Simfoniile ceasului
Seara de seara, la ora noua fix, parintii il trimiteau la culcare. N-avea mai mult de cinci, sase ani, insa isi aminteste tot ritualul. Era tare necajit. Copiii de pe strada lui se laudau adesea ca se joaca pana aproape de miezul noptii. Numai el se chinuia sa adoarma asa devreme. Ca la armata, seara de seara, fara nici o exceptie. La noua si un minut, lumina era deja stinsa. Mama il saruta tandru pe frunte si gata, ii inchidea usa. Iar el ramanea singur, zvarcolindu-se sub plapuma, cu privirea pierduta in bezna. Poate ca ar fi vrut sa asculte o poveste, poate un cantec. Tot ce-auzea insa era doar ceasul: "tic-tac, tic-tac!". Asezat pe o masuta, langa usa, mare cat o tigaie, ticaia intruna, rece, imperturbabil, un ceas nemtesc luat de bunicul lui prin '45, dintr-un targ de langa Ploiesti. "Tic-tac, tic-tac!" Nopti in sir s-a chinuit sa-l ignore. Cu gandurile impleticite si orb de-atata bezna, toata fiinta lui era stapanita de sunetele alea sacadate si cinice. In zadar se straduia sa-si starneasca vreo amintire frumoasa ori sa-si scorneasca singur vreo poveste. Uneori reusea, insa doar pentru scurt timp. Aluneca tiptil in uitare si, cu mintea-i amortita, usor-usor, atipea Si brusc, taman atunci cand somnul se indulcea, timpanele lui zvacneau din nou. "Tic-tac, tic-tac!" Acelasi calvar, seara de seara, la ora noua fix. Cu timpul insa, mintea lui avea sa se obisnuiasca cu zgomotul asta. Atat de tare, incat pesemne ca acum tocmai absenta ticaitului i-ar fi adus din nou insomnii chinuitoare. Isi facuse apoi o joaca a lui. In fiecare seara, la ora noua fix, asculta o melodie. Din noianul nesfarsit de tic-tac-uri, urechea lui se deprinsese sa auda doar cateva, adica pe alea care formau ritmul unui anumit cantec pe care il stia. Ce mai, ceasul acela nemtesc, mare cat o tigaie, era de-acum cutia lui muzicala. Isi aminteste ca intr-o seara, cand tocmai adormea, parca de undeva, de departe, auzea ticaind "Mica Serenada" a lui Mozart. Si atat de tare i-a placut, incat in noaptea aia a visat un ceas urias cat o casa, tot numai din sticla, prin care se vedea o orchestra. Cam 15 oameni stateau in cerc, asezati pe scaune si cantau de zor la instrumentele lor. Pian, viori, violoncel, tot ce se gaseste intr-o orchestra. Iar deasupra lor, pe cadran, niste limbi uriase alunecau usor, ticaind in ritmul muzicii. Atat de mult l-a tulburat visul asta, incat a doua zi a luat pe furis un cutit din bucatarie si a deschis ceasul. E imaginea pe care n-o va uita niciodata. De-acolo, dinauntru, se auzea totul, acolo era inima aia care l-a chinuit atatea nopti. Niste rotite stralucitoare invartindu-se perfect una pe cealalta, ca intr-un dans lent si sacadat. Era in culmea fericirii. In cutia aia harbuita, de tabla, descoperise parca intreg universul! Atunci, se pare, a inceput totul. Singurele lui jucarii au ramas ceasurile. Era avid sa le vada, sa le atinga, sa le desfaca, dar mai ales sa le aiba. In cateva zile, a adunat toate ceasurile din casa, unul desteptator, "de hotel", unul rusesc, de mana, al bunicului, si un altul mai mare, cam cat palma, pe care mama il tinea pe bufetul din bucatarie. Ce mai taraboi! Nimeni din casa nu mai stia cat e ora, traiau cu totii parca in afara timpului. Nici vorba ca cineva sa se mai inteleaga cu el. Toate ceasurile au ramas luni de zile in camera lui. Stateau aliniate frumos deasupra patului, pe tablia noptierei, ticaind fiecare in legea lui. Ce mai nopti au urmat! Ce simfonii! Ce visuri! Seara de seara, la ora noua fix, dupa sarutul tandru al mamei, urma concertul. Din tot vacarmul ala de ticaituri, usor, usor, se zamisleau cele mai dulci armonii. Erau nopti numai de el stiute, poate cele mai frumoase din viata lui. Ceva mai tarziu, scormonind prin podul casei, a dat peste o cutie plina cu fotografii vechi. Bunicii lui, tineri, in fata casei, un unchi la vanatoare, bunica mireasa, mama lui cam pe la sapte ani, probabil in prima zi de scoala, doi barbati intr-o caruta cu fan, cativa tineri la balci... Zeci de cartoane pline cu povesti. Cum au ajuns chipurile alea acolo? Ce mana putea sa le deseneze asa perfect? Dupa cateva zile, tot acolo, in pod, avea sa afle misterul. Undeva, intr-un colt ascuns, zacea plin de praf un aparat de fotografiat Voigtlander, cu burduf. L-a dus la el in camera, l-a sters bine si l-a asezat pe lada, langa ceasuri. Apoi a descoperit ca vasul din care mancau gainile din curtea bunicii de la Cotoiu era de fapt o casca nemteasca din timpul razboiului. Ce-o fi cu omul care a purtat-o? O fi fost impuscat, o mai fi in viata? Cum s-o fi intamplat sa ajunga casca bietului om tocmai in curtea lui? O vara intreaga s-a chinuit s-o curete de murdarie. La fel a facut cu o oala din lut. A dat apoi la schimb o masinuta rosie, din plastic, pe un binoclu militar. O pereche de manusi din lana, pe un monoclu crapat. Toate volumele din Winnetou, pe niste decoratii naziste. In scurt timp, camera lui era ticsita cu vechituri. Nimeni nu-l mai putea opri. Era prima lui colectie. Toate lucrurile astea, laolalta cu povestile lor stiute sau doar inchipuite, erau pentru el singura desfatare, singura joaca.
Locul din afara timpului
Astazi, Doru Farcus are 55 de ani si este unul dintre cei mai renumiti colectionari de antichitati din tara. Traieste la Baicoi, in casa parinteasca, transformata cu ani in urma intr-un adevarat muzeu. Peste 200 de ceasuri, de la cele de butoniera sau de buzunar (cel mai vechi, de la 1750, cu mecanism Spindelgang), pana la ceasurile de perete fabricate in satele din Padurea Neagra, incepand cu anii 1600. Peste 50 de arme de foc, cea mai veche fiind o pusca albaneza din 1720, lunga de peste un metru jumate. Peste 200 de arme albe, de la pumnale "de jartea" si dagi de vanatoare fabricate dupa 1750 si pana la sabii ascunse in baston, sau sabii de samurai (Iaito, Katana, Wakizashi). Peste 120 de aparate radio, cel mai vechi datand din 1926, anul primei emisii radio la Viena. Armuri, scuturi, zale, uniforme militare, cufere, piese de mobila, gramofoane, telefoane, candelabre, piane, motociclete. Mii de obiecte si tot atatea povesti halucinante. Paradoxal, aici, in lumea asta magica, in care sute de ceasuri zvacnesc incontinuu din toate odaile, timpul nu are nici o noima. Atarnate ca intr-o salba pe pereti sau randuite meticulos pe rafturi, sute de obiecte aduse din cotloanele cele mai tainice ale istoriei emana o magie care te copleseste. "Nimic nu poate fi mai frumos pe lumea asta decat sa stai si sa patrunzi cu privirea un asemenea obiect, sa-ti imaginezi povesti vechi de secole la care el a fost "partas"", spune Doru Farcus. "Nu sunt niste lucruri oarecare, ele au viata, sunt insufletite. Pentru mine, relatia asta e fericirea suprema." Asa a trait toata viata, intr-o tihna perfecta, oarecum paralel cu prezentul. N-are nici cel mai vag interes pentru mascarada politica ori pentru vulgaritatea mondena. Sta toata ziua si migaleste la comorile lui. Dintr-un mecanism ruginit, mainile lui pot face oricand un ceas in perfecta stare de functionare. Dintr-un sac plin cu piese vechi si fiare, in cateva zile poate pune pe roti un veritabil BMW cu atas, din anii '40. Asta face de-o viata, repara si restaureaza. Uite, chiar ieri a terminat de curatat o cutie mare de valori. Pana acum o luna, zacea in beciul unei carciumi de pe strada Calomfirescu din Ploiesti. Ani de zile a stat acolo, plina ochi cu borcane sparte de dulceata. Putea de nu puteai sa respiri in tot beciul. A luat-o pe nimic, carciumarul a zis bogdaproste ca scapa de ea. De atunci, zi de zi, a tot spalat-o, cu fel de fel de perii si substante. Usor, usor, din toata naclaiala aia a iesit la iveala o minunatie de lada, ornata cu o superba gravura in stil baroc. Apoi, tot deschizandu-i capacul, au inceput sa sara din incheieturi cativa firfirici, adica niste banuti turcesti din argint. Vechi, foarte vechi, de la 1720. Nu ca banutii aia ar fi avut vreo mare valoare, dar asa a aflat varsta lazii. Da, aproape 300 de ani! A fost ca o frumoasa zi de sarbatoare. Sa afli, dupa atata migala, ca un asemenea ciuruc hodorogit e de fapt o adevarata opera de arta, mustind de-atata istorie, e ca si cum te-ar mangaia Dumnezeu pe crestet. O mangaiere pe care Doru Farcus a simtit-o adesea in viata lui, venind ca o rasplata pentru dragostea cu care se apropie de toate obiectele astea. "Uite", imi zice, "am aici o teaca de sabie pe care am gasit-o la cineva, care tocmai o aruncase intr-o roaba ca s-o duca la fiare vechi. Era plina de rugina, nu intelegeai nimic din ea. Si uite-o acum cum arata! O frumusete! O bijuterie!" O ia cu grija din perete si mi-o arata cu ochii sclipind de bucurie. Marturisesc ca la inceput am fost oarecum mirat de entuziasmul cu care imi divulga asemenea povesti. Aveam convingerea ca un colectionar de talia lui nu poate fi decat un individ morocanos, taciturn si temator. Nu e poate tocmai prudent sa arati lumii intregi comorile ascunse prin casa. El insa n-are nici o retinere, ma plimba prin toate cotloanele, imi deschide toate sertarele, imi arata si-mi povesteste tot, cu o fervoare ametitoare.
Anii de cautari
Undeva, aruncat la picioarele unei armuri, gaseste un cap de papusa. Se-apleaca sa-l ridice si-apoi imi zambeste. Demult, in prima tinerete, s-a insurat cu o fata care, din nefericire, nu prea intelegea mare lucru din "naravul" asta al lui. Pasiunea ei se rezuma doar la papusi si bibelouri, adica tocmai acele lucruri care pentru proaspatul sot erau niste kitsch-uri hidoase. Bietul de el nu gasea niciodata un locsor printre ingerasii de portelan sau nimfele ei balaie, unde sa-si expuna obiectele pe care, cu mare bucurie, le aducea acasa. Resemnat, n-avea altceva de facut decat sa le ascunda prin sertare, acolo unde zacea toata colectia lui. Chinul asta nu putea tine prea mult, si dupa doar vreo trei ani, a urmat divortul. Adica, zice el, eliberarea. Un cap de papusa, asta e tot ce-a ramas din casnicia aia, ca o mica piedica in calea uitarii. Ce mai viata a urmat dupa divort! Cata voluptate, sa-si poata scoate colectia din sertare! Sa aiba libertatea sa-si aseze toate minunatiile lui unde si cum vrea el! Au fost poate cei mai frumosi ani. Locuia in Ploiesti, intr-un apartament cu doua camere. Intr-una era "muzeul", iar in cealalta isi facuse un mic atelier. Nu prea aveai unde sa te-asezi, locul pentru musafiri era doar bucataria. In scurt timp, peretii sufrageriei erau "tapetati" de sus pana jos. Orice incercare de a expune o noua achizitie implica o adevarata inginerie, o migaloasa translatie a zeci de obiecte. Tot atunci a inceput si munca de documentare. Nu exista nici un obiect in colectia lui despre care sa nu citeasca, sa nu afle tot ce se putea. Lucra intr-un institut de proiectare, de unde pleca frecvent in delegatii. Ce noroc! Nu e muzeu in tara asta pe care sa nu-l fi vazut macar o data, nu e zona pe care sa n-o cunoasca, nu era sat pe unde sa treaca, fara sa faca noi achizitii. Intra in vorba cu istorici, cu arheologi, cu tot felul de specialisti. Muzeul de Arta din Ploiesti era a doua casa a lui. Aici a gasit cele mai multe raspunsuri, a deslusit cele mai ascunse mistere. Si tot aici a intalnit-o pe Ioana, actuala sotie, femeia care i-a admirat din prima clipa daruirea pentru o asemenea pasiune. Au urmat apoi cativa ani mai grei, in care nu treceau cateva saptamani fara o perchezitie. Erau destui vecini "amabili", care pesemne ca se plictiseau si care nici macar nu stiau, bietii de ei, ca omul pe care-l turnau avea autorizatie pentru fiecare arma in parte. Cu timpul insa, vizitele astea nu mai erau decat o banala formalitate, un fel de inventar, pentru ca nu carecumva sa-i lipseasca vreun obiect din cele pe care Securitatea le avea pe lista valorilor de patrimoniu. Si, uite asa, a venit decembrie '89, si colectia marca "Doru Farcus" (pentru ca deja devenise o marca) a scapat nevatamata. Urmatorii doi, trei ani au fost cei mai prolifici. Oamenii scoteau de la pastrare, din cele mai nastrusnice ascunzisuri, adevarate comori, iar pisicherii de ieri deveneau milionari peste noapte. Pentru Doru insa, ispita asta n-a existat niciodata. Singura lui grija de-atunci era sa-si imbogateasca colectia, sa caute si sa achizitioneze cat mai multe piese de valoare. Mai tarziu, prin 1994, a renuntat la proiectare si s-a retras cu Ioana in casa parinteasca de la Baicoi. Sosise poate vremea sa se reintoarca la simfoniile copilariei, la noptile alea de vis. A renovat casa, a transformat grajdul si soproanele in ateliere, iar din mansarda a facut adevarate sali de muzeu. Mai tarziu, i-a trecut pragul un regizor de film. Venise sa-i ceara niste piese pentru un decor de epoca. A inteles atunci ca asta ar putea fi o afacere. Primul obiect inchiriat a fost un telefon din 1913, folosit ca recuzita in filmul "Conan". A castigat 300 de marci, adica fix pretul cu care cumparase telefonul. Apoi, ofertele nu se mai opreau. Pentru un documentar despre Nostradamus, a construit tot instrumentarul optic. Pentru "Misterele Romanovilor", a confectionat replici dupa bijuteriile coroanei si chiar dupa celebrele oua Faberge. Pentru "Cold Mountain", a ridicat un atelier de fierarie, vechi de cateva sute de ani. Multe din armele lui "au jucat" in "Highlander", "Sherlock Holmes" si "Restul e tacere". In medie, castigurile din asemenea inchirieri ajung cam la 3000-4000 de dolari pentru un film. Se bucura mult de banii astia. Stie ca la capatul unei asemenea colaborari urmeaza mereu alte calatorii si alte achizitii. Dar cel mai mult se bucura atunci cand vede un film si recunoaste acolo, in decor, lucrul ala al lui, sabia aia care ascunde atatea povesti, teaca aia salvata din roaba cu fier vechi, lada aia plina cu dulceata ori ceasul ala atat de frumos, vechi de sute de ani, care acum sta atarnat in camera lui si ii alina somnul.
Colectia cu povesti
"De cand ne-am mutat aici, am permanent sentimentul ca noi traim in casa asta cu inca cateva sute de oameni." Cu toate astea, Ioana, sotia lui Doru, nu s-a temut niciodata. Nu, aici nu exista spirite rele. Dragostea lor pentru fiecare obiect in parte e mult prea mare, pentru ca cineva sa poata fi suparat pe ei. In casa asta sunt doar spirite blajine, cumsecade. Dincolo de obiecte, se afla o colectie de povesti, de amintiri frumoase, care nu pot starni niciodata vreun resentiment. Sunt sute de oameni frumosi pe care Doru i-a cunoscut, sute de drame pe care le-a tot aflat. "Cand iau ceva din casa unui om, iau cu mine si ceva din fiinta lui. Se smulge parca o particica din el, iar particica aia ramane pentru totdeauna in colectia mea de suflet, cea plina de amintiri. Am cunoscut niste oameni minunati, cu niste destine exemplare. Da, imi amintesc cu mare dragoste de toti oamenii astia." Ramane parca putin resemnat, cu privirea pierduta. Apoi aduce din alta odaie o cutie din tabla. O deschide si scoate de-acolo un pistol mic, cam cat palma unui copil. "E un Browning", imi zice. "E pistolul lui nea Ionica, batranul cu ochelari ca fundul de sifon. Avea vreo 78 de ani si traia intr-o casa veche, stil vagon. Jumatate era a lui, iar in cealalta jumatate locuia frate-sau. Un frate hapsan din cale-afara. Voia sa ia toata casa. Prin anii '70, l-a reclamat pe nea Ionica la Securitate, ca ar avea ascuns in pod un pistol. Au venit, au cotrobait peste tot. N-au gasit insa nimic. A trecut ceva timp si frate-sau l-a reclamat din nou. Iar perchezitie si iar nimic. Tot asa pana prin '89, cand l-am cunoscut eu. Am cumparat de la el niste lampi cu gaz si cateva obiecte decorative vechi. Dupa ce ne-am imprietenit mai bine, mi-a spus toata povestea asta. Intr-o zi l-am intrebat: "Nea Ionica, matale chiar ai in pod un pistol?". "Nici vorba", mi-a zis. L-am intrebat daca pot sa arunc o privire. Am urcat in pod. M-am asezat pe o lada si am stat acolo vreun sfert de ceas. E nevoie de o oarecare iscusinta sa cauti intr-un pod. Am scos apoi o scandura din podea si-am vazut ca podul avea o asa-zisa asezare dubla. Adica doua randuri de dusumea. Am mai scos cateva scanduri si m-am aplecat cu o lanterna sa caut inauntru. Intr-un colt, se vedea ceva stralucitor. Era un pistol. Am coborat sa i-l arat lui nea Ionica. Nu pot sa zic in ce hal l-a injurat si l-a blestemat pe frate-sau. Era ferm convins ca el i l-a ascuns acolo. Daca il gaseau, ar fi infundat puscaria. Iar frate-sau ar fi luat toata casa. Da, uite-l, asta-i pistolul de la nea Ionica, batranul cu ochelari ca fundul de sifon." Il asaza cu grija inapoi, in cutie. O face parca cu o usoara tandrete, ca si cum ar atinge o floare. Imi arata apoi un pumnal cu manerul din fildes. E de la doamna Maria Stanicel, o femeie de stanca. Avea atunci vreo 70 de ani si locuia in Ploiesti, in Piata Anton. Doru nu pricepea deloc de ce tot timpul ii deschidea poarta tinand o mana la spate. Mai tarziu a aflat ca ascundea acolo o arma, un "spargator de cap", adica o piesa ciudata cu arc si-o bila mare de plumb. Venea dintr-o familie de vita nobila (detinea chiar un vechi blazon nobiliar), era extrem de bogata, iar hotii o "vizitau" frecvent. Pentru Doru, femeia asta a fost si a ramas un model. Avea povesti fascinante, viata ei era un roman. Mergea la ea aproape zilnic, il servea cu cafea si dulceata si ii tot depana amintiri. In '59, au luat-o de-acasa intr-o bluza cu maneca scurta si-au aruncat-o in puscarie. Cununase candva doi tineri legionari. A stat intr-o celula fara geam la ferestre, de unde a iesit dupa cinci ani, in aceeasi bluza cu maneca scurta. Tatal ei a orbit la 80 de ani. La 90, se urca pe o scara si culegea toate merele din gradina. Sunt povesti pe care Doru nu le poate uita. In 1988, femeia l-a lasat sa urce in pod. A gasit acolo o pusca cu trei tevi, pe care insa a fost nevoit s-o predea la Militie. S-a ales, totusi, cu mai multe obiecte pe care le platea prin diverse servicii. El ii facea piata, el i-a pus tabla pe casa, el i-a montat antena pentru bulgari. Intr-o zi, l-a chemat la ea si i-a spus: "Uite, iti fac cadou pumnalul asta. Nu-ti cer nimic pe el, dar te rog sa ai mare grija de el, sa nu-l dai niciodata. E o amintire de la tatal meu si vreau sa stiu ca a ajuns pe maini bune, la cineva care stie sa pretuiasca asemenea lucruri". Dupa 1990, femeia si-a revendicat mostenirea. Zeci de hectare de pamant, cateva case in Ploiesti, altele in Arad, si un imobil cu 30 de apartamente de pe strada Republicii din Brasov. A reusit sa castige o proprietate de la Paraul Rece, pe care insa, mai tarziu, a donat-o manastirii din vecinatate. Apoi, dupa ani de lupte acerbe cu justitia romana, dobandeste si cladirea din Brasov, in ciuda uriaselor interese obscure care roiau in jurul acestui imobil. Interese care, se pare, i-au adus din nefericire sfarsitul. In 2002, la 83 de ani, Maria Stanicel a fost bestial macelarita cu un topor, intr-unul din apartamentele din Brasov. Astazi, toata povestea grandioasa a acestei femei se oglindeste parca in stralucirea unui pumnal cu manerul de fildes. Da, obiectul asta, amintirea ei cea mai draga, a ajuns pe maini bune. Doru Farcus nu se poate lipsi de el, ori de pistolul lui nea Ionica, tot asa cum nu se poate lipsi niciodata de amintirile astea. Fiecare lucru pe care il are inseamna o poveste, un destin. Zi de zi, in atelierul din spatele casei, se ingrijeste cu migala de colectia lui. Astazi, tocmai a reusit sa curete cadranul unui ceas vechi, de buzunar. Il are demult, din '75, si il cam atinsese rugina. I l-a dat Dan Radian, un batran din Ploiesti, fost aviator, camarad de razboi cu Bazu Cantacuzino. Il vizita des, stateau la povesti sau jucau table. Recunoaste acum ca facea asta mai mult pentru a intra pe sub pielea lui. Stia ca are podul burdusit de vechituri. Intr-o dimineata, batranul l-a chemat urgent la el. Avea masa din sufragerie plina de obiecte vechi. De la decoratii de tot felul si pana la ventilatoare si lampi cu gaz. Acolo era si ceasul asta, impachetat intr-o bucata de ziar. "Uite", i-a zis, "iti dau tot ce vezi aici. E tot ce am. Imi platesti cand poti tu. Vreau doar sa stiu daca tu vii la mine din prietenie sau din interes. Ti-am dat tot, de-acum incolo nu mai ai nici un interes la mine." A plecat de-acolo devastat de-atata rusine. S-a intors insa a doua zi ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Apoi, si in ziua urmatoare. Si tot asa, zi de zi, ii ducea mancare, ii facea piata, primind in schimb doar niste fermecatoare ore de povesti. Pana cand, dupa vreo doi ani, intr-o dimineata de iarna, l-a gasit intins pe podea, fara suflare. El l-a barbierit, el l-a imbracat, el l-a pus in sicriu, el l-a ingropat. Acum sta cu privirea atintita la ceasul asta, ca si cum acolo, pe cadranul lui proaspat curatat, s-ar fi derulat, ca intr-un film, intreaga poveste a vietii lui. Tic-tac, tic-tac!
Fotografiile autorului