Luni, 6 aprilie 2009. Mai sunt cateva minute pana la ora 6 si eu merg grabit spre Galeria Dialog, de la Obor, in cladirea cea noua si moderna a Primariei sectorului 2. Sub cupola inalta de sticla, galeria e plina ochi de personalitati - critici de arta, critici literari, scriitori, plasticieni; o densitate de har pe care rar o intalnesti. Peste cateva minute incepe vernisajul unei expozitii de pictura, gravura si desen, la care eu vin cu ceva emotii. Este expozitia Gabrielei Melinescu, doamna Bruna a poeziei romanesti a anilor '70, una dintre cele mai puternice voci lirice feminine a acelei generatii de aur a literaturii noastre, al carei rege a fost Nichita Stanescu. O stare de gratie infrigurata a pus stapanire pe mine: urmeaza s-o cunosc, in sfarsit, pe poeta - unul dintre idolii literari ai adolescentei mele, sa-i descopar de data asta plasmuirile plastice, despre care n-am inca nici cea mai mica idee. De altfel, pictura ei este mai putin cunoscuta la noi decat in strainatate. Poate si pentru ca Gabriela Melinescu a inceput sa deseneze si sa picteze cu precadere dupa plecarea ei definitiva in Suedia, la Stockholm, in 1975, la varsta de 33 de ani. A fost modul ei de a-si compensa spatiul lipsa de acasa, printr-unul al visului intrupat in forme si culori.
In sfarsit, ma apropii de peretii marii galerii. Surpriza mea e totala: ca niste funigei de lumina, ma intampina una langa alta zeci si zeci de lucrari de mici dimensiuni, debordand toate de o gingasie imparabila. Este o explozie de imagini, de chipuri si franturi de univers desenate de-o mana sigura si indrazneata de copil; un artist pe jumatate naiv, jumatate de-un primitivism nemacerat si suav. Din fiecare tablou al poetei palpita himerele ei luminoase si duioase: siluete feminine cu pisici, colturi de Eden ori din Tara Minunilor, pasari, animale stranii... Toate par abia coborate ba dintr-un basm baroc, ba din vreun vers fulgurant al poetei.
Intre timp, a inceput si vernisajul, si cand i-a venit randul sa vorbeasca, Gabriela Melinescu si-a piparat micul ei discurs cu o afirmatie dezarmanta: "Eu nu sunt pictor!" - a spus ea. "Am invatat singura sa desenez, iar numarul desenelor si al picturilor mele este enorm si debordant, pentru ca desenul seamana putin cu poezia: creste din mine ca parul si ca unghiile". Criticul literar Gabriel Dimisianu isi amintea: "Gabriela Melinescu a spus candva despre sine ca este un fost copil, un copil care a crescut fara voia sa, pastrand in minte toate jocurile si toate personajele miraculoasei varste. Ele au razbatut si in pictura, si in scrisul ei, exprimand complexitatea unui suflet si bogatia unui talent". "Da", adauga acum poeta, "eu sunt un copil care a desenat la inceput ca atatia alti copii, dar care dupa aceea a incercat cu incapatanare sa umple singuratatea si vidul zilelor - cu linii si puncte"...
In vremea asta, o priveam concentrat pe aceea ce-mi fermecase adolescenta cu versurile si cu aparitia ei gracila. Si privind-o, i-am descoperit cu incantare zambetul... Zambetul ei care ii schimba total chipul, transformand-o brusc in copil. Era chiar copilul acela infinit, copilul scaldat in lumina, ce iradiaza azi din toate tablourile artistei. Si pe care-l stiam de demult, din rezonanta curata si maiestuoasa a acestor versuri ale ei, ce-mi par si azi picurate dintr-un clopot de bronz: "Nu ne opriti din nou sa intram in zapada/ cu schiurile infipte in vesnice calatorii./ Despre tineretea neprihanita ca un lesin lung/ fara simturi, buzele orbitoare vor bolborosi.// Eu in racoarea muritoare/ am urcat muntele ca un supus/ simtind aceeasi clipa de miracol/ cum peste iris etern mi s-a pus."
La sfarsit, nu pot decat sa-i multumesc domnei Gabriela Melinescu pentru acest recital de arta plastica. El va putea fi admirat de iubitorii de frumos pana pe 6 mai. Si trebuie sa-i multumesc si criticului de arta de mare rasa, doamnei Ruxandra Garofeanu, pentru programul sau exceptional de expozitii pe care, de cativa ani, cu sprijinul Primariei sectorului 2, ni-l ofera la Galeria Dialog.
VALENTIN IACOB
Interviu in puncte si linii
GABRIELA MELINESCU
"Minunea ca esti, intamplarea ca sunt"
- Cand s-a transformat poeta Gabriela Melinescu in pictorita?
- Cred ca atunci cand toti copiii sunt desenatori foarte devreme in copilaria lor. Cand stiu doar cateva cuvinte, abia au invatat sa mearga, pe urma au inceput sa-si reprezinte prin linii sau prin cercuri soarele, casa, mama, tata, cu imagini dintre cele mai placute. Am facut drumul pe care il fac toti copiii la un moment dat. Pentru ca in familia noastra, mama venind de la tara, venea dintr-un sat unde existau icoane pe sticla, oamenii isi faceau singuri hainele si chiar borangicul. Si eu imi desenam, imi reprezentam lumea.
- Cum sunt ele, poezia si desenul, sunt surori? Sunt prietene? Desenul este o alta poezie, o prelungire a ei? Sau este o cheie pentru poezia pe care o scrieti?
- E aproape acelasi lucru. Desenul e prima forma de exprimare a fiintei umane. Simpla. Prima forma universala de comunicare. Cand incepe copilul sa-si reprezinte soarele, casa, inseamna ca deja a facut un pas in lume. Vede, e constient, se orienteaza in spatiu. Si, intr-un fel, isi deseneaza si reziduul cu care exista in lume, pentru ca trebuie sa-ti reprezinti lumea intr-un fel, inainte ca sa inveti limba, care e o alta abstractiune, foarte complicata, pe care copilul o invata de la mama, nu prin cuvinte, ci prin cantece mai intai, prin muzica, prin sunete. Cred ca forma asta a desenului prin punct si linie sugereaza taine. Tot ce exista dincolo de linie si punct ascunde ceva.
- Ce simboluri tainice ascund desenele dumneavoastra?
- Sunt realitati simplificate si esentializate. De exemplu, bucuria mare pe care o are un copil cand, cu timpul, la scoala i se spune: desenati un ochi. Desenati o ureche. Si copilul incearca sa deseneze imagini putin stilizate si, treptat, treptat, cu cat e mai inteligent si mai atent, mai constient, descopera ca ochiul nu e numai ochi. Sunt mai multe lucruri, sunt mai multe universuri intr-un ochi. Si e adevarat. Si-apoi urechea... exista acolo o deschizatura, forma ei, depresiunile, lobul. Ce rol are el? Si intrarea asta... Unde duce tunelul din ureche? Descopera, deci, ca exista nu o ureche, ci mai multe lumi. E fascinanta descrierea. Cum percep copiii intr-un mod inconstient, ingenuu, lumea. Si ce inseamna un om e un lucru complex. Aproape de neexplicat. Capul, mainile, trunchiul, picioarele, degetele, mersul, vorbirea, gandul, dorul... Paul Klee, pictorul, spunea ca a picta, a desena, inseamna a crea realitate, aceasta realitate care te obliga la a vedea. Spunea ca omul e atat de obisnuit cu ceea ce-l inconjoara incat nu mai vede. Si tot spunea: noi pictam pentru a va invata sa vedeti cu adevarat. Pentru ca un om care vede numai o singura floare se infioreaza de perfectiunea ei, de misterul ei, de faptul ca mai si miroase si se deschide, se inchide, daca nu-i dai apa se ofileste... ca are viata ei personala si deci este un alt univers.
- Cum va pastrati bucuria de a crea frumos in aceasta lume dramatica, amenintatoare? V-ati facut in viata un traseu de pastrat bucuria? Un "stergator de parbriz", o "tehnica" prin care se matura raul si se pastreaza fagasul curat pentru lucruri esentiale?
- Pentru noi, poetii, jurnalistii care scriu, pentru pictori, desenul este un fel de poncif, cum spunea Baudelaire in cartea lui celebra "Des Fusees". "Creer un poncif, cest le genie. Je dois creer un poncif." A-ti crea un poncif inseamna un pretext de a iti da bucurie, un lucru mic de facut care sa-ti placa. De exemplu, mie-mi place sa stau in cap, voila, sa fac gimnastica, sa ma plimb cu bicicleta... Ponciful este un lucru in aparenta inutil, dar care te ajuta foarte mult sa-ti placa viata, sa nu te alienezi. Pentru ca toata civilizatia asta computerizata este alienanta si, daca arunci acum privirea pe fereastra, o sa vezi siruri intregi de masini ca niste fluvii de otel care te fac orb, te indeparteaza. Nu mai vezi pomi, flori, animale. Il privesti pe cel pe care-l iubesti cu atentie? Cine e omul asta? E atat de complicat. Nu numai din ce spune el si din ce face. Dar sa-l observi atat de bine incat sa te miri... Un vers din Nichita spunea asa: "Minunea ca esti, intamplarea ca sunt". Omul acela este langa tine, un alter ego, o oglinda in care tu te poti privi mai intens. Nu este vorba de vreun talent special. Toti oamenii sunt inzestrati cu calitatea comunicarii, dar si-au ales instrumente diferite. Si este un paravan, o scuza ca nu avem timp unii pentru altii si noi pentru noi. Nenorocirea e ca nu intotdeauna ajungem in starea de a comunica, de a desena sau de a scrie. Imi dau seama ca daca uneori sunt pesimista, daca sunt trista, nu pot face nimic. Dar starile noastre sunt perisabile, cum spunea si filosoful Spinoza, starile noastre nu sunt innascute. Stiu ca ele nu pot dura toata ziua. Dar daca ele nu dispar, inseamna ca este ceva care s-a dereglat in credinta mea. Ceva s-a dereglat si imi folosesc rugaciunile care ma echilibreaza. Sa zicem ca sunt oameni care nu cred, dar au alte lucruri care ii ajuta, lucruri placute. Daca nu esti credincios si nu ai alta scapare, trebuie sa stii ca esti protejat prin propria ta nastere, chiar daca pentru moment ti-e o frica groaznica. Poti sa mori de frica din nimic, dar trebuie sa stii ca te poti salva.