamna materie inflacarata de Duh. Caci destinul omului in vesnicie oricum este de foc: fie in flacarile devastatoare ale mortii vesnice, fie in inflacararile racoros transfiguratoare ale vietii fara sfarsit.
Atunci, "in vremea aceea", Viata (Hristos) a fost pusa in mormant (cum ni se spune in Prohodul din Vinerea cea Mare), pentru ca acum moartea fiecaruia dintre noi sa ne poata duce la viata. Din pacate, pana astazi, noi tot punem Viata in mormantul care suntem, adesea varuit pe dinafara, dar plin de putregaiuri pe dinauntru.
Sa observam cu tristete, de exemplu, cum majoritatea canalelor media, indeosebi cele TV si radio, isi continua cu o usuratate ucigatoare glumitele ieftine si stupiditatile de fiecare zi. Vinerea Mare este ziua maximei culpabilitati existentiale a umanitatii, ca atare zi a jalei maxime. Oare ar fi atat de greu ca pentru o singura zi din cele 365 (sau 366) ale anului sa fim cu totii seriosi, sa ne potrivim ceasul trairii noastre dupa cel al Jertfei supreme care s-a adus pentru fiecare din noi in istorie? Unii s-o faca pentru ca pretind ca apartin unei credinte, altii chiar si necrezand, dintr-o minima decenta, stiind ca se afla intr-o tara a carei credinta larg majoritara, statistic vorbind, este crestinismul ortodox. Repet ce-am mai spus: o fi statul neutru sau laic, dar tara este crestin-ortodoxa, prin istorie si prin asumarea (cel putin) formala a acestei identitati.
Moartea lui Hristos a calcat, strivind-o, moartea noastra. Viata Lui si-a dat-o pentru noi, pentru ca noi sa avem si mai multa viata. In prelungirea acestui adevar, la Denia Prohodirii, incingem bisericile cu cate un brau de lumini curgatoare, urmand cu alai Epitaful, in dangate sacadate de clopote. Ca si la Florii, si acum s-au adus flori multe. Aceleasi flori ca la Intrarea Domnului in Ierusalim, pentru Acelasi Hristos, insotite de trairi la fel de intense, dar cu incarcatura diferita. Cele dintai in mijlocul aclamatiilor, al luminoasei bucurii generale, cele din urma udate cu lacrimile Patimilor. Relicve ale raiului, florile ne insotesc delicat toate momentele importante ale vietii, incercand sa ne inlesneasca comunicarea, atunci cand ea ajunge in impasul negraitului. Fiecare aduce florile sale, spre slavire, apoi primeste, la sfarsit, de la preot, altele, aduse de altcineva, necunoscut lui, si cu acestea pleaca acasa. Minunata comuniune florala, in jurul mormantului Invierii! Vesteste deja flacara acestor flori pe aceea a lumanarilor din noaptea de Inviere.
Sambata Mare
Sambata se asterne peste oras o liniste de moarte, in ciuda forfotei pregatirilor de sarbatoare - acum desfasurandu-se oarecum in surdina. Hristos este in mormant. Chiar daca noi stim ca a inviat, chiar daca bucuria duminicii ne adie deja discret fiinta, ceva din fiorul ucenicilor care "in vremea aceea" nu au stiut, desi Ii statusera trei ani si mai bine in preajma, ni se transmite. Il traim cutremurati! Totodata, o oboseala tot mai accentuata se insinueaza in cel care a inteles sa parcurga rabdator liberatorul drum al Postului Mare. La sfarsitul lui, ispitele sunt mai persuasive ca oricand. Daca nu esti extrem de atent, scandalul poate izbucni in orice moment, din te miri ce, "ca furtuna din senin"...
Apropierea de Inviere
Vine si seara de ajun a Invierii... Orasul este intr-o mocnita asteptare si forfota. Cu cateva ore inainte, grupuri de tineri se preumbla la intamplare pe strazi. Spre miezul noptii, strazile devin si mai animate. Multa lume se indreapta spre biserica aleasa. Nu toti stiu ce se petrece cu adevarat, dar simt ca la un asemenea eveniment nu trebuie sa absentezi. Multimi impresionante asista la miezul noptii la slujba care se tine afara (orice fel de vreme ar fi), aprinzand lumini si cantand "Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand!". Bucuria este irezistibila, molipsitoare. Odata cu intrarea preotilor in biserici, cei mai multi se intorc la casele lor. O buna parte raman, insa, sa sarbatoreasca deplin, prin slujba de toata noaptea, in bisericile inundate de lumina candelabrelor, dar si de lumina chipurilor omenesti.
Randuiala pastelor
La sfarsitul liturghiei, spre dimineata, se imparte "acea paine care se numeste in popor "paste"" (cum ne spune Liturghierul). Este impresionanta bogatia manifestarilor pe care le prilejuieste in unele sate tot ceea ce tine de aceasta anafura speciala, considerata a fi "superioara" anafurei de peste an, si pe care o pregateste Biserica Ortodoxa pentru a fi luata de credinciosi la Paste si in toata Saptamana Luminata. Iata, de pilda, cum se pregatesc aceste pasti, in satele din Transilvania, de pe cursul mijlociu al Muresului (jud. Arad).
Pastele erau date de un om mai de vaza, mai cu stare din sat. De altfel, el nu dadea numai pastele, ci si o multime de alte lucruri necesare cu acest prilej (vin, tamaie, smirna, lumanari etc.). Unul dintre momentele cele mai spectaculoase consta in pregatirea si "bagarea" pastelor in biserica. Pastele se coceau in Miercurea Mare. In Joia Mare venea preotul cu alai la casa acelui om si pastele erau purtate spre biserica de fetite imbracate in alb. Erau purtate asa cum ai duce un mort la groapa, spunea un taran batran. La alaiul prohodirii Domnului de la Denia Sambetei Mari, care se face Vineri seara imprejurul bisericii, se adauga acest alai prin sat, in Joia Mare. Este ziua care aminteste de instituirea Sfintei Impartasanii la Cina cea de Taina. Dupa Liturghie, toti cei care au participat la aducerea si bagarea pastelui in biserica se intorceau la casa celui ce a dat pastele si care facea o pomana mare, ca la un mort obisnuit al casei.
Dupa bagarea in biserica, urma pazirea pastelor, ca sa nu fie furate. Eroii principali ai acestei vegheri erau crasnicii, batranii si copiii. Pastele erau pazite neintrerupt, noaptea si ziua, pana in dimineata zilei de Inviere. Noaptea se facea foc, un foc care-l aminteste pe cel al evreilor de la curtea lui Caiafa (Ioan 18, 18), din timpul Patimilor lui Hristos. Pazirea pastelor trimite la privegherea soldatilor romani, pusi de straja la Mormantul Domnului, la cererea iudeilor, pentru a nu se fura trupul lui Hristos de catre ucenicii Lui (Matei 27, 64-66). Uneori, taranul care a dat pastele mai dadea si un car de lemne pentru intretinerea focului celor ce pazeau langa biserica. In general, fiecare statea de paza dupa putinta, dar oamenii se schimbau astfel incat sa fie tot timpul cineva prezent. Erau si unii (indeosebi dintre crasnici) care nu mai paraseau biserica din Joia Mare, pana in dimineata duminicii Invierii.
In ziua de Paste, nimeni nu manca pana nu lua pasti din biserica. In unele sate, un copil era cel care "incepea pastele", dupa ce preotul citea mai intai o rugaciune de binecuvantare peste el. Tatal copilului trebuia sa-i dea preotului un miel sau un ied. Dar, cel mai adesea, copilul care incepea pastele era din casa celui care-l daduse. In general, cam tot satul participa la slujba Invierii, insa cand, din felurite pricini, unii oameni nu puteau participa, batranii din casa respectiva luau paste si pentru cei care nu venisera.
Erau doua feluri de preparare a pastilor. Cateodata, chiar in aceeasi biserica gaseai deodata ambele feluri, puse in doua ciubere diferite. Un fel se prepara cu mai mult vin, si atunci se lua intr-o canita. Un altul se facea numai printr-o stropire mai bogata a painii cu vin, si atunci era pus de preot intr-o batista curata. Seamana aceasta primire cu gestul de primire a Sfantului Trup al Lui Hristos de catre clerici, atunci cand se impartasesc cu cele doua feluri de paste, pe rand, in altar. Ei primesc Painea-Trup in causul palmelor. Totodata, gestica mai trimite si la aceea a ingerilor, care stau adesea in iconografia ortodoxa cu un fel de naframe sub Trupul-Paine al Mantuitorului rastignit pe Cruce.
Generozitatea Invierii
Unul dintre lucrurile care impresioneaza in chip deosebit este generozitatea extraordinara a momentului. Toti sunt chemati la bucurie, chiar si cei ce sunt in afara vietii normale in Biserica, care refuza incorporarea in trupul mistic al lui Hristos. "Masa este plina, ospatati-va toti. (...) Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii", ne spune un Cuvant de invatatura al Sfantului Ioan Gura de Aur, care se citeste in noaptea Invierii. Presiunea spirituala a Invierii este atat de mare, atat de nestavilita, incat, intr-un fel sau altul, nimeni nu o poate desconsidera, chiar daca unii raman simpli profitori sau rapitori. Generozitatea absoluta a lui Hristos, de care numai orbirea orgoliului si proasta folosinta a deplinei noastre libertati ne pot lipsi, se cere insotita de generozitatea noastra regasita: "Ziua Invierii! Si sa ne luminam cu praznuirea, si unul pe altul sa ne imbratisam! Sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi! Sa iertam toate pentru Inviere! Si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le!" (Stihira la Pasti). Este greu, in unele cazuri chiar foarte greu. Dar nu avem incotro: Acesta este Hristos si aceasta este chemarea Invierii Sale! Rasplata va fi si ea pe masura: fericita viata vesnica in proximitatea Lui. Mai sunt destui cei care tin enorm la acest lucru, caci ei stiu ca Hristos, cu adevarat, a inviat!
A doua Inviere
La miezul zilei are loc una dintre cele mai blande slujbe ale Bisericii: oamenii ii spun tandru "A doua Inviere", dar pentru Biserica este vecernia zilei de luni, a zilei a doua de Pasti. Practic, aceasta zi este atat de sfanta incat, in intelepciunea lor, Parintii care au filtrat credinta in canoane liturgice au inteles ca trebuia facut ceva pentru ca omul sa nu poata pacatui prea mult acum, dezlegandu-l brusc la toate. Toata petrecerea lui este din punct de vedere astronomic in ziua de Pasti, dar din punct de vedere bisericesc ea apartine zilei a doua. Asta, desigur, pentru cei ce urmeaza toata randuiala. Ai parasit, asadar, biserica spre dimineata, ravasit, dupa o noapte cu multa lume, cu imbulzeala de la miezul noptii, in care lumanarile s-au scurs pe jos, in care destui au intrat numai intr-o doara sa vada ce mai e pe acolo, in care s-au mai risipit si pe jos firimituri din cele ce s-au impartasit cu darnicie (oua rosii si cozonac si vin si cate si mai cate...). Covoarele si presurile fusesera ridicate de la inceputul Saptamanii Patimilor de ingrijitoarea de la pangar. (Ingrijitoare - frumos cuvant, daca stai si te gandesti: o femeie care poarta de grija! Si parintele este un ingrijitor: el grijeste de Grijanie!). Ai fost acasa, ai ciocnit un ou cu cei de-aproape ai tai, ai gustat din drobul mielului, ai baut un pahar de vin, ai incercat sa te odihnesti cat de cat pentru ca sa poti face fata intalnirilor de dupa-amiaza. Ai adormit cu greu, caci nu era ora de dormit, ci ora de trezit. Te-ai trezit la fel de greu si putin cam incetosat. Oricum ar fi vremea, primavara este in putere, este dezlantuita si cuceritoare. Lumina te spala si te invioreaza. Parca niciodata nu este ca acum, atat de liniste si pace. In casa, pe strazi, in tine... Chefliii, dar si mare parte dintre credinciosi sunt, dintr-o pricina sau alta, cam obositi si "stau la cutie".
Afli biserica vesela, curata, dereticata, intinerita, calma, surazatoare, mai prietenoasa ca oricand, invadata nu numai de lumina Soarelui dreptatii, dar si de lumina soarelui, fie el si ascuns dupa nori, uneori. O lumina aparte s-a asezat in strane si a uns icoanele. "Hristos a inviat!" "Adevarat a inviat!" Slujba curge tihnit si vioi, Evanghelia cu Toma ar trebui citita in 12 limbi, dar nu peste tot este posibil acest lucru, asa ca se citeste in doua-trei. Toaca si clopotele subliniaza scurt fiecare verset. Icoanele stralucesc, oamenii stralucesc (toti!), gradina straluceste, si tu stralucesti, iar daca te-ai vedea ai fi putin uimit. Se infiripa dialogul stranei cu Dumnezeu: "- Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?". Tot ea isi raspunde: "- Tu esti Dumnezeu, Care faci minuni!". Minunea Invierii... Toti am inviat cu El. Te simti acum ocrotitor umbrit de aripa luminoasa a raiului. Si totul pare curat, si tot binele pare posibil, pornind de acum, din acest moment binecuvantat. Chiar si sa implinesti cuvantul de azi-noapte: "Sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi; sa iertam toate pentru Inviere".
Prima zi de Paste la tara
La oras, prima zi de Paste o petrecem fiecare in "cercul" nostru, in casele noastre, cu cei mai de-aproape ai nostri. Dar pentru toti, Pastele este ziua iesirii temporare din timp.
La tara, totul era mult mai comunitar. Si fiind Pastele o sarbatoare a comuniunii sporite, implica impreuna petrecerea. In ziua intai de Paste, ziua Invierii, satenii se adunau cu mic cu mare si ramaneau mai toata ziua in preajma bisericii. Toata lumea se intorcea dupa biserica, indeosebi tinerii o inconjurau la nesfarsit, o circumscriau. Era acolo "ca o parada", considera un participant. Batranii stateau de vorba, tinerii isi faceau ochi dulci, copiii se jucau, dar toate imprejurul bisericii, sub supravegherea preotului si a lui Dumnezeu. Biserica nu era numai locul central, ci insusi centrul, ceea ce mai tarziu avea sa genereze "centrul" oricarei localitati. Biserica devenea cuibul sigur, la care se vor intoarce tot anul, afland in fiecare duminica un mic Pasti. Nu exista un drum care sa duca de la biserica altundeva, biserica era, in acelasi timp, inceputul si sfarsitul drumului, acesta transformandu-se in cerc spiritual si spatial, deodata, in jurul ei.
Taranii cred ca niciodata nu este asa de frumos la biserica cum este la Pasti. Si apoi, "No, era o fala sa meri!", cum spunea un taran. Se ciocneau oua rosii, mai ales de catre copii. Copiii jucau diferite jocuri. Jocurile erau numeroase, dar dintre cele mai simple. Unul dintre ele, de baieti, consta in alergatul in jurul bisericii si lovirea toacei cu maiele.
In prima zi de Pasti nu se facea joc. Respectul pentru sarbatoare este atat de mare, incat se cauta, si in acest fel, a se preveni, cu orice pret, petrecerea necuviincioasa, care ar putea interveni. Aceasta restrictie referitor la hora dureaza numai o zi. De abia a doua zi de Pasti, cand se continua intorsul dupa biserica, se da, in fine, drumul la joc, dupa lungul post de opt saptamani. Jocul incepea, de obicei, in fata bisericii, aceasta fiind singura data in an cand era permis a se face joc chiar acolo. Pare ca cei ce joaca si jocul lor capata o binecuvantare care dureaza timp de un an, timp in care se retrag intr-un loc anume destinat, alaturat, pentru a nu tulbura linistea si pacea lacasului de inchinare si rugaciune. Interesant este faptul ca, in unele sate, jocul il incepea in vechime insusi preotul, oricat de mosneag ar fi fost. O facea, desigur, in chip simbolic, tot ca pe un fel de binecuvantare.
O cultura a Invierii
Daca ar fi de stabilit un termen generic care sa caracterizeze sintetic cultura taraneasca romaneasca traditionala, apoi ar fi de observat faptul ca ea este o cultura a Invierii. Deja parintele Simion Florea Marian facuse, in lucrarea sa "Sarbatorile la romani", aceasta remarca: "Cea mai mare, mai insemnata, mai sfanta si mai imbucuratoare sarbatoare de peste an, dupa spusa romanilor de pretutindene, e sarbatoarea Pastilor, Pastile sau Invierea Domnului". Invierea este generala, cuprinzand atat transfigurarea spirituala, cat si pe cea a lumii materiale. Aflam la taranul roman o credinta neclintita in Inviere, o constiinta a faptului ca exista o alta lume si o alta viata, vesnice, in care se intra dupa moarte, unde va fi intalnit tot ceea ce a fost bun si frumos si dupa randuiala in aceasta lume. Nu se poate explica altfel, de pilda, toata aceasta lucrare de impodobire a unor lucruri fragile (oua, obiecte de port, ceramica, linguri etc.), destinate uzului curent si unei relativ rapide deteriorari, sau a unor obiecte cu caracter strict utilitar, precum si bogatia de credinte si de manifestari in legatura cu plecarea unui om la cele vesnice. Obiectele culturii taranesti, cu materialitatea lor mandra si prietenoasa, cu spiritualitatea pe care o exprima, sunt obiecte ale unei lumi inviate, persistand dincolo de frontiere temporale sau istorice. Centrata pe Inviere, arta taraneasca este marcata de un binefacator caracter slavitor, imnologic. Aceasta vine dintr-un sentiment al unei prezente apropiate a lui Dumnezeu, care se cere traita ca atare: prin frumusete slavitoare. Ca atare, ea se constituie intr-un imn neincetat adresat Creatorului si creatiei Sale. Spre pilda, toate acestea le-a exprimat desavarsit, cu geniu, Horia Bernea, la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti.
Cuvantul de ordine: "Bucurati-va!"
HRISTOS A INVIAT! Oare ce inseamna Invierea pentru fiecare dintre noi? Cat anume din intelesul ei razbate pana la noi? Cum ne raportam noi la ea? Cat ne intrebam noi asupra ei, nu pentru a incerca nebuneste sa o cuprindem in cadre conceptuale, ci pentru a ne-o apropia si a o considera ca a noastra? In ce masura receptam mesajul ei eclezial comunitar si nu ramanem prizonieri spirituali ai unui week-end ceva mai festiv? Este clar ca pentru crestin, fara Inviere, lumea si-ar pierde sensul. "Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica va este credinta", ne spune, cu buna dreptate Apostolul neamurilor (1 Corinteni 15, 17).
Daca avem de purtat in viata, vorba poetului, o "repetabila povara", Pastele, sarbatoarea Invierii, ne prilejuiesc o repetabila des-povarare. Si cei necredinciosi simt pe undeva aceasta, si bucuria Pastelui ajunge pana la ei, in ciuda inconstientei si a refuzului lor. Si bucuria lor este primita de Hristos. Dar cat de bine este sa fii credincios, nu necredincios, sa te alaturi cat de cat lui Hristos, Patimilor Sale, mortii Lui si invierii Lui, sa-ti potrivesti cat de cat viata cu a Lui prin putina asceza (rugaciune, post, milostenie etc.), prin putina participare la slujbele pe care Biserica I le-a dedicat. Caci, pana la urma, nu este vorba numai de Invierea lui Hristos, ci, ceea ce ne este poate mai important, si de invierea personala a fiecaruia dintre noi.
"Bucurati-va!", acestea au fost primele cuvinte ale lui Hristos dupa ce a inviat (Matei 28, 9). Asadar, sa ne bucuram de Inviere, caci aceasta este una dintre chemarile pe care le striga acum in biserici Biserica: "Pastele, cu bucurie, unul pe altul sa ne imbratisam!".
Caci, CU ADEVARAT HRISTOS A INVIAT!
Foto: Florin Andreescu (2)