Nu imi dorisem o vacanta la pachet in vreun paradis tropical din zona, precum Republica Dominicana ori Bahamas. Nu ma tentase nici macar vreo descindere in statiunile de lux mai de la sud, in Costa Rica sau Panama, cotropite in ultimii ani de turistii nord americani. Plecasem in schimb la drum catre cele mai autentice zone ale Americii Centrale, pentru a trai timp de cateva saptamani in vecinatatea populatiilor indigene, urmase ale aprigilor mayasi. Urma sa-mi stabilesc baza in Antigua, un orasel colonial de poveste, unde-aveam sa locuiesc cu o familie si sa iau ore de spaniola la una dintre multele scoli traditionale. Iar de-acolo... drumetii si cautari inspre patru zari si patru tari (Guatemala, Hoduras, El Salvador, Nicaragua.) De la satele inghesuite, cocotate pe crestele muntilor, pana la asezarile prafuite de la malul Oceanului Pacific, aveam sa descopar o lume saraca si pe alocuri teribil de inapoiata, dar darza si foarte mandra in acelasi timp. Cu cat mai diferite aventurile fiecarei zile, cu atat mai puternica impresia de ansamblu - si nostalgia-mi, totodata: in vreme ce sunt obligati la un urias efort de adaptare la rigorile lumii moderne, oamenii astia stiu atat de bine sa isi pastreze si sa isi puna in valoare traditiile si bogatiile.
Oamenii
Maruntei la trup, maslinii la chip, cu pielea mainilor batucita de lucrul aspru la camp, majoritatea guatemalezilor de-abia-si duc traiul de pe o zi pe alta. Se multumesc cu foarte putin, si nici nu par ca spera la mult mai mult. Totul in viata lor este de o simplitate dezarmanta. Masa zilnica orez, fasole boabe, carne de pui, banane prajite si lipiile din faina de porumb coapte acasa de fiecare gospodina; preocuparile roboata din gospodarie si un du-te vino intre cocioabele prapadite de la tara si targurile care se tin de cateva ori pe saptamana in pietele oraselor principale.
Cu desagile pe umeri, copiii atarnati in pturile legate pe dupa spate si cate un ditamai balot de marfa in varful capului, femeile indigene sunt carausele cele mai destoinice si abile pe care mi-a fost dat sa le vad vreodata. Umbla iute prin multimea care forfoteste si merg tintit printre sutele de tarabe care seamana ca doua picaturi de apa una cu alta. Le vezi adesea cu capetele plecate, pentru ca evita pe cat pot sa fie fotografiate. In credinta lor, o data ce chipul le este imprimat in poza, sufletul isi pierde din puritate. Fetitele, care invata de mici sa fie negustorese pricepute, te impresoara galagioase, colorate si istete foarte, aplicand o alta tactica: cer o mica donatie de cativa quetzali pentru a-ti da voie sa le faci o poza de aproape.
La Chichicastenango, un orasel de munte cu nume fantastic, unde se aduna toate populatiile indigene pentru targurile de joia si duminica, te pierzi repede in kilometrii intregi de labirint serpuitor de artizanate si tesaturi, din care ai senzatia ca ipa cele mai aprinse culori in cele mai ciudate combinatii. Piesele portului traditional, de la care nimeni nu face rabat, seamana izbitor de mult cu cele ale costumului nostru muntenesc: bluza (ia) si fusta petrecuta (fota), strans incinse la brau cu un cordon lat (betele). Culorile si modelele sunt insa naucitoare: motive geometrice, florale, si animale in nuante flacaratoare de mov, rosu sau albastru, toate intrepatrunse fara vreo logica anume. Pe umar, tinerele fete poarta sute, un fel de sal tesut de ele insele, pe care trebuie sa-l pazeasca mai ceva ca pe ochii din cap. Daca in trecere vreun baiat li-l fura, atunci si fata e ca si luata. Baiatul vine in petit cu familia, pentru a negocia suma la care tanara poate sa-si recupereze nepretuitul sal, de care nu se va desparti tot restul vietii. Il va purta in fiecare zi in feluri diferite: cand pe cap, ca pe-un turban pentru adapost de soarele ucigator al amiezii, cand incins pe la spate, ca suport pentru pruncii nou-nascuti.
In targ se aud doar franturi de spaniola printre puzderia de limbi maya, complet diferite unele de altele. Cum multi indigeni refuza si acum sa isi trimita copiii la scoala din cauza lipsei de bani, comunitatile raman inchise si teribil de conservatoare. Cei mici deprind de foarte timpuriu mestesugurile din familie si robotesc apoi o viata intreaga pe plantatiile de porumb, cafea sau avocado.
La oras, ladinos sau mestizos - urmasii combinatiilor dintre spanioli si populatiile indigene - o duc ceva mai bine. Cei mai norocosi locuiesc in case cu curti interioare, peste ale caror cotloane umbroase se revarsa din abundenta plante luxuriante. Au lepadat demult portul traditional, isi fac cumparaturile la mall, si isi permit masini scumpe - obligatoriu cu geamuri fumurii, ca pavaza impotriva iscodirilor necurate ale bandelor teribil de periculoase de nelegiuiti.
Restul, amestecati in fel si chip, isi duc traiul care cum pot, injgheband castiguri mai de Doamne-ajuta din doua-trei meserii facute de-a valma. Am descoperit aceasta policalificare din chiar noaptea Anului Nou, cand la aeroport m-a intampinat Gustavo. Intelesesem ca e soferul trimis de scoala de spaniola, asa ca nu mica mi-a fost mirarea cand Gustavo s-a dovedit a fi nu numai taximetrist, ci insusi directorul scolii. (Nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc acasa: ce director din Romania ar merge in noaptea de revelion sa astepte un elev pe care nu-l cunoaste la un aeroport din alt oras?) Surprizele nu s-au oprit insa aici. Cand traficul s-a intetit, Gustavo a scos inca un as din maneca: pentru ca mai era si pompier pe deasupra, a pus in functiune sirena si girofarul, si a pornit-o navalnic, pe strazi cu sens unic, in directia interzisa, claxonand nebuneste. Asa primire intempestiva, asezonata si cu pocnitori si focuri de artificii, nici ca-mi mai fusese facuta vreodata!
N-a fost sa fie, insa, doar euforia sarbatorilor. In urmatoarele saptamani, aveam sa fiu adsea surprinsa de bunavointa celor pe care-i intalneam aiurea, de faptul ca-mi zambeau pur si simplu, fara sa astepte ceva in schimb. Prietenosi, glumeti, si foarte volubili, n-au fost numai de treaba, ci chiar si de cuvant, desi toate reperele temporale or spatiale - sunt cel mult relative. De altfel, mas o menos ("aproximativ"), este ceea ce le place sa spuna in orice context: autobuzul pleaca mas o menos de dupa coltul cutare; ora e mas o menos atata; la targ se ajunge mas o menos pe-aici si-apoi pe dincolo. Si tot asa, pana cand, intr-o buna zi, am renuntat de-a binelea sa mai astept vreo explicatie clara si coerenta, cand Eric, barcagiul care-avea sa ma poarte prin laguna de mangrove, mi-a spus ca mai trebuie sa stam dupa niste turisti, care sunt... mas o menos nemti (si care, cat de atipic pentru natia lor daca, intr-adevar, nemti or fi fost - au sfarsit prin a nu-si face, de fapt, aparitia!)
Si totusi, in ciuda bulversarii zilnice din care nu intelegeam mare lucru, totul se rezolva, pana la urma, fara prea multe probleme. Am ramas nu o data uimita de cat de bine si-au pus la punct retelele turistice rezervatii naturale impecabil ingrijite, fabuloasele parcuri cu ruine maya protejate in cadrul patrimoniului universal al umanitatii, atelierele de tesatorie si alte varii mestesuguri prezentate atractiv si dinamic. Iar ei - incepand cu patronii si terminand cu soferii, ghizii, sau chelnerii - chiar daca pusi pe glume si otii, nu incalca vreodata limitele bunului simt, oferind servicii impecabile, straduindu-se cu adevarat sa te multumeasca pe tine, clientul.
De la sat la oras si din tara in tara, oamenii n-au incetat sa ma uimeasca prin felul in care stiu sa traiasca bine, desi sunt saraci si fara prea mari sperante la zile mai indestulate. Au invatat cum sa se bucure de lucruri marunte si sa nu se impovareze cu griji de prisos. Isi cunosc bine conditia, dar refuza sa se lase calcati in picioare. Au renascut dupa macelurile din vremea conchistadorilor spanioli; au supravietuit de-a lungul veacurilor in urma miilor de cutremure si uragane devastatoare, care-au sters de pe fata pamantului orase intregi; si-au ingropat sute de mii de morti in razboaie civile sangeroase, ultimul de-abia incheiat in urma cu cativa ani. Insasi viata de zi cu zi le e o lupta apriga, mai cu seama in marile orase, unde legea e facuta cu precadere de bandele de gangsteri si cartelurile de droguri ultra-violente.
Si totusi, la ora siestei, in leganatul molcom al hamacelor, pe chipuri li se citeste o liniste adanca, tulburata doar de acorduri ascutite de marimba, salsa ori merengue. Pentru ca, daca muzic nu e, nimic nu e. Ritmurile saltarete se revarsa zi si noapte de pretutindeni: din curtile interioare, bine ascunse privirilor curioase de porti masive ferecate cu drugi si lacate; din buticurile ieftine si tejghelele insirate de-a lungul ulitelor prafuite; din autobuzele hodorogite, care, desi scartaie din toate incheieturile, se iau necontenit la intrecere in curse nebunesti. De-aici mai e doar un mic pas pana la dansuri vesele, inopinate, la care nu o dat-am fost poftita de necunoscuti pe nepusa masa: in timp ce-mi asteptam pranzul intr-un birt de tara, sau la o rascruce de carari pe o plantatie de banane.
Sfintii
Nu doar oamenii traiesc, insa, bine, ci si cei care le pazesc destinele. Am crezut ca intelesesem eu pe dos cand am auzit vorbindu-se prima data despre sfantul care cere tigari si bautura?! Cum adica, un sfant dedat placerilor lumesti? Da, chiar asa, m-au asigurat mai multi credinciosi, care il intalnisera deja de nenumarate ori. Unde? Pai in cutare si cutare sat, la mare inaltime, acolo unde indigenii maya au grija desavarsita de el.
Spaniolii il numeau San Simon, ladinii ii spun Maximon, iar mayasii il cheama Rilaj Maam. Trei nume pentru unu si-acelasi sfant, nascut dintr-un amestec naucitor: zeu mayas, plus Pedro de Alvarado (conchistadorul spaniol al Americii Centrale), plus apostolul Iuda. Desi oficial condamnat de Biserica Catolica, Maximon traieste si acum fara grija in cateva locasuri de rugaciune, sub pavaza crucii, inconjurat de icoane cu chipul Maicii Domnului si a altor sfinti din Biblie.
L-am vizitat intr-o dupa amiaza tarzie in San Andres Itzapa, un satuc de munte la vreo 60 de kilometri de capitala Ciudad de Guatemala. L-am gasit stand bine infipt pe-un tron, imbracat in costum negru, cu cravata la gat, palarie de postav pe cap si o mantie rosie de catifea pe genunchi. Avea mustata cazuta, sprancenele pensate si genele parca date cu rimel. Statea cu mana stanga intinsa, asteptand bani de la credinciosi, in timp ce-n dreapta tinea strans un bici pentru a-i pedepsi pe cei care nu il multumesc indeajuns. In jurul lui, zeci de sticle goale de rom dovada ca i-a fost tare sete in ultimele zile, dupa cum mi-a explicat una dintre femeile care tocmai se pregatea sa-i aduca ofrande. Rezervele nu se termina, insa, niciodata. Tocmai atunci cativa barbati ajunsesera in fata lui si incepusera sa ii stropeasca mantia cea rosie cu bautura din belsug. Au ingenunchiat apoi, si si-au stors haina sfantului in cap, pentru a primi binecuvantarea cu iz de rom. "O sa li se implineasca toate dorintele acum!" a adaugat femeia, care ea insasi avea o mare problema de rezolvat. Cu siguranta in dragoste, pentru ca in mana tinea un manunchi imens de lumanari rosii. Pentru ca, aici, fiecare culoare are un el precis: lumanarile galbene ii protejeaza pe adulti; cele albe pe copii; cele verzi aduc prosperitate in negot; cele albastre ii pazesc de rele pe calatori; cele roz feresc de boala; cele mov taie viciile si gandurile uracioase; iar cele negre ii tin departe pe dusmani si pe invidiosi.
La iesirea din templu am gasit efigia lui Maximon de vanzare, in diferite marimi si culori, cu sau fara tron. Aflasem ca asa e sfantul: apare sub diferite infastisari si se preschimba in fiecare an, cand primeste haine noi si, in anumite locuri, pana si casa noua. In Santiago Atitlan, o alta comunitate indigena aflata pe malul unui imens lac vulcanic, Maximon, care fumeaza incontinuu dintr-un ditamai trabuc, are 12 luni la rand aceeasi gazda, care se alege dintre membrii unei cofradii (fratie a credinciosilor maya catolici). Sfantul este scos la lumina zilei doar in Saptamana Mare, cand in piata centrala este batut cu parul, rastignit (ca pedeapsa pentru tradarea lui Iuda, pe care brusc il reprezinta) si purtat apoi in urma cosciugului lui Isus Hristos. Cateva ceasuri mai tarziu este iertat din nou si dus la loc de cinste intr-o noua casa, pentru urmatoarele 12 luni de viata in huzur.
Desi cel mai cunoscut in lumea mayasa, Maximon nu este insa singurul sfant caruia indigenii ii inchina ritualuri amestecate, pgano-crestinesti. In cateva biserici catolice, unde duminicile preotii tin liturghii, samanii isi fac propriile descantece in restul timpului, afumand treptele si innegrind zidurile de la intrare cu tot felul de prafuri si mirodenii arse. De altfel, insesi intrarile in biserici aduc adesea cu intrarile in vechile temple mayase, urcusurile fiind de 18 trepte, echivalentele lunilor din calendarul traditional. Aici, parintii vin cu pruncii in varsta de un an, pentru ca samanii, barbati sau femei, sa invoce zeii pentru a le afla destinul daca cei mici vor deveni agricultori, negustori, ori ei insisi samani. Mai in fata, langa altarul catolic, Hristos rastignit este flancat de figura lui Yum-Kax (zeul porumbului, planta magica din care mayasii cred ca s-au nascut oamenii), si de quetzal, pasarea protectoare a Guatemalei. De-a lungul peretilor, toti sfintii din Biblie poarta camasi roz cu maneci lungi si esarfe albastre, tesute fiecaruia pe masura de catre femeile din sat.
La oras, lucrurile stau cu totul altfel. Clopotele bat neintrerupt, ca si cum niste fire nevazute ar orchestra din inalturi o orga infinita. Oriunde te intorci, dai de biserici coloniale - sau de ce-a mai ramas din ele in urma atator cutremure. Si la orice ora intri, in curtile largi, pe sub arcadele suple, prin cotloanele intunecate, gasesti lume puhoi, participand cu frenezie la felurite procesiuni, peregrinaje, ori slujbe obisnuite. "Pentru a vorbi cu Dumnezeu nu ai nevoie de celular. Inchide-l!" este mesajul pe care-l vezi adesea la intrarile in biserici, unde, in ciuda aglomeratiei infernale, ordinea e desavarsita. Aici chipurile si rangurile sfintilor sunt cele pe care le cunoastem noi, dar reprezentarile scenelor biblice sunt adesea mai mult decat socante: statuile sunt pline de pete de sange rosu aprins, coaste rupte sau vanatai cat pumnul. E clar, nu rafinamentul, ci infatisarea brutal de simpla a realitatilor din jur este cea care are ecoul cel mai puternic aici.
Pamantul si cerul
Am umblat mult, si-aveam pornirea sa nu mai opresc din atata umblet. Pentru prima oara in viata nu masuram cu nerabdare ceasurile petrecute in autobuze, barci sau tuc-tucuri. Conta prea putin unde trebuia, de fapt, sa ajung. Insesi drumurile si drumetiile ma imbogateau ca niciodata, frumusetea pamantului fiind coplesitoare oriunde ma aflam. Vulcani activi cu rauri naprasnice de lava si eruptii gigant de fum si cenusa; ruine ale vechilor orase maya ascunse in adancul junglei; lagune turcoaz cascate in craterele muntilor; cascade fierbinti in inima padurilor tropicale; plaje cu nisipuri vulcanice, negre si lipicioase; nesfarsite plantatii de cafea, cacao si banane; creste muntoase cu chipuri de sfincsi si ingeri, gata-gata sa se pravaleasca peste cei care indraznesc sa le cutreiere regatul. Mai mult decat orice-altceva insa m-au captivat inalturile Americii Centrale. Se crap de ziua si se innopteaz devreme, in cele mai spectaculoase rasarituri si apusuri de soare pe care le-am vazut vreodata. Cerurile par adesea plite imense cu jaratic, spre care vulcanii, de care dai cu ochii oriunde te intorci, scuipa vartejuri de fum cu tunete zgomotoase.
Mi-e greu sa aleg intre toate minunatiile astea, dar parca totusi o anume zi de joi, cand am urcat spre culmea de lava de pe Pacaya, ramane cea mai deosebita. Calauza imi este Agosto, care, cu chipul brazdat de cute adanci si nasul acvilin, aduce mai degraba cu un revolutionar inversunat decat cu un taran fara carte. Sugubat si plin de voie buna, cunoaste prea bine cararile incalcite si abrupte ale padurii tropicale si-apoi versantii de cenusa vulcanica, prin care facem slalom cu greu, ingropati pana la genunchi. Batem apoi la portile cerului in asaltul final, desupra norilor. Inspre dreapta soarele cade ca un glob urias de foc peste alti trei vulcani ascutiti, care de aici, de sus, seamana leit cu piramidele egiptene. Inspre stanga isi intra in drepturi luna plina, luminand crepuscular peste jumatatea ei de cer colorat in albastru intens de cerneala. Pe versant ne innebunesc rafalele de vant, in timp ce din fata ne izbeste dogoreala limbii de foc. De-abia atunci ma uit in jos si vad cum printre stancile dezordonate pe care ne cataram cu greu clocotesc la mica adancime ochiurile de lava. Ma cuprinde o senzatie nu tocmai linistitoare: de-acum orice pas gresit ne poate arunca in cuptorul incins din inima muntelui. Mai avem insa cativa zeci de metri pana la platoul din varf, unde speram s-avem noroc: sa prindem un moment in care raul de lava sa curga cu adevarat. In cateva minute, un huruit pune stapanire pe inaltimi, acolo unde cei dintai bulgari de jaratec se rostogolesc pe creasta, la cativa pasi de unde poposim uluiti, tragandu-ne sufletul sprijiniti in toiaguri. Lava e atat de-aproape, incat un baiat din fata noastra face frigarui direct la sursa, in timp ce altul se vaita ca piatra incinsa pe care se catarase i-a topit in cateva secunde talpile incaltarilor.
E greu de cuprins mozaicul de lumini, culori si zgomote care ne impresoara din toate partile. Aici ritmul vietii pare cu totul altul. Pana ne dumirim bine ce ni se intampla, intunericul pune stapanire de jur imprejur. Noroc cu lumina lunii si cu valvataile clocotite ale raului de lava, care intre timp si-a sapat albie pana ht, departe, pe versantul dinspre apus. Noua nu ne ramane decat sa ne punem vietile pentru a cata oara in ziua aia?! in priceperea lui Agosto, care ne indreapta inspre alta carare coltoasa pentru cei mas o menos 5 kilometri de coboras abrupt pe care urmeaza sa-i parcurgem in bezna totala. Multe ceasuri mai tarziu, in miez de noapte, m-am trezit facandu-mi cruce, multumindu-i lui Dumnezeu ca scapasem cu bine din inalturile dogoritoare si revenisem teafara pe pamant.
Fotografiile autoarei