"Cantecul si credinta in Dumnezeu is cea mai puternica agoniseala a mea!"
Pe Alisa Toma am intalnit-o prima oara cu exact zece ani in urma, la Poienita Voinii, in Tinutul Padurenilor Hunedoarei, acasa la Dragan Muntean: o fetita de doisprezece ani, cu doua codite aurii, care pasea pe scena hotarata sa faca din dragostea ei pentru cantecul popular un crez de-o viata. Atat de hotarata era, ca a primit din mana doamnei Marioara Murarescu premiul cel mare al emisiunii-concurs "Tezaur folcloric". Imi amintesc ca se lasase seara si stelele incepeau sa se aprinda peste Dealul Cornetului, care devenise in acele zile centrul lumii pentru toti padurenii din satele dimprejur. Se adunasera acolo, la chemarea lui Dragan Muntean, regretatul doinitor al Ardealului, imbracati in minunatele lor costume cusute cu lana rosie si impodobite cu alamuri, zale si cheite zornaitoare prinse pe lanturi la cingatoare. Acum, Alisa noastra are 22 de ani, seamana cu "Primavara" lui Boticelli, blonda si ingenua, cu obrazul ca de portelan alb-roz, ci doar parul si-l tine strans mai departe in aceleasi codite de scolarita. Intre timp a scos un album: "Dorule, tu stii ce stii/ Ca numa' la mine vii!" si a devenit studenta la Academia de Politie din Bucuresti. Cu un spirit innascut al dreptatii, vrea sa devina un super-agent detectiv, care descopera si pune dupa gratii infractorii periculosi. Cantecul ii ramane si el alaturi, sa ii tina inima vie, impotriva uratului. Si ca sa-i bucure pe cei din jurul sau.
"Fetita cu ochi de lumina"
- Frumoasa si inteligenta, cu un glas ce-nmoaie chiar si inimile impietrite, ursitoarele au fost cu tine peste masura de darnice. Cum ai ales tocmai cantecul popular?
- De mica, acasa, ascultam cu toata familia emisiunile de muzica populara de la Radio Timisoara, iar bunicile mele amandoua cantau si aveau glas frumos. La zece ani, tata m-a dus la Clubul Copiilor din Hunedoara si, de unde voiam sa ma inscriu la cursul de jurnalistica, trecand pe langa sala unde facea repetitie grupul de muzica populara, am zis: "Aici vreau sa raman!". La 11 ani am sustinut intaiul meu recital. In paralel cu cursurile normale de gimnaziu, am facut si Scoala de Muzica, clasa de pian, asa ca la 14 ani, am dat doua examene de capacitate, plus examenul de absolvire a Scolii Populare de Arta, sectia canto popular. Aveam ziua ocupata la maximum, invatam pe rupte, eram olimpica la matematica si la limba romana, aveam ravna sa aflu mereu lucruri noi, sa stiu mereu mai mult. Am fost de mica un copil tare constiincios si preocupat sa fac lucrurile cat se poate de bine, asa cum am fost educata, de altfel. Sunt si nascuta in zodia Leului, de aceea nu las nimic la voia intamplarii. Noroc cu vacantele, care erau de-a dreptul marete, fara sfarsit. Nu-mi ajungeau dealurile din satul bunicilor mei din apropierea Hunedoarei, Batiz, pe care le cutreieram de dimineata pana seara, padurile unde mergeam sa culeg flori si ciuperci, prundul unde mergeam la scaldat, cu copiii din sat. Mergeam si la fan, faceam claia, asta era specialitatea mea, si la scosul cartofilor, impreuna cu bunicii din partea tatei. Bunica Suzana coseste si acum si se urca in cires, are o energie uriasa, si e numai jumatate cat mine de inalta si slaba-slaba.
- Cu cantecul cum ai pornit, tot in joaca?
- Incercarile mele artistice dateaza de la inceputul anilor 90, cand voiam sa le imit pe Thalia si Natalia Oreiro, pe care le vedeam in telenovele si cantam tinand in mana un tub de spray, in loc de microfon. Chemam toti copiii de pe ulita si dadeam spectacole in fata lor. Ii chemam si cand facea buna paine si colaci pe cuptor: o auzeam cand batea colacii de spuza, asta era semnalul de adunare. Mirosea peste tot satul a paine calda, aburinda, si a lapte proaspat, de la vaca. Cu familia ne reuneam duminica. Veneau si parintii nostri de la oras, eram impreuna la masa, buna ne facea tot felul de bunatati: scoverzi, gogosi si placinte cu branza, cu varza ori cu cartofi. Mergeam pe la neamuri in vizite, primeam la noi acasa, tot satul parea o mare familie. Iar duminica era o zi mare: mergeam cu totii la biserica. Ne pregateam pentru asta inca de sambata seara, cand bunica punea cada mare de lemn si faceam baie, ne calca rochitele cele mai frumoase, apoi duminica dimineata ne impletea coditele si plecam, cu totii, in frunte cu bunicul, cu obrazul ras si mustata rasucita. De pe toate ulitele lumea se scurgea spre biserica, frumos imbracata si cu o lumina si o solemnitate in privire, de parca savarsea, fiecare, un ceremonial important. In biserica, cantam cu totii ca un cor de ingeri. Stiam minunatele cantari ale "Oastei Domnului", miscarea ortodoxa al carei reprezentant a fost in Ardeal parintele Arsenie Boca. Acum, stand in garnizoana din Baneasa, imi lipsesc grozav duminicile din sat, marturisesc cu rusine ca uneori duminica pare o zi ca oricare alta. Bunicii m-au crescut pana la sapte ani si educatia primita atunci a fost fundamentala pentru personalitatea pe care mi-am format-o ulterior. Faptul ca parintii si bunicii ne-au purtat la biserica de mici, pe mine si pe sora mea, m-a facut sa ma apropii devreme de Dumnezeu. Cand simt ca in jurul meu se aduna nori negri, imi aduc aminte de ce-mi spunea buna: "Pune-ti nadejdea in Dumnezeu, si El, dragutul, te scapa din orisice nevoi!". Cantecul si credinta in Dumnezeu cred ca is cea mai puternica agoniseala a mea. Lumea de la sat e mai echilibrata, mai cumpatata, mai inteleapta si mai cu frica de Dumnezeu decat cea din oras. Are alt rost al vietii. La oras, parca "timpul nu mai are rabdare", cum zicea Marin Preda. Ii pacat ca in goana asta nebuna, lumea isi pierde si scopul, si valorile sufletesti. Ce dor imi e de bunicii mei, Doamne, abia astept sa ajung la ei, de Pasti!
- Invierea Domnului se praznuieste si astazi ca in copilaria ta?
- Da, si acum e la fel. Dinainte de Saptamana Mare, toata lumea se pregateste de sarbatoare. In tot satul e un zumzet vesel, gospodinele scutura toate toalele, spala servetele de la icoane si perdelele de la geam, dau cu var peretii si toate casele miros a proaspat si a curat. Parca un vant nebunatic lovea pe toata lumea, ii vedeam pe toti cum alergau ca albinele in jurul casei, in sus si-n jos pe ulita, si tot satul fierbea ca un stup. De mici, eu si sora mea participam, dirijate de bunica, la acest "rasturnat al casei cu susul in jos". Nici la joaca nu prea mai mergeam in perioada aceea, munceam de dimineata pana noaptea, curatand odaile si gradina, dar cat de bine ne simteam dupa aceea, cand toate erau curate, lustruite si puse la locul lor. In Joia Mare mergeam la Denia celor douasprezece Evanghelii si vopseam ouale. Vinerea Mare mergeam la Prohod. Sambata, bunica pregatea mielul la cuptor, cu hrean si smantana, si ciorba acra cu tarhon, iar noi o ajutam sa coaca cozonacii. Spre miezul noptii, cu lumanari in maini, mergeam spre biserica, rauri-rauri de oameni, ca sa luam lumina si sa cantam cu totii, plini de bucurie si de nadejde: "Hristos a inviat din morti,/ Cu moartea pre moarte calcand!". Dimineata, in Duminica Pastelui, mergeam din nou, la Invierea mica, iar la pranz ne adunam cu toate neamurile la masa. Iar apoi, noi, fetele, asteptam baietii sa vina cu "Stropitul", asa cum e randuiala in Ardeal. Stateam in poarta si pandeam sa vedem care apare in susul ulitei, ca de-acum eram mari si stiam care-i dragutul uneia sau alteia. Ioai, Doamne, ce mai chicoteam, noi si verisoarele noastre, framantandu-ne mainile in poala, de parca venea Fat-Frumos cu calu'alb de-a dreptul la noi. Si-apoi ii chemam pe baieti in casa si-i serveam cu prajiturele si vin, si cozonac si oua rosii, asa cum ii obiceiul. Ne mai cuprindeau de dupa mijloc, c-apoi, a doua zi, era nedeie si joc in sat, si ne prindeam de perechi. Feciorii aduceau lautari de pe sate, un ceteras, un acordeonist, si-unul cu torogoata, si-apoi ce joc se-ncingea, si ce cantari, pana noaptea tarziu. Dar era o decenta si-un respect in toate, ca doar parintii vedeau toate acestea si nu puteam sa le iesim din cuvant, fereasca Sfantul! Si-apoi, cand am mai crescut, am fost si eu invitata sa cant la nedei si am simtit cu bucurie ca tinerii iubesc jocul si muzica noastra traditionale.
Singura printre straini
- Ceva studii muzicale ai facut, sau te bizui numai pe vocea primita in dar?
- La un moment dat, am auzit de notorietatea Liceului de Arta din Ploiesti, unde la sectia de canto popular era profesoara d-na Maria Tanase Marin. M-am inscris la acel liceu si am plecat la Ploiesti. Singura, la 14 ani, fara sa cunosc pe nimeni acolo, pusa in situatia de a ma descurca fara ajutorul parintilor. Trecusem deja in clasa a noua si tot mai plangeam in fiecare noapte de dor de-acasa. Noroc ca d-na Marin mi-a fost mai mult decat profesoara, si o buna prietena si sfatuitoare. Am mers impreuna in documentare, pe teren, ca sa culegem cantece de la batranii satelor, si curand am plecat si eu singura, cu reportofonul in mana, prin satele padurenesti ale Hategului, Hunedoarei si chiar in sus, spre Brad, ca mama se trage din Apuseni, si mai cant si eu "tarini" ca la moti. Am participat, in timpul liceului, la festivaluri nationale si internationale, am luat Premiul Juriului si Premiul Special la Festivalul National de Folclor Mamaia, 2005.
- Ai avut vreun indrumator anume, caruia ii datorezi evolutia ta?
- Ii port o recunostinta deosebita d-nei Marioara Murarescu, in a carei emisiune, "Tezaur folcloric", am debutat la Televiziunea Romana. Pot sa spun ca de cand m-a vazut prima oara, in 1999, la Poienita Voinii, si pana acum, dansa mi-a supravegheat constant evolutia. "Fetita cu ochi de lumina" m-a prezentat ea publicului cand am debutat, dar n-a pregetat apoi sa ma certe aspru cand am gresit, nici sa ma sfatuiasca atunci cand am avut nelamuriri, nici sa ma felicite pentru fiecare succes. Daca nu ai un indrumator bun e foarte usor, ca tanar interpret, sa ratacesti drumul drept al cantecului curat si nestricat. Dragan Muntean a fost un alt mare sustinator si ocrotitor pentru mine, la inceputurile intr-ale cantecului, iar plecarea sa prea devreme dintre noi a fost o mare durere pentru toti interpretii din Ardeal. Am apucat sa cant o data cu el pe scena, la un spectacol in Hunedoara. M-a chemat din public anume si am cantat impreuna piesele "Bata-te, lume, vantu'!" si "Pasta mine trece-un dor!". A fost un moment marcant pentru mine. Era un om cald si bland, parca imprastia lumina in jur cand aparea. Un model pentru toata lumea. Ii sunt recunoscatoare pentru ca a fost primul care m-a remarcat si a vorbit mult cu tatal meu, insistand ca eu sa continuu sa-mi urmez pasiunea. Parintii mei m-au sustinut intotdeauna in toate alegerile mele si, desi tata a vrut sa devin si eu avocat, ca si el si ca si sora mea mai mare, mi-a ingaduit si pasiunea pentru cantec, dar numai dupa ce am ajuns la un consens: fac si Dreptul, dar ma pregatesc si pentru o cariera in muzica populara. Pe urma, au considerat si ei, ca orice parinti, ca bine e sa mearga copilul si colo, si colo, sa-nvete de toate. Le multumesc ca m-au ajutat si au pus mult suflet, timp si cheltuiala in pregatirea mea.
- Ce s-a intamplat de ai virat brusc spre Academia de Politie? Cum faci sa insotesti cantecul cu antrenamentele de autoaparare?
- La sfarsitul liceului, cand toata lumea se astepta sa ma indrept spre Conservator, am hotarat ca vreau sa ma fac politist. Asa m-o traznit! Am vazut prin filme si m-am gandit ca ce grozav ar fi sa ma fac si eu o politista asa, justitiara, cu spiritul onoarei. Stiam ca se intra greu la Academia de Politie, asa ca si din acest punct de vedere a fost o provocare pentru mine. Am dat la Facultatea de Drept si, de trei ani, stau in cazarma cu program strict si iesire in oras cu bilet de voie. Pentru ca am rezultate bune la invatatura, am dreptul la o zi libera pe saptamana, pe care o folosesc ca sa mai fac niste cursuri de canto popular, cu domnul profesor Gavriil Prunoiu, de la Liceul de Muzica din Bucuresti. Chiar daca am plecat de la 14 ani de-acasa, am tinut permanent legatura cu scena muzicii populare hunedorene, cu colegii mei de generatie (Ovidiu Homodorodean, Ovidiu Olari), dar si cu interpretii consacrati, care-mi sunt, si ei, prieteni si sustinatori (Mariana Anghel, Ciprian Roman, Mariana Deac). Sunt inclusa in programele lor de spectacole, in vacante sau la evenimentele importante, ma sfatuiesc cu ei cand merg sa fac culegeri prin sate. Tin foarte mult la legatura aceasta cu zona mea si cu cantecul pe care il reprezint. Odata le-am colindat de Craciun profesorilor de la facultate, si domnului chestor principal, Costica Voicu, care era atunci rector, i-a placut atat de mult, incat a promis ca ma sponsorizeaza prin IPA (Asociatia Internationala a Politiei) ca sa-mi editez primul meu album. Ma bucur ca gasesc sustinere si la facultate. Chiar nu ma asteptam, pentru ca, oricum, e regim militar. La sase ma trezesc pentru inviorare, la sapte avem raportul de dimineata, la opt intram la cursuri (prezenta e obligatorie), pana la 14.00-15.00. Facem Dreptul ca la Universitate, plus materii specifice politiei. Apoi masa de pranz, studiu, pregatire fizica si pregatire militara, trageri in poligon, antrenament de autoaparare, si te trezesti ca seara vine curand, abia de mai apuci sa schimbi cateva vorbe cu colegele de camera si se da stingerea. In general, e bine sa nu fii prin alt loc decat ar trebui la ora respectiva. E un program aspru de viata si de studiu la Academie, dar cand simt ca nu mai pot, incep sa cant. Cant pentru mine, dar si colegelor de camera, dupa preferinte, la comanda. La spalator e rezonanta mai buna, si acolo-mi fac eu repetitiile. Drept pentru care, de cele mai multe ori, stau cel putin trei "ture" de dus. Stam opt fete in camera de camin. Nu e asa de greu, ne intelegem bine, pentru ca greutatile ne unesc. In valiza de sub pat am cele mai pretioase daruri de la bunicile mele: costumele lor traditionale din Tara Motilor si din Hunedoara. Abia astept sa le vad. Voi merge acasa de Pasti. De altfel, si iubitul meu e tot acolo, si nu ne vedem atat de des pe cat ne-am dori.
Sarbatori pline de lumina le doresc tuturor cititorilor revistei "Formula AS", o revista tare iubita in Ardeal (o citeste toata familia mea, iar mama o colectioneaza de la primul numar). Invierea Domnului sa ne aduca tuturor tihna si pace in suflete si-mprejurul nostru!