Suntem in Postul Mare, cel mai important urcus duhovnicesc al anului. In acest timp al reculegerii si purificarii, ne va fi tuturor de folos o convorbire despre spovedanie. Parintele a ales locul care i se pare lui potrivit: bisericuta veche a manastirii Clocociov. E o dupa-amiaza ploioasa, cu rafale de vant. Ocrotiti de zidurile groase de piatra, ne adapostim intr-o strana, cu reportofonul intre noi, si vorbim cu glas scazut, incat discutia noastra seamana ea insasi, tot mai mult, cu o spovedanie. A inceput sa se insereze deja, si in penumbra absidei, in zarea rosietica a unei candele, parintele devine, treptat, un contur de intuneric. Daca n-ar fi replicile lui vii, umorul care nu-l paraseste nici in post, aproape ca as putea sa-l confund cu siluetele innegrite de vreme, pictate pe pereti.
"Nu preotului ne adresam, ci lui Hristos"
- Ca sa incepem cu inceputul, parinte, v-as ruga sa ne spuneti ce e spovedania: o obligatie impusa de Biserica, asa cum li se pare unora, sau o sansa oferita credinciosilor? De ce e ea necesara?
- In primul rand, trebuie spus ca spovedania este una din cele sapte sfinte taine instituite de Hristos si randuite de Biserica. Prin ele, prin aceste taine, Dumnezeu impartaseste harul Sau oamenilor in chip nevazut, prin intermediul arhiereului ori al preotului care le savarseste. De exemplu, cand facem agheasma, citim niste rugaciuni si se modifica structura moleculara a apei. Cum se explica asta? Prin interventia harului dumnezeiesc. In spovedanie, el actioneaza asupra sufletului in profunzimea sa, il curata de pacate si patimi, il tamaduieste si il reaseaza. In nici un caz nu e vorba de vreo obligatie. Dupa cum nu esti obligat nici sa te operezi de apendicita, atunci cand te doare. Poti sa stai linistit si sa mori, ai libertatea asta. Si aici, chiar asa se pune problema: fiecare dintre noi are posibilitatea sa aleaga intre viata vesnica si moartea vesnica, deci intre rai si iad - stiind bine ca nimic necurat, adica nici un suflet impovarat de pacate, nu va fi ingaduit sa patrunda in imparatia cerurilor. Haideti sa ne inchipuim ca nu ne-am spala si nu ne-am schimba hainele un an intreg, de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Inacceptabil, nu? Cum ne-ar duhni trupul si cine ar suporta sa ne mai stea in preajma? La fel duhneste si putrezeste sufletul nostru, desi noi nu suntem constienti de asta. Ceea ce facem pentru trup ar trebui sa facem si pentru suflet. Baia lui este spovedania. De aceea, eu spun: daca ti-a luminat Dumnezeu mintea sa intri intr-o biserica, oricare ar fi ea, nu pleca fara sa stai de vorba cu preotul care slujeste acolo. Acesta poate fi primul pas.
- Impedimentul cel mai des invocat de cei ce ocolesc spovedania este sentimentul de jena. Sa admitem ca e destul de greu sa-ti deschizi inima fara rezerve in fata unui om pe care abia daca-l cunosti sau poate chiar il vezi pentru prima data. Sa dezvalui intimitatile tale unui strain.
- Ei da, nu te jenezi cand faptuiesti un pacat, dar vine rusinea, in momentul cand te bate gandul sa mergi la o spovedanie. Asta-i urzeala diavolului. El te impinge, iti da puterea de a savarsi pacatul si mai pe urma rusinea de a-l marturisi. Ca sa te aiba la mana, sa zicem asa, ca un santajist tipic. Trebuie sa ne fie limpede un lucru: spovedania nu este o discutie oarecare intre doi oameni. Noi, de fapt, nu preotului ne adresam, ci lui Hristos, stand in genunchi in fata icoanei Lui. Iar eu am invatat de la duhovnicul meu sa ma asez lateral, pentru a sublinia si in acest mod calitatea mea de simplu martor. Un coleg mi-a relatat o experienta traita de el, iesita din comun si cat se poate de graitoare. Fusese foarte aglomerat, cum se intampla de obicei in posturi, obosise tare si il furase somnul. S-a desteptat in clipa cand cel pe care il spovedea i-a spus: "Da, parinte, asa am sa fac". Insa el habar n-avea ce-i ceruse sa faca. Era tentat sa-l intrebe, dar s-a abtinut, temandu-se sa nu-l sminteasca. A tacut si cateva saptamani mai tarziu, cand omul s-a intors sa-i multumeasca pentru solutia perfecta pe care i-o daduse, fara stirea sa. O asemenea intamplare ne confirma faptul ca savarsitorul tainei e Hristos insusi. Caci vedeti, preotul acela a spovedit in continuare, desi adormise.
"Cateodata desertul da flori superbe"
- Intalnim oameni care declara ca au constiinta pe deplin impacata si, in consecinta, n-ar avea ce marturisi. Despre ei ce credeti?
- Acestia sunt cei mandri, care-si cauta imediat justificare pentru fiecare greseala si se autodisculpa. Mai aud din cand in cand pe cate unul: "Parinte, eu n-am pacate". "Bravo", ii zic, "atunci du-te de stai in rand cu sfintii, acolo-i locul tau. Eu sunt pacatos, n-am ce face cu tine". Constiinta este glasul lui Dumnezeu in noi. Daca refuzam sistematic sa-i dam ascultare, cu timpul ea amuteste. E o impacare falsa. Cand nu ma mai mustra constiinta, cand nu mai simt ca ceea ce fac e pacat, inseamna ca pentru mine pacatul a devenit normalitate. A intrat in firea mea. Inlauntrul acestor oameni nu mai gasim mare lucru. Doar un desert, in care totul se usuca. Insa de multe ori si ei tind spre Dumnezeu in felul lor, chiar daca numai prin gesturi exterioare, formale. Si sa nu uitam ca pentru oricine poate veni un moment al trezirii. Cateodata, desertul infloreste si da flori superbe.
- Poruncile lui Dumnezeu au ramas aceleasi dintotdeauna, insa lumea s-a schimbat. Ne puteti numi cateva pacate ale omului contemporan?
- Cum nu? Sa ne gandim mai intai la acei tineri acaparati de Internet, care nu se dau dusi din fata monitorului transformat, practic, intr-un drog. Intr-o seara, imi telefoneaza unul, un pusti de 17 ani, si-mi da o veste mare: "Parinte, am vazut cerul!". I se defectase calculatorul si parintii n-au vrut sa i-l mai repare. Cu ocazia asta, scosese si el capul din universul lui virtual, privise pe geam si bagase de seama ce frumoase sunt stelele. Mi se pare ca e un mare pacat sa lasi Internetul pe mana unor copii, inainte sa aiba o constiinta formata si sa poata fi selectivi. Ei se retrag din realitate si uita sa traiasca. Socializeaza cu toata lumea, dar nu mai sunt in comuniune cu nimeni, se insingureaza complet. E un fel de anticipare a iadului, fiindca aceasta este starea sufletelor aflate in iad. Pacate moderne sunt si cele impotriva mediului. Deversand deseuri toxice intr-o apa curgatoare, omori pestii si probabil ca infometezi niste oameni din aval. Nu pot sa-si ude nici gradinile cu apa aceea otravita. Asta nu-i pacat? Este. In zonele cu gropi de gunoi asa-zis ecologice, aerul devine irespirabil, localnicii n-au cum sa-si mai deschida ferestrele, ca sa aeriseasca. Prin urmare, cineva castiga bani, distrugandu-i pe cei din jur. Sau poluarea electromagnetica: antenele de telefonie mobila instalate pe blocuri genereaza campuri foarte puternice si pot induce boli grave. Iarasi, mare pacat.
"O cerere de iertare catre Dumnezeu"
- Cum trebuie sa fie spovedania noastra, ca sa-si atinga scopul?
- Sa fie o cerere de iertare catre Dumnezeu, cu lacrimi in ochi. Spovedania trebuie sa porneasca dintr-o pocainta sincera, dupa ce am dat mandria la o parte si am constientizat pacatele cu zdrobire de inima, caci asa cum zice psalmistul, "inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi". Daca vreti sa vedeti un model de pocainta adevarata, uitati-va la sfinti. Multi dintre ei au fost mari pacatosi sau mari desfranate si s-au sfintit prin mila Domnului, datorita pocaintei lor profunde. Spovedania trebuie sa fie completa, sa nu ocolim si sa nu ascundem nimic. Sa mergem sa ne impacam si cu cei pe care i-am suparat, si cu cei care ne-au trezit noua mania. Sa iertam gresitilor nostri, pentru ca si Tatal din ceruri sa ne ierte noua greselile, caci nu se poate sa ai usa deschisa catre cineva, daca tu insuti inchizi altcuiva usa catre tine. In fine, la scaunul spovedaniei nu e cazul sa ne pierdem in amanunte, incercand o descriere pana la capat a pacatului. Nu de el trebuie sa ne ocupam, ci de mecanismul care l-a produs, adica de miscarea inimii: de unde a provenit, ce am gandit in timp ce am comis pacatul, ce am urmarit, ce am atins sufleteste in jurul nostru, ce am contaminat?
- Deseori, cel care s-a spovedit primeste de la duhovnic un canon. In ce consta el de obicei si care e rostul sau?
- Canonul sau epitimia poate imbraca forme diferite - rugaciuni, metanii, fapte de milostenie si inca multe altele, in functie de om si de situatie. Unui intelectual mai usor e sa-i dai ceva de citit, ca sa cugete si sa-L abordeze pe Dumnezeu asa, pentru ca asta-i portita lui de acces. In schimb, celor ce se indeletnicesc cu munca fizica si n-au nici vreme, nici deprinderea cititului le vom da un canon fizic. Masurat cu cumpatare, si intr-un caz, si in celalalt, deoarece nu cautam sa omoram pe nimeni, ca Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, "ci sa se intoarca si sa fie viu". Sa fie indreptat si sa-si vina in fire, acesta e rostul. Deci, epitimia nu trebuie privita ca o pedeapsa ori o metoda de coercitie, ea este un mijloc pedagogic de indreptare, de progres duhovnicesc si indepartare de pacat. Intr-una din epistolele sale, sfantul apostul Pavel indeamna ca oamenii sa se cerceteze atent pe sine, pentru a nu se impartasi cu nevrednicie, "ca de aceea multi dintre voi sunteti bolnavi si unii chiar mor". Caci celor ce indraznesc sa se apropie de sfanta impartasanie necanonisiti si nepregatiti cum se cuvine, Dumnezeu le va da canon El insusi, direct.
"M-am dus tarandu-ma si m-am intors zburand"
- Multi oameni declara ca au o relatie directa cu Dumnezeu, nemijlocita de preot sau de Biserica. Ce rol are duhovnicul in viata noastra?
- El este cel ce imi reaseaza constiinta, ma face un bun vietuitor, un om intreg si imi da linistea necesara deopotriva atat mintii, cat si sufletului meu. In acelasi timp, este invatatorul catre rai, cel ce ma duce in directia in care pot sa ma mantuiesc. Si nici un moment nu ma impiedica sa raman eu insumi, cu demnitatea mea, cu personalitatea mea, cu libertatea mea si cu bucuria mea de a trai. El trebuie sa fie parintele pe care nu l-ai avut niciodata, omul caruia poti sa-i spui orice, fara sa te rusinezi si fara sa ai vreo ingradire de constiinta, intocmai ca unui prieten foarte apropiat, ca tatalui tau, ca mamei tale, ca si cum ti-ai vorbi tie insuti. "Duhovnic" - cuvantul e frumos si mangaietor, vine de la "duh". El te imbratiseaza, te invaluie cu lumina, iti da indreptare, de la el astepti pace si pleci totdeauna spre casa cu bucurie, niciodata deprimat. Imi spunea cineva un vers: "M-am dus tarandu-ma la Dumnezeu sa ma parasc si m-am intors zburand". Splendid. Este descrierea perfecta a efectului unei spovedanii depline. Iar duhovnicul face posibil acest zbor. Mi-a parvenit recent un filmulet de pe YouTube, absolut impresionant. In 2007, la Moscova, niste tineri s-au jucat, filmand de la fereastra apartamentului lor blocul de vizavi. La un moment dat, se observa un norisor parca fosforescent, care iese prin acoperis. Ezita, intra la loc, iese din nou si zaboveste nehotarat, la mica inaltime, deasupra imobilului. Deodata, de sus isi face aparitia o alta forma luminoasa, ceva mai mare. Coboara lin, se alatura celei dintai si urca impreuna. Cameramanii amatori trebuie sa fi intrat in panica, presupunand ca asista la manevrele unor OZN-uri, fiindca s-au apucat indata sa filmeze dezordonat blocurile invecinate, cautand probabil fenomene similare. Negasind, au revenit la imaginea initiala. Interesant este insa ce au aflat ulterior, cand au staruit sa obtina o explicatie pentru ceea ce vazusera. Chiar in timp ce ei filmau, in cladirea din fata lor murea o femeie foarte credincioasa, fosta fiica duhovniceasca a unui staret cu viata sfanta, care trecuse cu ani in urma la cele vesnice. Cum de li s-a ingaduit acestor tineri sa inregistreze si sa posteze pe Internet plecarea unui suflet, numai Dumnezeu stie. Cele doua forme de lumina sugereaza neindoielnic niste siluete umane, iar mie imi place sa cred ca vedem aici legatura sufleteasca dintre un duhovnic si fiul sau duhovnicesc (sau fiica). L-a indrumat atata timp cat a fost pe pamant, iar acum a venit iarasi pentru cel care i-a fost cu adevarat ucenic, ca sa-i arate calea, sa-l duca acolo unde s-a dus si el. Sa stiti ca aceia care nu-si doresc si refuza sa se spovedeasca asta pierd de fapt: o relatie extraordinara de suflet. Duhovnicul nu-ti cere nimic, nu-ti ia nimic si iti da totul. Nu e minunat? Mai mult de atat nu-ti poate da nimeni, fiindca ce-i poti darui cuiva in lumea asta, care sa nu fie vremelnic si sa nu piara? Cu totul altceva este sa-l faci partas dragostei dumnezeiesti. Pacatele ti se pot marturisi, la urma urmei, in fata oricui. Esentialul este insa a sti ca la pacatul, la boala respectiva ai si tamaduirea imediata, pansamentul. Asa vad eu relatia dintre duhovnic si ucenic: te ia de mana si te duce in rai.
- V-am ruga sa ne spuneti un cuvant de incheiere. Poate un sfat?
- Ar fi de un enorm folos daca am incerca - in aceasta perioada mai ales, a Postului Mare - sa ne oprim o clipa din toate activitatile si sa ne ascultam pe noi insine, sa deslusim ce ne sopteste sufletul nostru. Sa ne cercetam critic in oglinda constiintei. Chiar ne place cine suntem? Viata noastra decurge ireprosabil? Oare suntem cu desavarsire impacati, n-am facut nimanui nimic rau? Noua insine nu ne-am facut nici un rau? Si daca ne dam seama ca avem vreo problema de genul acesta, ar fi bine sa ne cautam un duhovnic. Eu sunt convins ca nu exista om pe lume care sa nu-si gaseasca duhovnicul potrivit, daca il cere cu ardoare de la Dumnezeu. Si sa venim cu inima in palme inaintea lui Hristos: "Asta sunt, Doamne, dar sunt al Tau. Fa ce vrei cu mine".
Reproduceri dupa GHEORGHE ILEA. Din ciclul Pausa