Asezat pe covor in mijlocul sufrageriei, Vasile Hapca tine in mana singura dovada ca incercarile prin care a trecut pana sa ajunga la bunastarea de acum au existat cu adevarat: o fotografie color, de cand avea 18 ani si jumatate. Imbracat intr-un fas bleumarin, sta in fata unei baraci de carton, invelita cu panza de cort, zambind sub razele aurii ale toamnei. Pe spatele fotografiei e mazgalit cu pixul un an: 1993. Tocmai terminase liceul in Borsa, micul orasel minier maramuresean, unde locuia cu intreaga familie. Reusise sa se angajeze la mina, dar ea s-a inchis la scurt timp, lasand fara munca mii de oameni. De foame nu murea, facea parte dintr-o familie de gospodari, carora nu le-au lipsit niciodata lucrurile importante din casa. Dar trebuia sa munceasca si el, sa-si faca banii lui, sa-si ia zborul. Vasile era un baiat ambitios. A stat si a cantarit situatia si si-a spus ca nu are de ales: cel mai bun lucru ar fi sa plece in strainatate, sa castige niste bani. A plecat in Italia, fara sa stie o clipa ce-l asteapta. Si nu-l astepta fericirea. La Como, o localitate montana la nord de Milano, unde trebuia sa-si intalneasca un vechi prieten care sa-i dea de lucru, n-a mai gasit pe nimeni. Incotro s-o ia? S-a dus intr-un parc, sa caute o banca pe care sa poata dormi. Ploaia l-a purtat in fata unei catedrale, unde a intalnit doua maicute ce i-au oferit gazduire si masa. Dupa o saptamana, a fost nevoit s-o ia din nou la drum. Asa a ajuns la marginea orasului, unde emigrantii fara casa, de toate nationalitatile, se adaposteau in "corturi", asteptand sa treaca iarna si sa-si gaseasca ceva de lucru. Din octombrie pana in februarie, Vasile a stat la cort, luptandu-se cu sobolanii, cu frigul si foamea. Intr-o zi, un alt roman emigrant a cumparat din mercato un aparat foto de unica folosinta. Cu el s-au fotografiat pe rand, sa le ramana o amintire. Acum, cand priveste fotografia, asezat turceste pe covorul persan din sufragerie, un val de senzatii ii invadeaza corpul. Simte din nou emotiile, teama pentru ziua de maine, mirosul insuportabil de sobolani. Isi aminteste si frigul ce ii strapungea fasul subtirel cand, pe la ora 11, strabatea orasul pe jos, pentru a ajunge la un centru catolic, unde se impartea mancare de pranz. Era cea mai grea incercare a zilei. Emigrantii se impingeau intre ei pana la sufocare, se inghionteau, se injurau. Pentru un castron de supa fierbinte, cetele de albanezi recurgeau la nevoie si la cutite.
Intr-un final, ajutat de niste romani, Vasile a scapat de "corturi" si a ajuns la o casa de accoglienza, un fel de camin pentru oamenii strazii. Iar de acolo, dupa o jumatate de an, a ajuns la Lodi, un orasel din sudul Lombardiei, unde si-a gasit de lucru la o ferma de porci. Avea si camere de locuit, asa ca si-a putut chema sora mai mare, careia i-a gasit de lucru ca babysitter. In 1995, si-a chemat si fratele, care s-a angajat la aceeasi ferma. La doar doi ani de cand plecase, trimitea constant bani in tara, unde incepuse deja ridicarea unei case. In 1996 si-a facut acte, lucra legal si a mai chemat o sora. In 1997, si-a cunoscut viitoarea sotie. In 1999, au facut nunta. In 2000, si-a chemat si parintii, care au lasat vechea gospodarie din Borsa, pentru a fi mai aproape de copii. Vasile a sarbatorit nasterea primului sau copil. Patru ani mai tarziu, a venit si cel de-al doilea. In 2005, si-a schimbat masina. Casa din Romania era aproape gata, dar Vasile si-a cumparat, totusi, si un apartament in Lodi. Acum, dupa 16 ani petrecuti in Italia, Vasile poate spune cu mana pe inima ca a reusit. A traversat cele mai mizerabile ipostaze ale vietii de emigrant clandestin, a suferit de multe ori de foame, de frig, dar mai ales de singuratate, dar niciodata nu si-a pierdut speranta si puterea de a visa mai departe. De aceea, in prima lui fotografie facuta in Italia, Vasile zambeste.
Fotografia de pe tort
In apartamentul cu trei camere al familiei Hapca din Lodi e sarbatoare. In bucatarie, esspresorul pufaie invaluind camera in miros de cafea. In camera de zi, asezati pe canapele, cativa prieteni ciocnesc paharele cu vin rosu, pentru cei zece ani care au trecut de cand gazdele s-au casatorit. Vasile si Felicia sunt putin stanjeniti de atata atentie, nici lor nu le vine parca sa creada ca a trecut "atata amar de timp". S-au scurs zece ani, care n-au lasat insa urme grele pe chipul lor. Felicia e si acum frumoasa, ca in fotografia de la nunta, cu care e ornat tortul. Are trasaturile putin aspre si vorba de morosanca repezita, care stie ce vrea, imblanzite insa de ochi curiosi si de un ras cristalin, care umple incaperea. Peste Vasile, timpul parca nici n-a trecut, doar i-a asternut in gesturi si vorbe un calm si o siguranta de cap de familie. Vasile si Felicia s-au gasit cu adevarat. Ii leaga micile gesturi complice cu care se ajuta unul pe altul si toti anii de sacrificii pentru un trai mai bun, cu serile in care se intorceau acasa franti de oboseala, dar bucurosi ca teancul de bani din cutiuta creste, si visele lor, odata cu el.
Ca sa ajunga in Italia, Felicia a imprumutat 2500 de marci, pe care i-a platit pe toti in avans, unui borsean care urma s-o duca acolo clandestin, alaturi de alti romani. A plecat in 1997, cu hainele de pe ea si o gentuta de mana. A trecut granita pe jos, noaptea, camuflata intr-un cearsaf alb, fiindca ninsese. I-a ghidat o calauza. Cand le facea semn cu mana, indiferent ca era apa sau namol pe jos, trebuia sa se lase pe burta. Au trecut granita in murmurul continuu al rugaciunilor. Erau toti plini de datorii si, daca ar fi fost prinsi, n-ar fi avut de unde sa returneze banii. Dupa cateva ore bune, au ajuns la autostrada si au rasuflat usurati. Au asteptat pe burta venirea autocarului si, din mers, au sarit in el cate cinci. Cand autocarul a ajuns la Milano, in Centrale, Felicia era infometata, murdara si obosita de incercarile prin care trecuse. Nu mai avea nici un ban, caci soferul a incalcat invoiala initiala si pe parcurs le-a mai cerut si alte sume. Daca nu plateau, riscau sa fie lasati in drum. Acum le mai cerea inca 200 de marci, pentru a-i elibera din masina. A sunat-o pe Maria, sora ei, care era deja in Italia. Maria a rugat un prieten sa mearga s-o rascumpere urgent. El a luat banii, a platit pentru ea, a luat-o si, fiindca nu avea unde se caza, a dus-o la el. Pe barbat il chema Vasile.
Singur acasa
Giulia, fetita de 4 ani a lui Vasile, intinde bratele catre el, cerand sa fie luata in brate. "De ce?", o intreaba Vasile in romaneste. "Perche iubesc la tine", zambeste Giulia, si Vasile zambeste, si el, stanjenit. Zambetul stangaci tradeaza regretul ca cei doi copii nu prea vorbesc romaneste. "Felicia vorbeste cu copiii mai mult in italiana", se justifica el. "Lasa-i sa se descurce in viata. Cu romana nu faci mare lucru!", spune ea razand, in timp ce aduna farfuriile de pe masa.
Cand au venit in Italia, stiau ca vin sa stranga bani si sa se puna pe picioare. Nu voiau decat sa termine casa din Romania, ca sa se intoarca. Nu se gandeau ca planurile s-ar putea schimba. Nu se gandeau nici ca vor creste copiii, ca vor trebui sa-i dea la gradinita. Acum se intreaba daca nu le-ar face cumva rau, sa-i rupa de mediul cu care s-au obisnuit. "Io n-as mai vrea sa ne intoarcem. Ce pot eu sa le ofer copiilor mei in Borsa? Ce or sa faca ei acolo? O scoala sateasca? Si-apoi, si ruptura... nu-i destul ca ne-am instrainat noi si ca am suferit, acum sa le facem si lor rau? Dupa tot ce am trait si am indurat, nu se prea renteaza sa ma intorc. Noi ne-am sacrificat destul. Macar copiii nostri sa aiba o viata mai buna!", spune Felicia.
De ani de zile, toate economiile lor au intrat in casa din tara. Trebuia terminata. Era un pariu cu ei si cu toti ceilalti sateni, plecati si ei la munca. Era mandria parintilor, care nu ezitau sa se faleasca cu cat de bine le merge copiilor in Italia. La inceput, ei erau cei care coordonau santierul din Borsa, care primeau prin posta banii si cladeau, conform directivelor primite prin telefon din Italia. Apoi, cand si parintii lui Vasile au plecat in Italia, a mai ramas o sora de-a lui, care mai aeriseste din cand in cand si verifica daca totul e in regula. Odata cu casa lui Vasile, inca cateva zeci de case s-au ridicat impunatoare printre cele vechi, batranesti. Dealurile pline de livezi ale Borsei s-au colorat treptat in galben si portocaliu. Sunt construite toate dupa model european. Au ferestre mari, terase, etaj si balcoane, dar portile sunt inchise aproape tot timpul anului. Doar in august, cand borsenii se aduna acasa, pentru 30 de zile, oraselul si satele dimprejur prind viata. La piata e forfota, iar centrul e plin de oameni. Ca sa-l traversezi cu masina e o adevarata provocare.
De zece ani, in fiecare august, Vasile si Felicia se intorc si ei acasa. Incarca masina cu tot ce au cumparat la "sconturi" de-a lungul anului pentru casa din Romania: paturi, perdele, mixer, cuptor cu microunde, covoare. Dar luna de zile trece, fara ca ei sa-si gaseasca prea bine locul. Sunt in vacanta, dar in Borsa tot timpul mai este ceva de facut: un gard, o canalizare, instalarea unei centrale. Nici n-au scapat bine de orele de lucru la ferma de porci si de zilele de curatenie ale Feliciei prin casele altora, ca la Borsa ii asteapta alta munca. Cand vine ora pranzului, se aseaza in sufrageria cu parchet de fag, la masa cea mare. Daca le e prea cald, pornesc aerul conditionat. Daca bate vantul, inchid cu grija ferestrele termopan, cu rama din lemn stratificat, si daca se plictisesc, iau camera de filmat pentru a inregistra ce s-a mai intamplat nou: mobila de bucatarie, cumparata cu 3000 de euro, la "sconturi", curtea cu iarba unde copiii alearga in cerc, imbatati de atata verde, straturile cu flori, care continua sa rasara, neingrijite de nimeni, si pastele "al ragu", pe care urmeaza sa le manance. Daca suna mobilul, raspund cu "pronto". Daca le lipseste ceva, se duc la magazinasul din vecini, "sa faca spesa", mai fac "un giro" pe la vecini si apoi vin acasa, deschid frigiderul dublu, incorporat in mobila, si aseaza totul "al posto". Cand luna se apropie de sfarsit, Felicia abia asteapta sa se intoarca la Lodi. "Acum Italia e casa mea", imi spune, leganand cuvintele dupa accentul italian. Pe Vasile il apuca in schimb melancoliile. "Cand vii in Italia, toti iti cer sa te porti ca un italian. Cand te intorci in Romania, toti vor sa fii roman. Inainte ma simteam singur in Italia si asteptam cu drag sa vin acasa. Acum, ma simt singur in satul in care m-am nascut. Cat de greu e nu ne-a intrebat nimeni niciodata!" In ultima zi, Vasile isi suna putinii verisori care au mai ramas in tara, "vreo 4 din 25 de pe linia materna si vreo 3 din alti 25 de pe linia paterna", si pleaca cu ei la padure, la "vacarie", unde avea altadata "locurile". Cauta sa simta din nou cum miroase padurea, sa se intinda in iarba, cum facea cand era mic, si de acolo, dintre firele de macris, sa priveasca cum urca spre cer fumul gros, de la focul in care se frige slanina.
Fotografiile autoarei